Modernitatea se cere a fi victorioasă
„Cursul iubirii adevărate nu a fost niciodată lin.”- William Shakespeare
Lectia istoriei ne-a învătat că lumea a progresat, modernitatea a câstigat mereu, în ciuda unor perioade de stagnare sau de regresie. În ce conditii a fost victorioasă stim, în ce conditii poate fi victorioasă si acum, ne întrebăm. Este necesară desigur o solidaritate a tărilor care iubesc libertatea, în luptă cu cei care doresc a institui teroarea, prin mijloace bestiale.
Despre solidaritatea socială si simpatia universală a vorbit filosoful, poetul francez Jean-Marie Guyau (1854-1888), gânditor precoce, iubitor si întelegător al vietii, si care s-a remarcat prin optimismul său, în acest mod putându-se apropia de modernitate. Calitătile sale au reiesit din expunerile făcute, respectiv nobletea atitudinilor si sclipirile geniale ale amănuntelor.
Jean-Marie Guyau considera că emotia estetică este legată de o emotie simpatică; inteligenta trebuie să urmărească o directie, să-si propună un scop, si acesta să fie clar si să existe strădania de a ajunge la acel scop, îndepărtând obstacolele, cu alte cuvinte o vointă care să aibă un caracter uman. El amintea de Pascal, atentionându-ne asupra faptului că „un exercitiu pur abstract al inteligentei, fără o desteptare corespunzătoare a dorintei si a tuturor puterilor fiintei, nu ar fi putut face atât de bine pe Pascal, să-si uite durerea de dinti”. A rationa pentru el însemna a merge, a urca, a cuceri.
Vorbind despre meritul iubirii, aminteste că natura fără iubire nu ne spune nimic, ca noi luminăm cu propria noastră lumină totul din jur, si ea, lumina, este cea a sufletului nostru: „Sentimentul poetic nu e născut din natură, ci natura însăsi iese transformată din el într-o oarecare măsură”.
Emotia morală o consideră ca fiind cea mai înaltă emotie socială, deosebindu-se de emotia estetică prin scopul pe care îl urmăreste si îl impune vointei: „a realiza în individ si în societate conditiile vietii celei mai sociale si mai universale”. Frumosul îl defineste ca binele realizat, iar binele moral - frumosul de realizat, cu conditia domniei legii.
Dorind să fondeze o morală exclusiv stiintifică, datoria morală pe care o pretuia se constituia din: „Constiinta puterii noastre interioare si superioare la care se reduce în mod practic datoria; influenta exercitată de idei asupra actiunilor; fuziunea crescândă a sensibilitătilor si caracterul crescut social al plăcerilor si durerilor noastre; iubirea riscului în actiune; iubirea ipotezei metafizice, care este un fel de risc în gândire”.
Interesantă este sublinierea de a ne bizui pe noi însine. Si ajungând la ideea sentimentului religios, spune: „este greu să ne resemnăm a crede că nimeni nu ne aude, că nimeni nu simpatizează de departe cu noi, că furnicarul universului este înconjurat de o imensă singurătate”. Iată că dictonul: „Nihil sine Deo!” îsi păstrează, în zilele noastre, puterea si valoarea de simbol al idealului, a conduitei unui individ, unui grup, unei tări. Fără El ne putem prăbusi. Putem recunoaste acest fapt, sau nu. Este libera noastră alegere, răspunzători fiind de consecinte în viitor.
Degringolada este starea în care ne aflăm în acest moment, cuvânt definit în dictionar prin: prăbusire, rostogolire rapidă, cădere; decădere treptată, degradare progresivă, ruinare. În tot acest proces de cădere, oamenii sunt mâniosi, mânia fiind o patimă care îi însufleteste, produce o anumită „orbire” a ratiunii, si duce la dorinta concretă de răzbunare. Există deci, o relatie strânsă între mânie si răzbunare. Dacă ele nu ar fi frânate de inimă în primul rând, dar si de cuget, ar putea face si mai mult rău omenirii. Cu adevărat se spune că „omul blând e singurul care va câstiga biruinta asupra pământului". O viată plăcută pe acest pământ poate fi obtinută doar cu o judecată dreaptă a mintii si o judecată blândă a inimii, blândetea fiind o virtute câstigată în lupta cu greutătile vietii.
Schimbări mari s-au produs în ultimii ani în tehnologie, economie, demografie, în domeniile social si cultural. Unii futurologi consideră că ne îndreptăm spre o nouă societate ce va functiona sfidând orice principiu al diviziunii muncii si în care fiecare poate face azi un lucru, mâine altul, din plăcere, dar în primul rând din nevoia de supravietuire. Cred însă, că ar fi necesar de gândit că omul va trebui să-si asigure mersul pe mai departe având o rezervă, care să nu-l expună pericolului neputintei de supravietuire. Or, criza financiară si economică cu care a debutat noul secol, nu permite deocamdată această gândire.
Oamenii se agită si fiecare percepe agitatia interioară a celui de lângă el. De aceea se si naste necesitatea de a căuta un echilibru în noi însine, ca apoi să găsim echilibrul între interiorul nostru si exterior.
Desi secolul XXI urmează unui secol ce părea să fixeze o umanitate marcată de progresul tehnic si care neglija viata spirituală, bazându-se doar pe cea materială, iată că s-a produs o agitatie si o multime de semen arată o interesantă re-ordonare a lumii, în aceste două decenii ale noului mileniu, setea de spiritual făcându-si re-aparitia. Criza financiară, economică, morală cu care a debutat noul secol, pune în fată noi probleme, destul de grave. Schimbarea majoră are loc în conditiile în care lumea globului pământesc a intrat într-o degringoladă existentială îngrijorătoare, în care numărul de conflicte este în crestere, iar polarizarea socială se accentuează din ce în ce mai mult.
Politica mondială este în prezent în derută, directiile de bătaie se modifică rapid, confruntările iau amploare, raporturile nu mai sunt clare, nu stii din care parte vin „săgetile” răului, iar dacă le intuiesti sau le descoperi, esti, uneori, în imposibilitatea de a „tăia răul de la rădăcină”. Terorismul islamist reprezintă cea mai mare provocare politică si militară pentru politica mondială. Ratiunea se pare că si-a dovedit neputinta în fata violentei dezlăntuite. Trebuie totusi să întelegem că nu toate bestiile teroriste sunt musulmani si nici toti musulmanii sunt teroristi, si să dăm crezare cuvintelor rostite de Matahma Gandhi (1869- 1948), părintele independentei Indiei si initiatorul miscărilor de revoltă non-violente: „Legea ochiului pentru ochi sfârseste prin a orbi întreaga lume”. Amenintării teroriste căreia trebuie să i se pună capăt, i se adaugă criza de durată a refugiatilor, fără solutie clară deocamdată, dar care trebuie rezolvată în mod logic si umanitar, fiindcă este vorba de oameni disperati care si-au riscat viata fugind din calea bestialitătii, părăsind locurile natale si renuntând la toate bunurile avute, nu însă si la „rădăcini”, la care, poate doar în aceste momente, nu se pot gândi, dar pot altii gândi pentru ei, spre binele lor. Este greu să le întelegi durerea si disperarea, dacă nu ai trecut prin această situatie, sau simtirea si intelectul tău nu a putut-o imagina. Nu poti rămâne indiferent fată de acesti oameni, cu riscul iată, de care vorbea Jean-Marie Guyau si care nu poate fi exclus, dar care trebuie bine gestionat, întru apărarea fiintei. Anul 2015 se termină, va fi definit ca an de criză epocal si nu stim ce va urma. Victoria binelui însă se va produce, fiindcă asa, repet, ne-a învătat istoria. Când se va produce, este în functie de gândirea si de măsurile care vor fi luate. Greselile ne pot costa!
Întrebarea ar fi cui foloseste anxietatea, egoismul, mânia? Cui foloseste ura, răzbunarea, aceste crude sentimente si chiar indiferenta care poate fi învinuită. Cum a reusit să se implanteze în suflete tinere acest sentiment al răzbunării, dorinta de a se ridica la rolul Divinitătii care ne-a creat? „Înainte să pornesti pe calea răzbunării, sapă două morminte”, spunea înteleptul chinez Confucius (550 î.Hr.-470 î.Hr.), pe când un proverb danez spune că „ambitia si răzbunarea sunt mereu înfometate”. Avem în zilele noastre exemple de conducători ambitiosi, orgoliosi, dar si suflete cuprinse de mânie si dornice de răzbunare.
Întorcându-mă la Religie, amintesc spusele lui Will Durant (1885-1981) scriitor, istoric si filosof american, în cartea sa Reforma, si anume că Religia „este ultimul subiect pe care intelectul începe să îl înteleagă. În tineretile noastre, am resimtit poate un soi de superioritate orgolioasă fată de mult îndrăgitele sale lucrări greu de crezut; la vârsta scepticismului, ne minunam de supravietuirea ei prosperă, într-o epocă secularizată si stiintifică, precum si de renasterile ei continue, chiar si după loviturile mortale pe care i le-au dat un Epicur, un Laurentiu, un Machiavelli, un Hume sau Voltaire”. În continuare pune întrebarea, care ar fi secretele acestei perenităti? „… Multi oameni sunt chinuiti sau umiliti de viată, iar atunci când fortele naturale îi părăsesc, credintele aduc demnitatea si speranta în viata lor, dau o ordine si un sens lumi”.
– Carolina de Nord
|
Vavila Popovici 12/1/2015 |
Contact: |
|
|
