Cuvântul bine temperat - Centenar Amelia Pavel (1915-2003)
Mama
Nu e usor să scriu despre Amelia Pavel, pentru că, oricât ar fi fost ea de activă în viata profesională, pentru mine ea era doar "mama". Viata e în asa fel construită încât copiii îsi înteleg pe deplin părintii târziu, uneori abia când ating vârsta părintelui.
Mama s-a născut pe 7 noiembrie si mă bucuram că era defilare "pentru ea". În clasa I-a, când m-au întrebat ce sărbătorim pe 7 noiembrie, am răspuns cu convingere: ziua mamei mele! Mi-o aduc aminte ca iubitoare de cărti si ca o persoană extrem de organizată. Spunea că mama si bunica ei au învătat-o să fie nu numai punctuală, dar si să nu stea niciodată degeaba. Când mă vedea putin tristă îmi propunea o ocupatie, zicandu-mi că activitatea binedispune, în timp ce statul degeaba produce tristete.
Educatia pe care am primit-o de la mama a fost bazată pe principiile cu care fusese si ea crescută. Orele de masă, de lectii, ca si promisiunile, trebuiau respectate cu strictete.
Mama i-a dat în multe ocazii lui Toma, fratele meu mai mare, responsabilităti în legătură cu mine. Când eram la Predeal - la casa de odihnă- si ea pleca în vreo excursie, rămâneam cu Toma si mergeam la cantină când se serveau mesele, iar lumea ne admira cumintenia. Toma era responsabil si cu exersatul meu la pian: trebuia să supravegeheze că studiam o ora. Pot spune azi că mama ne-a obisnuit cu o disciplină care mie mi-a fost de mare folos. Astăzi criteriile de educatie s-au schimbat.
La 5 ani, când am avut poliomelitǎ, trebuia să stau cu mâna stângǎ pe un suport ortopedic, lucru care nu-mi plăcea. Abia acuma apreciez ideea mamei de a-l fi învelit în acelasi material cu husa unui fotoliu din casă si de a-mi fi spus, ca să mă convingă să-l port, că aparatul ortopedic (pe care-l botezasem "Rădulescu") nu era altceva decât bratul unui fotoliu mai mic.
Casa era plină de cărti, unele legate în piele, în germană si franceză, mostenite de la părintii ei. Erau si multe cărti în româneste, editii vechi. M-am uitat de sute de ori la cărtile cu poze despre marile muzee din lume, cu repoduceri de artă de o calitate deosebită. Cărtile erau bătute de praf de două ori pe an, la curătenia mare.
Cât Toma cu mine eram mici, mama a stat cu noi acasă. Cel mai mult îmi plăcea când o ajutăm la prăjituri, avea un caiet de retete de la Gra (bunica ei, străbunica mea). Din păcate, când a început serviciul, plăcerea cu prǎjiturile s-a terminat. Sigur că mi-era ciudǎ că cei de la serviciu mi-au luat-o pe mama. Asa ar fi gândit orice copil, mai ales la sfârsitul anilor 50, când multe mame erau casnice. Diriginta ne întreba la scoală meseria părintilor si majoritatea fetelor spuneau: "mama - casnică". Doar eu trebuia să spun lungul titlu: "mama - cercetătoare stiintifică la institutul de istoria artei al academiei"- si mi se părea -ce eroare!!- că ar fi trebuit că mama să fi fost casnică.
I-am înteles târziu dificultătile pe care le-a avut că profesionistă în lumea dominată de bărbati. Abia când am ajuns în Canada în anii 80 si am lucrat la o companie multinatională, unde numai două femei eram calificate cu profesia de chimist, restul fiind telefoniste sau dactilografe, am realizat atmosfera nefavorabilă pe care a trebuit mama s-o înfrunte. Totusi, prin disciplină, vointă, cultură si constiinciozitate, ea a reusit să se afirme.
Din când în când mă chema s-o vizitez unde lucra, în incinta muzeului de artă din fostul palat regal. Acolo am dat mâna cu multi din fostii ei colegi, inclusiv cu Andrei Plesu, cu care ulterior m-am împrietenit. Am scris despre el în cartea dedicată mamei, "Oameni pe care i-am cunoscut" (Editura Vatra Veche, Tg. Mures, 2015).
După ce am plecat din tară, în 1982, mama ne-a vizitat de câteva ori. Când scria sau traducea câte o carte, mă tinea la curent prin telefon. În scrisori, când primea vreun premiu, îmi relata faptul cu simplitate. Având o fire modestă, era foarte iubită si respectată de vecinii din Baltă Albă.
La sfârsitul anilor '90, ea a fost prima care m-a încurajat în încercările mele literare. Când am venit de câteva ori în România, mi-a dat cărti scrise sau traduse de ea. Iată, îmi spuneam, am început mult doritul dialog cu mama.
Într-o zi de noiembrie, în 2003, am sunat-o la telefon si, când am întrebat-o ce mai face, mi-a spus: "îmi pare rău că n-am vesti foarte bune: am căzut". În decembrie 2003 n-a rezistat operatiei de fractură de sold. Fusese perfect sănătoasă, tocmai împlinise 88 de ani. Nu apucasem să văd interviul pe care-l dăduse cu câteva zile înainte la emisiunea TV "Profesionistii" a Eugeniei Vodă, am primit înregistrarea abia în anul următor. Astăzi interviul e pe Internet.
Am regretat că n-am putut comunica mai mult cu mama după începerea dialogului. Cu ocazia centenarului, am dorit să-i aduc un omagiu cu volumul dedicat ei si cu aceste câteva amintiri despre o mamă de la care am avut ce învăta!
Toronto / Noiembrie 2015
|
Veronica Pavel Lerner 11/26/2015 |
Contact: |
|
|