Elena Văcărescu - Poeta „nelinistii divine”- o carte de Mihai Cimpoi
Abstract
Este o recenzie a cărtii lui Mihai Cimpoi, Elena Văcărescu, poeta „nelinistii divine” (Târgoviste, Editura Bibliotheca, 2015). Recenzentul scoate în evidentă principalele date biografice ale Elenei Văcărescu, scriitoare si diplomată deopotrivă, analiza creatiei literare, odiseea receptării ei în spatiul românesc si francez, asa cum au fost interpretate de M. Cimpoi, demonstrând vocatia europeană a Elenei Văcărescu (născută la Bucuresti la 21 septembrie 1861, decedată la Paris, la 17 februarie 1947).
Cuvinte- cheie: Elena Văcărescu, Mihai Cimpoi, literatura română, literatura franceză, diplomatie, vocatie europeană.
Keywords:Abstract
There is a review of a book about Elena Văcărescu the poet of " divine restlessness ", written by Mihai Cimpoi, (Targoviste, Bibliotheca Publishing House, 2015). The reviewer highlights the main biography of Elena Văcărescu, both as writer and diplomat, literary analysis, the odyssey of its reception into Romanian and French space, the way M. Cimpoi interpreted them. Thus, he demonstrates the European vocation of Văcărescu Elena (she was born in Bucharest on September 21, 1861, and died in Paris on 17 February 1947).
Key words: Elena Văcărescu Mihai Cimpoi, Romanian literature, French literature, diplomacy, European vocation.
Poeta „nelinistii divine”
Elena Văcărescu
Personalitatea literară si politică a Elenei Văcărescu a trezit interesul istoricilor si criticilor literari încă din timpul vietii sale. Nume sonore au apreciat cu asupra de măsură valoarea creatiei, actiunile sale românesti si proeuropene (Hasdeu, Xenopol, Iorga, C. Mille, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Petru Comarnescu, B. Munteanu, Pamfil Seicaru, G. Oprescu, A.Z.N. Pop, I. Stăvărus, Mircea Zaciu, Serban Cioculescu, N. Scurtu, G. Călinescu, Mircea Popa, Tudor Vianu, Iordan Datcu etc.).
Recenta monografie a lui Mihai Cimpoi, Elena Văcărescu, poeta «nelinistii divine» (Târgoviste, Editura Bibliotheca, 2015) este o valorificare plenară a operei si activitătii sale, prin cele trei idei numite de Thibaudet: ideea versului, a interculturalitătii si a ideii europene, reunite „sub steaua călăuzătoare a deschiderii deontologice către Celălalt, a dialogului între culturi, între oamenii de cultură”, întrucât toate actiunile Elenei Văcărescu s-au axat pe „constiinta personalitătii ca bun suprem”.
Descendenta poetilor Văcăresti (Iancu îi era bunic, iar Ienăchită, străbunic), Elena Văcărescu se naste în Bucuresti, la 21 septembrie 1861, ca fiică a Eufrusinei (n. Fălcoianu) si a diplomatului I. Văcărescu. („În casa binicilor mei, unde am locuit, se ducea o existentă patriarhală tihnită si, după obiceiul timpului, puternic disputată între datinile Orientului si acea sete de Occident, de care neamul nostru, avid de civilizatie si ascultând îndemnul originii sale, a fost dintotdeauna stăpânit”). În timpul studiilor universitare de la Sorbona, stabileste legături cu marii scriitori francezi (V. Hugo, Leconte de Lisle, Prudhomme). În 1886 debutează cu vol. Cântecele Aurorei, pentru care primeste premiul Academiei Franceze.
Între 1888-1891, face parte din suita reginei Elisabeta, cea care si-a iubit poporul si tara, pentru care a scris proză inspirată din istoria neamului si peisajul patriei, semnată Carmen Sylva. Sub influenta Reginei, se logodeste în taină, cu printul mostenitor Ferdinand, act neconform cu statutul Casei Regale si dezavuat de rege.
Elena Văcărescu este obligată s[ exileze, întâi la Venetia, apoi se stabileste la Paris, în 1898, regina suportând si ea consecintele. Pentru Carmen Sylva are numai cuvinte de laudă în Romanul vietii mele (1942), datorându-i „clipele cele mai sfinte si scânteia de dragoste care s-a cuibărit în inimă”. Frumoase evocări ale unei poete (Elena Văcărescu) făcute aletei poete (Carmen Sylva), care sugerează imaginea „unei poete regale, albă si zveltă, care se trezeste în zori, ca să-si adune frânturile de poeme compuse peste noapte si să admire Carpatii impunători, ce îi împrejmuiesc resedinta”. Regina Elisabeta a dorit să-l cunoască pe Eminescu, traducându-i câteva poezii în limba germană.
La Paris, Elena Văcărescu fondează un salon literar, important nu numai prin activitatea sa intrisecă, ci si prin legăturile ei permanente cu marii scriitori francezi, întru cunoasterea si propagarea culturii române: St. Zweig, J. Romains, Unamuno, Joyce, E. d’Ors, Th. Mann, Paul Valéry. Victor Hugo o întreabă despre prietenii săi de la 1848, I.C. Brătianu si C.A. Rosetti.
Se implică si în alte activităti intelectuale europene spre a-si promova tara: este numită în 1919, membră în delegatia română pentru Conferinta de Pace de la Paris, reprezintă, alături de N. Titulescu, România la Societatea Natiunilor, în 1920, fondează, în 1924, împreună cu Paul Valéry, Institutul International de Cooperare Intelectuală, fiind, în acelasi an, presedinta de onoare a Academiei Feminine de Litere din Iasi si initiatoarea Premiului Femina pentru români (pe care l-a primit si Elena Farago).
Sustine conferinte publice în Franta, evocând personalitate lui Creangă, Alecsandri, Bălcescu, C.A. Rosetti, Caragiale, Pillat, Blaga, Maniu, Minulescu, traduce din Goga s.a. Dar, pentru ea, „poetul poetilor” rămâne Eminescu, „marele, spendidul nostru Eminescu, sculptor armonios de perfectă si dureroasă vizare, suflet zbuciumat si stăpânit de grija frumusetii cele mai depline pe care o are limba noastră”, cuvinte spuse într-o conferintă de la Galati din 1934, în vederea ridicării statuii lui Eminescu (realizată în 1935 de Oscar Han). Traduce Doina, Revedere si Mai am un singur dor, iar numele Eminescu este acordat Catedrei de literatură si cultură română, inaugurată la 7 ianuarie 1937 la Nisa, cu sprijinul lui Paul Valéry si a lui G. Oprescu.
În 1925 este primită membră de onoare în Academia Română; discursul său de receptie este o autentică lectie de românism. „Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generatii după generatii în volbura veacurilor românesti, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre”, a iubit tăranul român încă din copilărie, pentru că „nu l-am întâlnit în altă parte”. Iubirea de tară este profundă: „îmi iubesc tara pentru toată originalitatea ei autentică, din care s-a plămădit propria-mi originalitate”. Nu evită nici evocarea momentului exilului său impus: „am fost ursită dezrădăcinării. Dezrădăcinare! Cuvânt greu, cuvânt trist, cuvânt tragic! Dorul meu de frumos si de divin, nostalgia pământului născător si toată aspiratia mea către deslusirea poetică a tainelor eterne, nu le-am cântat în grai românesc, ci în grai străin”. Cumplită destăinuire! „Căci dacă eu nu eram în tară, tara era cu mine”. Si o dovedeste prin cărtile sale, în care dorul este sfâsietor: libretul operei. Le cobzar (1907), Le jardin passioné (1908), Miresme de departe (1927, împreună cu Anna de Noailles, născută Brâncoveanu) etc., dar si prin activitatea sa europeană proromânească.
Discursul său de receptie la Academia Română continuă în aceeasi notă de sinceritate: „Am servit ideea românească [...] am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc si am servit în lume expansiunea sufletului românesc [...] Am învătat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc”.
Sunt lectii de românism, de patriotism, mai actuale ca oricând: „Tipul patriotului autentic mi se pare acela care stie să tină cumpăna dreaptă între elementul national si factorul international”. Cât adevăr, câtă dreptate!
Cu o generozitate rar întâlnită, Elena Văcărescu vorbeste în acest discurs despre contesa Anna de Noailles, născută Brâncoveanu (primită în Academia Română în acelasi timp), „o sinteză româno-bizantină, o fericită sinteză de finete elenă si de spontaneitate românească”, „zeită zburdalnică si copilărească”, „o cuceritoare de oameni, o vrăjitoare de suflete”. Soarta Annei Brâncoveanu i-a fost asemănătoare, fiind si ea o „mare neadaptată”, dar, în această neadaptare la conditia omenească stă însăsi conditia „divină a poeziei”. Neadaptarea Annei (născută în Franta) este explicată prin ratiuni atavice. „A fost o fiică a Orientului nostru fierbinte, înrudită de aproape cu mitul acestui leagăn al civilizatiei care a fost Asia [...] si-a suspinat prin fiecare vers, prin fiecare gest, nostalgia paradisului pierdut”.
Cât priveste izvorul românesc al vietii si creatiei Annei de Noailles, Elena Văcărescu (pe care o cunoscuse de 35 de ani) este îndreptătită să afirme: „Clocot de sânge românesc, alături de clocotul sângelui ionic si asiatic. Să fie domnilor, o simplă întâmplare că unul din ultimele sale poeme închide în rimele lui mărtirisirea de româncă a poetei?” întreabă retoric Elena Văcărescu Este vorba de poemul tulburător Amintirea strămosilor. Anna Brâncoveanu simtea „vigoarea elementară a sufletului tărănesc de la noi. O misca până la lacrimi acest lirism”, în baladele românesti descoperind „ecouri din sufletul ei”, „patria depărtată si visătoare”.
Elena Văcărescu nu si-a iubit tara doar teoretic, prin declaratii sau prin creatiile sale. Desi a trăit si a murit departe de România, „inima mea nu a încetat un singur moment de a bate pentru dânsa” si, ca atare, concret, prin testamentul său, din 15 septembrie 1945, îsi lasă cea mai mare parte a averii sale Academiei Române.
Complexa sa personalitate, valoarea creatiei sale literare sunt remarcate pretutindeni în Europa. Primeste Legiunea de onoare a Frantei (1927), înfiintează „Biblioteca Universală” pentru sprijinirea traducerilor (1927), este membră în Comitetul International pentru difuzarea Artelor prin Cinematograf (1930), distinsă cu Ordinul „Coroana României” în grad de mare ofiter (1933), este unul dintre fondatorii Casei Românesti de la Paris (1934), consilier cultural pe lângă Ambasada României din Franta (1945), face parte din delegatia română la Conferinta de Pace de la Paris (1946). Trece în eternitate la Paris, la 17 februarie 1947. În 1959, este reînhumată la Cimitirul Bellu, în familia Văcărestilor. Cu acest prilej, Tudor Vianu îi creionează personalitatea: „ A fost timp de 50 de ani si mai bine un glas al României peste hotare si o parte a binelui care a putut fi gândit despre noi, a întregului arătat străduintelor pornite din partea bună a tării vechi, datorită si farmecului personal, tactului, cuminteniei si activitătii depuse [...] Elena Văcărescu a rămas o româncă”.
Critic si istoric literar, filosof al culturii, Mihai Cimpoi a elaborat o monografie pertinentă despre Elena Văcărescu, o figuă emblematică „relevabilă deopotrivă pe plan literar si pe plan cultural si diplomatic”, o personalitate europeană cu vocatie, o poetă care „scrie versuri desăvârsite (N. Iorga), o ambasadoare a culturii românesti, stabilind „contacte temeinice între cultura românească si cea franceză” si care „a slujit cauza unitătii continentale prin întreaga sa activitate”, cum o caracterizează, cu temei, autorul cărtii.
Monografia lui Mihai Cimpoi este o reală contributie la istoria culturii române si europene deopotrivă, aducând în actualitate un autentic model si pentru „eletistii” nostri.
|
Tudor Nedelcea 11/24/2015 |
Contact: |
|
|
