De vorbă cu Ionut Caragea
1. Remus Foltos: Încă din adolescentă ati fost sportiv. După aceea ati făcut o carieră din acest lucru. Sportul educă vointa, încrederea în sine, dezvoltă resorturile motivationale, întăreste caracterul si formează personalitatea. În legătură cu acest lucru, sportul v-a făcut să deveniti mai inteligent, sau mai întelept? Sau si una si alta? Sau doar v-a învătat să deveniti mai pragmatic cu lumea si cu dumneavoastră însivă? Precizati câte ceva în acest sens.
Ionut Caragea: Sportul de echipă te ajută să te integrezi într-un colectiv, să comunici mai bine cu cei din jur, să îti dezvolti spiritul de sacrificiu, să împarti bucuria victoriei, dar si tristetea unei înfrângeri. În rugbi, de exemplu, trebuie să iei de multe ori decizii în fractiuni de secundă: să oferi o pasă, să faci o fentă, să lovesti mingea cu piciorul, să cauti solutia cea mai bună pentru a câstiga. Probabil că această gândire aproape reflexă diferentiază un sportiv foarte talentat de unul ordinar. Dar chiar si atunci când nu iei decizia cea mai bună, contează motivatia si dârzenia cu care lupti pentru a te apăra sau pentru a ajunge în terenul de tintă advers. Revenind la întrebarea dumneavoastră, sportul te poate face mai inteligent în contextul obtinerii performantei sportive, pe când întelepciunea are legătură cu alte aspecte ale vietii, în care miza existentei este cu mult mai importantă decât cea a unui simplu joc sportiv.
2. R. F.: O viată de sportiv e o viată în care satisfactiile profesionale apar destul de repede. După un meci în care ai câstigat te simti pe acoperisul lumii. E o viată simplă în care lupta pentru a câstiga se transferă si în locurile comune ale existentei. De aceea sportul poate fi un mod de a-ti salva destinul sau măcar de a-l influenta, modelându-l. Din acest punct de vedere eu cred că sportul v-a adus fericire si liniste în viată. Dacă ati putea să detaliati acest aspect.
I.C.: Pentru mine rugbiul a fost o luptă crâncenă, reflectând în bună măsură faptul că si viata este o luptă. Câstigă cine este mai bine pregătit fizic si tactic, mai tehnic, mai talentat. Din păcate, satisfactiile din sportul de performantă depind foarte mult si de câstigurile financiare. Rugbiul este unul dintre cele frumoase sporturi din lume, dar si unul dintre cele mai dure. Dacă esti accidentat si dacă lipseste suportul financiar, plăcerea de a practica acest sport nu mai este aceeasi. Este adevărat ca jocul de rugbi m-a făcut fericit si mi-a adus multe lucruri bune în viată, dar linistea a venit, în cazul meu, din relatia cu persoanele apropiate sau din relatia de comuniune cu natura.
3. E bine cunoscut că aveti o experientă canadiană, ati jucat rugbi în Quebec. Când erati atât de departe de casă care era gândul dumneavoastră cel mai des frecventat în legătură cu România?
Într-una din poeziile mele care se intitulează Voyage, Voyage, povestesc despre călătoriile mele împreună cu echipa de rugbi prin tinuturile provinciei Québec, amintindu-mi, prin comparatie, de locurile speciale din România, de obiceiurile si traditiile care îmi lipseau atât de mult. De multe ori începeam să scriu în autocar, privind pe fereastră papura care se unduia valuri-valuri, porumbul cu pletele cărunte, imaginându-mi că sunt, cumva, acasă. Oriunde mergeam, o parte din mine era mereu conectată la patria mea natală. Am plecat la mii de kilometri pentru o viată mai bună din punct de vedere financiar, dar după ce am ajuns să trăiesc în străinătate mi-am dat seama că sunt mult mai importante legăturile mele spirituale cu România.
4. Îmi spuneati cândva că ati devenit poet în urma unei întâmplări în care un poem s-a scris singur în mintea dumneavoastră, ca si cum nu erati „prezent” la acest lucru, ca si cum, printr-o alchimie secretă, nu erati decât mijlocitor. O atare inspiratie se poate datora multor lucruri ce tin direct de psihismul specific al unei persoane. Există multe teorii. As vrea să stiu cum vă explicati dumneavoastră acest lucru. Pe seama cărei cauze îl puneti? E interesant de aflat ce credeti.
Momentul când am devenit poet nu cred că se rezumă la o singură poezie. Am început să devin poet în adolescentă, când scriam poezii de dragoste fetelor pe care le admiram, dar metamorfoza mea poetică s-a amplificat în jurul vârstei de treizeci de ani, atunci când m-am aflat în cea mai grea cumpănă. Ca o completare, pot spune că suntem poeti atunci când suntem inspirati, dar de multe ori nu stim ce să facem cu această inspiratie si o lăsăm să treacă, risipindu-se ca un fum. Când nu o lăsăm să treacă si fluxul ei ne prinde cu creionul sau cu pixul în mână, realizăm că suntem capabili să scriem ca si cum lucrul acesta l-am făcut dintotdeauna. Dar ne poate prinde si cu telefonul mobil în mână, iar singura solutie este să apăsăm butonul de înregistrare vocală sau să scriem mesaje pe care să le expediem către noi însine, ca nu cumva să le pierdem… Sau putem scrie si cu mâinile pe tastatură, când dialogul cu o persoană de la distantă devine pur si simplu poezie. Oricum, inspiratia este ceva ce vine de nu stiu unde si ne manevrează nu stiu cum, rezultatul final fiind un nu stiu ce extrem de fascinant. Cred, totusi, că inspiratia este atrasă si de tragismul unor sentimente, de mari neîmpliniri, cel putin la mine asa a functionat în majoritatea cazurilor. Practic, inspiratia încearcă să umple un vid interior, omul primind un fel de ajutor din partea universului din care face parte.
5. Ce ati avea de reprosat, pe de-o parte, sau cu ce v-ati putea lăuda, pe de altă parte – privind poezia dumneavoastră? Mă refer la functia concretă a acesteia în mediul dumneavoastră cotidian. Altfel spus, vă ajută frecventarea poeziei în viata de toate zilele, sau nu? Este ea un capriciu sau un lucru indispensabil?
Poeziei mele nu-i pot reprosa nimic, ea este ce trebuia să fie, numai că lucrul acesta l-am înteles pe etape. Fie că o scriu, fie că o citesc, poezia este o parte din mine, este viata mea, este conexiunea mea cu universul. În momentul de fată nu-i nici capriciu, nici lucru indispensabil, este o stare perfect naturală, o simbioză perfectă, un extrasimt cu care m-am obisnuit să privesc în mine însumi, dar cu care analizez si lumea din care fac parte.
6. Dacă vi s-ar lua dragostea pentru poezie, cu ce ati putea-o înlocui? Repet: cu ce ati putea. Nu cu ce ati vrea. Precizati!
Am răspuns indirect, la întrebarea precedentă. Dacă mi s-ar lua viata, cu ce as rămâne? Sunt poet prin toate lucrurile pe care le fac, pe care le trăiesc. Nu am încercat niciodată să separ viata de poezie, chiar dacă uneori am fost mai ludic sau mai misterios în poezia mea. Cred că singurele lucruri care mi-ar putea lua dragostea pentru poezie sunt pierderea memoriei si pierderea mintii.
7. Plutindul eminescian străbate cu abundentă poezia dumneavoastră, ca un fel de stare de transă în care vă simtiti atât de bine si de confortabil. Până si durerea sau suferinta din poezia dumneavoastră sunt anihilate sau convertite în această dulceată a transei. As vrea să aflu mai multe amănunte, sau, dacă s-ar putea, as vrea să aflu care este reteta acestei convertiri, dar si despre cum este „preparat” acest plutind atât de feeric?
E ca si cum mi-ati cere să explic Nirvana sau Revelatia cuiva care, probabil, nu le-a trăit. Reteta vine din felul în care privesti poezia si felul în care i te dedici. Dacă te sacrifici prin poezie oamenilor, plutindul vine de la sine, este ca o adiere divină care te tine pe curentul ei cald, iar tu nu trebuie decât să stai cu aripile larg deschise, cu alte cuvinte, să scrii…
8. Pentru multi poeti a putea scrie poezie e o chestiune foarte delicată. Ei nu pot scrie decât conditionat. Unii preferă un anotimp sau altul; o parte a zilei sau a noptii; o atmosferă interioară sau alta; sau un motiv destul de mobilizator. Evident, toti recurg la inspiratie; numai că unii sunt mai inspirati decât altii. Unii stau sub oblăduirea inspiratiei de un anumit tip, iar altii sub altfel de inspiratie. Căci unora li se soptesc cuvintele direct „la ureche”, fără să mai caute altundeva. Iar altora li se pare că singura sursă a discursului trebuie alimentată cu acea atentie ratională care îsi caută cuvintele, le scotoceste, le verifică si apoi le potriveste cu un control constient. În acest sens, unde anume vă plasati?
Cele mai multe dintre poeziile mele au fost scrise sub influenta unei inspiratii directionate spre mine, dar recunosc că au fost si cazuri când am provocat/chemat inspiratia prin situarea gândurilor într-o zonă de maximă emotivitate, undeva prin lumea amintirilor.
9. În cărtile dumneavoastră ati vorbit despre viată si moarte, despre fericire si suferintă, despre bine si rău, despre frumos si urât, despre adevărata cunoastere si simpla părere. Este momentul să fiti întrebat: ce preferati, visul sau realitatea?
Oare Eminescu ce prefera? Visul mortii eterne sau viata lumii întregi? Totusi, parafrazându-l pe Descartes, prefer să gândesc, deci să exist. Oriunde as fi, în lumea aceasta, în lumea visului sau într-o altă dimensiune.
10. V-ati format o bogată cultură poetică si în general, literară - ceea ce este bine vizibil. Survine întrebarea: pe care poet îl iubiti cel mai mult? Pe care îl recititi cu plăcere si care v-a mers drept la inimă? Puteti preciza atât unul român, cât si altul străin.
Sincer, cel mai mult iubesc propria mea poezie. Asta datorită faptului că poezia mea reprezintă o întoarcere în timp, un recurs la memorie. Asa simt eu că trăiesc fără să moară ceva din mine. După aceea, poetii mei favoriti sunt Eminescu si Daniel Corbu. Si ar mai fi câteva sute de poeti cu care rezonez mai mult sau mai putin. As plusa pentru Whitman, Tagore, Neruda, Ungaretti, Quasimodo, Elytis, Nichita, Maiakovski, Hugo, Sandburg, Baudelaire, Trakl, Bacovia, Vallejo, Heym, Blaga, Perse, Nelligan, Sorescu, Kavafis, Rilke, Grande, Lorca, Minulescu, Octavio Paz, Blandiana etc. Interesant este faptul că prin citirea si recitirea operelor poetilor pe care îi pretuiesc, tot mai mult mi se întăreste încrederea în propria mea poezie. Mă refer la rezonanta mea cu felul în care fiecare poet a perceput poezia. Mă refer la fondul ideatic, la sentimente, la imaginile sugerate. Citind poeziile acestor poeti, simt că fac parte dintr-o familie mare si frumoasă.
11. Desigur, a existat o cale destul de lungă si de sinuoasă până v-ati găsit tonalitatea, vocea distinctă sau îngerul păzitor al poeziei dumneavoastră. Au existat renuntări, obstacole, reveniri si tatonări. În acest sens, vă întreb, ce fel de „tip” de poezie ati fi vrut să scrieti si nu v-a reusit?
Tot ce am scris este asa cum trebuia să fie scris. Poate că uneori nu am convertit gândurile si imaginile inspiratiei în cele mai bune cuvinte. Mai târziu, odată cu îmbogătirea vocabularului, am revenit asupra unor poeme, încercând să mă apropii cât mai bine cu putintă de gândurile si imaginile originale. Au fost si câteva poeme renegate, scrise în perioade de revoltă sau rătăcire. Ele au însemnat o etapă, o trecere către limpezirea constiintei. Am scris si alte genuri de poezie, de exemplu pamfletul, folosindu-mi cunostintele lingvistice mai mult decât inspiratia. Totusi, în majoritatea cazurilor, scrisul nu a tinut de „a vrea”, ci de „a fi inspirat”.
12. În poezia dumneavoastră se simte un oarecare aer cosmopolit. Cu toate acestea, prezenta unei sinteze de poezie românească de cea mai bună factură vă livrează direct unui loc de cinste în panoplia românismului. Dumneavoastră unde vă simtiti mai bine, mai „acasă”?
Paradoxul poeziei mele a fost faptul că am devenit poet în Canada si, astfel, m-am raportat/racordat în multe poeme la cosmopolita societate nord-americană. Acesta a fost un mare avantaj pentru poezia mea, să trec dincolo de granitele patriei mele si să-mi lărgesc orizontul. Însă primii 28 de ani petrecuti în România si-au pus mult mai adânc amprenta asupra fiorului meu liric. Pe lângă aceste două mari influente, a existat si cea a internetului, care practic mi-a permis să mă nasc pe Google si să devin un autor de Cyber-poetry. Cel mai bine mă simt acolo unde sentimentele si poezia se exprimă prin cuvinte în limba română, dar pentru a mă simti cu adevărat acasă mai trebuie să fie lângă mine si cineva care să mă înteleagă. De aceea am spus, în 2012, că Patria la care mă întorc este femeia pe care o iubesc.
13. În special în volumul Negru sacerdot, poemele cu rimă reprezintă o demonstratie de fortă a ritmului, măsurii, cadentei si a unei muzicalităti greu de egalat. În acest sens, se poate bănui că v-ati exersat îndelung în analiza muzicii culte. Asta deoarece pare imposibil ca o asemenea varietate de „linii melodice” să izvorască din neant. De aceea întreb: cine vă este profetul în materie de muzică?
Recunosc că multe poezii le-am scris ascultând muzică. Genurile muzicale diferă, în functie de starea în care mă găseam. Dar vocea care m-a făcut cel mai mult să vibrez a fost cea a cântăretei Lisa Gerrard (formatia Dead Can Dance). Si nu cred că este o coincidentă faptul că Lisa Gerrard este născută pe 12 aprilie, la fel ca si mine. Fascinant, nu?
14. Farmecul unic sau distinctiv al poeziei dumneavoastră constă în faptul că simtiti întreaga paletă de valente semantice ce se ascund în una sau alta dintre „notiunile” ce se imbrică în discurs (cuvintele ce se ordonează interactionând „în conceptul” lor, unele cu altele). Desigur că există în fiecare cuvânt o bogătie absolută de latente. Numai că poetul Ionut Caragea alege din virtual, spre a le actualiza, doar acele valente ce se potrivesc perfect la context. Am mai spus – potrivirea aceasta este spontană, nepreparată, neanticipată, nepremeditată. Ce aveti de comentat?
De cele mai multe ori inspiratia generează valentele semantice. Dar au fost si cazuri când am creat valente suplimentare, astfel încât cititorii să aibă de unde alege, înspre folosul lor. Am făcut acest lucru mai ales atunci când am scris aforisme, deoarece aforismul presupune o abordare mai atentă si mai detaliată a unui adevăr teoretic. Stiti cum este? Când privesti un obiect din mai multe unghiuri, poti descoperi că acesta prezintă mai multe însusiri. La fel se poate proceda si cu un cuvânt sau cu mai multe cuvinte la un loc.
15. Resursele dumneavoastră adânci par să oscileze, în actul creator, între fondul ideatic si fondul emotional (sau pasional). Simtiti această oscilatie atunci când vă întoarceti retrospectiv asupra textelor?
Fondul emotional stă la baza actului creator, iar fondul ideatic vine ca o completare. Este adevărat că ele oscilează si atunci când scriu, si atunci când mă întorc retrospectiv asupra textelor. Este normal ca emotia initială să se estompeze odată cu trecerea timpului însă pot apărea surprize frumoase la reanalizarea fondului ideatic. Pot descoperi noi sensuri si valente pe care nu le observasem la început din pricina intensitătii emotionale.
16. Atunci când ati ales să fiti poet, desigur, a fost un moment auroral: cu multe promisiuni, cu aspiratii eterate si cu asumarea unei libertăti, egalate în acelasi timp, de un mare curaj. Dar azi, după 10 ani de scris, nu regretati timpul si energia pe care le-ati investit în această afacere? Sau această mică afacere o considerati rentabilă, căci l-ati avut partener pe însusi Dumnezeu?
Nu regret nimic si nu privesc poezia ca pe o afacere în care am investit timp si energie. Mai degrabă ca pe o „dragoste” în care am investit sentimente, dar nu cu scopul de e primi ceva în schimb (poate că au existat unele momente de disperare când voiam si eu ceva pentru mine, dar acestea treceau, inspiratia îndepărtându-mă de dorintele de moment). Este adevărat si că la începutul carierei mele de poet mi-am dorit să ajung cel mai mare poet în viată, dar si la această dorintă am renuntat mai târziu, când am înteles că nu există un poet mai mare ca altul. Aceste clasificări artificiale nu aveau nicio relevantă în comparatie cu ceea ce simteam că mă făcea cu adevărat fericit. Fiinta iubită m-a descoperit citindu-mi cărtile. Iubirea m-a împlinit ca poet. Ce poate fi mai frumos?
17. S-a văzut de multe ori că poezia dumneavoastră nu implică un orgoliu literar care să poată fi degajat de acolo - în urma unei simple critici la obiect, pe care oricine ar putea-o face. Se pare că ati renuntat la semetia interioară de totdeauna a poetului, fiind vrăjit mai degrabă de deschiderea etică a unui mesaj extrem de simplu, nepretentios, direct, sensibil-franc (ce implică o situare într-o tipică umilintă, si asta nu numai ca formulă de adresare, cât si prin continut). În acest sens, ce ati putea spune?
Nici chiar acum orgoliul nu m-a părăsit definitiv, as fi ipocrit dacă nu as recunoaste. Cred că fără orgoliu nici nu poti să devii poet însă, în fata universului si a fatalitătii, nu-ti rămâne decât să te prosternezi. Si mai este si durerea care, de fiecare dată, încearcă să contrabalanseze orgoliul. Poate că durerea este un semn, un ajutor divin, cine stie? Oricum, orgoliul a fost pentru mine elanul acela care m-a ajutat să mă desprind de mediocritate, motivându-mă în plus atunci când nu exista nimeni altcineva în jurul meu care să mă încurajeze să merg pe drumul ales. Când jucam rugbi, în tinerete, era mult mai usor. Tata îmi spunea că adversarul are tot două mâini si două picioare, că nu e cu nimic superior, că am toate calitătile pentru a fi un învingător. Dar când am rămas singur printre străini, datele problemei s-au schimbat… Eu trebuia să fiu acela care să se automotiveze. Până la urmă am reusit, si în sport, si în literatură, si în viată, chiar dacă, uneori, as fi putut să fiu mai umil. Grea lectie, umilinta asta…
18. În foarte multele poeme de dragoste, de altfel de o frumusete rară, etalati o tandrete, dar una reflexivă. „Picarea” în sentiment nu poate fi asemănată, din acest punct de vedere, cu – să spunem – Nichita Stănescu. Vă abtineti cât mai mult să fiti dionisiac. Cu toate acestea, în aceste poeme, sunteti pe crestele unui entuziasm si ale unei muzici extatice singulare si usor detectabile. Ceva, însă, împiedică versul să exprime „nebunia” aceea care, de obicei, declansează un efect teribil în nervii si carnea cititorului. Dumneavoastră preferati mai degrabă un extaz indirect. E evocarea sau invocarea extazului - si nu extazul însusi. Mă veti contrazice?
Cred că am avut o perioadă când am lăsat „nebunia” să declanseze efecte în rândul cititorilor, mai ales în perioada în care frecventam siturile virtuale de poezie. Însă această „nebunie” era moftul unui teribilist. Spre norocul meu, au fost câteva persoane care mi-au recomandat să „mă maturizez”, să mă autocenzurez. Aveam si vârsta potrivită pentru această transformare. Probabil că această „stilizare” si-a pus amprenta si asupra extazului, care pare a fi usor temperat în unele poeme. Este adevărat si faptul că există poeme în care evoc extazul, apelând la amintirile cele mai frumoase, sau în care îl invoc, apelând la ajutorul muzei aflate la distanta unei conversatii virtuale. Dar există si poeme în care veneratia în versuri pentru femeia iubită este rezultatul extazului imediat premergător, scrisul fiind chiar o inertie a extazului însusi.
19. Ce ati alege dacă ar fi să alegeti: solutia nebuniei, sau solutia mediocritătii? Sau ati fi un moderat? Însă în acest caz v-ar lipsi motivul să mergeti mai departe.
Cred că am dat deja răspunsul într-un aforism: „Sunt nebun, poate că ăsta este pretul plătit genialitătii. Dar ce poate fi mai sublim decât să fii constient de propria nebunie?”
20. În tot scrisul dumneavoastră pluteste un soi de delicatete fermecătoare. Fiecare poezie parcă are un auditoriu feminin pe care vreti să-l impresionati, să-l înfăsurati în dragostea dumneavoastră. E un mod de a vă apropia de lector cu o oarecare sfială si pietate idealizantă. Dumneavoastră idealizati oamenii, îi aduceti în apropierea unei componente divinizante. Cum explicati această iubire de oameni, atât de prezentă la dumneavoastră – în acest început de mileniu atât de egoist?
Chiar si după grele despărtiri, am încercat să idealizez dragostea, să înfrumusetez realitatea. În primul rând pentru mine, ca sustinere pentru catharsis, apoi pentru ceilalti, ca încurajare, astfel încât fiecare să caute/încerce să se ridice la un nivel superior. Da, am preferat să văd partea cea mai frumoasă din oameni. Am vrut să contagiez lumea ca Tagore…
21. Există, de asemenea, o lipsă de ezitare, o sigurantă în felul în care scrieti. Cărui fapt se datorează? Dezvăluiti-ne, în acest sens, resorturile intime secrete ale scrisului dumneavoastră.
Cred că am răspuns mai sus, când am vorbit de autocenzură si perfectionare. Acestea îti dezvoltă si siguranta. Simti că te afli pe un bun făgas. Devii mai echilibrat, mai matur în sentimente si în gândire. Spre norocul meu, am avut doi prieteni buni, mult mai în vârstă, care mi-au dat sfaturi utile în perioada de debut a poeziei mele: Adrian Erbiceanu si George Filip. Pe lângă acesti doi prieteni, am avut si un magistru de sus. El m-a învătat cum să-mi duc crucea mai departe. În inima mea renaste un Christ cu plete cărunte…
22. Puteti fi foarte bine un exemplu, un model de urmat printre scriitorii de azi. Ce i-ati sfătui, ce retete le-ati împărtăsi, ce confidente le-ati face? Căci experienta dumneavoastră de peste 10 ani pe acest tărâm, vă îndreptăteste măcar să vă exprimati un crez poetic.
Fiindcă faceti referire la crezul meu poetic, voi spune că poezia reprezintă pentru mine o trecere de pietoni între viată si moarte. Semaforul e stricat (până la Dumnezeu ne mănâncă sfintii…), iar pe stradă ne paste încontinuu pericolul. Nu recomand poezia decât acelora care sunt dispusi să se sacrifice în numele ei. Eu privesc poezia ca pe un act nobil, ca pe o religie. Evident, literatura nu se rezumă doar la poezie. În proză si în alte genuri literare trebuie să fii salahor, să te documentezi, lectura suplimentară fiind indispensabilă. Dar atât în poezie, cât si în celelalte genuri, mesajul pe care îl transmiti trebuie să fie cu adevărat important.
23. Cum ar suna un epitaf pe mormântul poetului universal?
Nu stiu cum ar suna la altii, dar la mine sună asa:
Vinerea Mare
Un întelept
Cruce la piept
N-am cum să scap
Cruce la cap
Zilele numeri
Cruce pe umeri
Mă lasi la vatră
Cruce de piatră
Primesc însemn
Cruce de lemn
Ultim suspin
Cruce mă-nchin
Din miez de nuc
Crucea mi-o duc
Spre creator
Pe cruce mor
24. Se poate observa, nu fără o oarecare dificultate, că aveti, în momentul special al rostirii, o cenzură interioară inconstientă a vocabularului. Evitati unele cuvinte si le frecventati pe altele. Sunteti de acord cu această observatie a mea?
Da, evit cuvintele vulgare si pretiozitătile. Si cred că mai evit si cuvintele care nu par a transmite un fior liric. Nu stiu de ce, poate că fonetica unor cuvinte se apropie mai bine de trăirile mele interioare, de muzica sufletului meu.
25. Toti oamenii aspiră către fericire. Poate fi ea găsită în miezul actului creator? Altfel spus: poate fi poezia depozitara unei suprematii fericite, dincolo de tristetea generală a vietii?
Ar trebui să privim si tristetea generală a vietii tot ca pe o fericire. Fericirea că existăm si simtim tot ce ne-a fost dat să simtim. În actul creator, fericirea e însăsi capacitatea de a crea. În actul lecturii, capacitatea de a te bucura de tot ceea ce a fost creat înspre folosul tău.
26. Am observat, studiindu-vă opera, că de multe ori optiunea pentru întelepciune face un pas în fată în detrimentul optiunii estetice. Cum vă situati între cele două perspective? Cum vă autodefiniti în acest sens?
Când scriu mă gândesc în primul rând la mesaj, si numai după aceea la estetică. Mesajul e primordial. El însusi, chiar si fără artificii, este estetic într-un haos al existentei. Este estetic prin puterea de a iesi în evidentă.
27. Din convorbirile pe care le-am avut, dar si din scrisul dumneavoastră, mi-am dat seama că sunteti atent la detalii; procedati în orice lucru cu o grijă expresă. Poetul Ionut Caragea se hrăneste din faptul de a fi ordonat, de a se simti bine într-un mediu creativ „curat”? Bunăoară, Nichita Stănescu mărturisea că înainte de a se aseza la masa de scris, se spăla pe mâini si pe fată. Sau, mai degrabă, îl inspiră acea dezordine creativă fecundă, în care se simte bine înconjurat de notite, de hârtii, de proiectele sale împrăstiate peste tot; ca si cum i-ar face oroare gândurile disciplinate? Precizati!
Îmi place să fiu ordonat în tot ceea ce fac, este o calitate specifică nativilor din zodia berbecului.
28. V-am citit cu mare atentie poemele din antologia În asteptarea păsării. Pe lângă glasul de exceptie care le alimentează, am descoperit un fel special de a te rosti: anume sinceritatea. Încă n-am întâlnit până acum un atare proiect poetic, fundamentat aproape în totalitate pe sinceritate. Este, ea, la dumneavoastră, o metodă de lucru constientă, programatică, sau una care vă vine bine la îndemână?
Este un mod de a fi, nu a fost niciodată ceva programat. În exilul creator, singur între patru pereti, nu poti fi decât sincer în comunicarea cu sinele. Fiind sincer cu tine însuti, ajungi să fii sincer si cu ceilalti. Poezia s-a mulat pe acest mod de a fi cât se poate de natural.
29. Mesajul dumneavoastră este recunoscut unul universalist. Aspiratia către libertatea spiritului si umanismul cel mai expres sunt mărci usor recognoscibile în poezia dumneavoastră. Spuneti-ne câteva cuvinte despre aceste lucruri!
Poetul este un donator universal de cuvinte. Sau un donator de sânge la spitalul cuvintelor, după cum spunea Blaga. Aspiratia către libertatea spiritului si umanismul nu trebuie să fie mărci usor recognoscibile doar ale poeziei mele, ci si ale celorlalti poeti. Este un îndemn pe care îl fac asa cum si Whitman îl făcea cu peste un secol în urmă poetilor care vor veni.
30. Undeva, în fotolii comode, acasă, cititorii dumneavoastră, cu cărtile dumneavoastră în mâini, se gândesc, dusi departe, la lumile pe care le-ati creat. Ce mesaj spontan le trimiteti? Cum vă veti adresa lor?
Bucurati-vă de viată, ati primit cel mai frumos dar de la Marele Creator.
31. Ultimul cuvânt vă apartine! Asadar?!
Asa dar, vă ofer!
Notă: Interviul face parte din volumul de critică literară (în pregătire) al lui Remus Foltos: Ionut Caragea - oficiantul spontaneitătii
|
Interviu consemnat de Remus Foltos 11/22/2015 |
Contact: |
|
|
