Mătase si cafea rece elvetiană de Veronica Balaj
Veronica Balaj iese în lume cu o nouă carte, bilingvă (româno-spaniolă), intitulată Mătase si cafea rece elvetiană (Editura Eurostampa, Timisoara, 2015), care contine un număr de opt proze poetice.
Autoarea face popas si în tară , România, însă îl scoate pe cititor de aici si îl trece (fără viză dus-întors) frontiera, ducându-l în Argentina, Austria ori Elvetia.
Liantul care uneste prozele din acest volum este bucuria, un sentiment extrem de puternic, de tumultuos. Este vorba, în fapt, de bucuria de a trăi, fie că este vorba de dans, actorie, muzică, pictură ori iubire, scriitoarea ilustrând aici celebrul dicton romantic carpe diem (trăieste clipa). Bucuria este capabilă să oprească, dintr-o singură sfortare, timpul.
Omniprezent este si motivul călătoriei, una initiatică. Mentionez, ca exemplu, călătoria pe urmele tangoului în Argentina ori fuga Carlei (de relatia cu Robert) taman în Viena, unde îsi găseste adevărata dragoste.
Volumul se deschide cu Balul rosu, unde naratoarea porneste să descopere tainele tangoului chiar în patria lui, Argentina, având ca punct de plecare năzuinta de schimbare: „Hai să fac si eu ceva în genul său, îmi spun. (...) Să fiu pătimasă, voiam să fiu clocotitoare, detasată de orice crispare. Merită să încerc, merită să fiu, să fiu pe versantul bucuriei. Să uit de mustrările unor zile îmbrăcate în teamă. Sau în lacrimă. În doliu”. Ceea ce descoperă o intrigă: în tango este permis orice, inclusiv ca bărbatul să danseze cu partenere mai tinere decât sotia, de fată cu aceasta, înfiriparea unor noi relatii (steguletele sunt de un real ajutor), dar si înselarea partenerului de viată („Nu-i o problemă... de ce să fie? E dreptul ei”). Toate acestea, datorită fortei miracoloase pe care o are dansul si a bucuriei pe care o transmite [„Tangoul este (...) o formulă sinceră si pământească, iertătoare si meticuloasă de-a ucide tristetea”].
Mătase si cafea rece, elvetiană este povestea unei regizoare americane, Mary Hartman, o nonagenară cursantă perpetuă în limba si civilizatia franceză „Serii si serii de doctoranzi într-ale limbii si civilizatiei franceze se miraseră cum de nu avea măcar nivelul mediu.
Asta nu a făcut-o pe doamna M.H. să îndrăgească mai putin locul în care se reîntorcea”. Revenirile eroinei erau „alunecoase”, pentru a-si aminti adevărata iubire si pentru a o retrăi, cu bucurie. Pe aceste meleaguri îsi va afla, de altfel, si sfârsitul: „Când fetele au revenit, cafeaua din ceasca rămasă neatinsă lângă doamna M.H. se răcise. Mătasea bluzei sale cu picătele părea un desen în care încăpea un petec de cer prin care ploua.” Si aici îsi face simtită idee de ludic, dansul (în momentul selectiei pentru actorie), cu aceeasi bucurie proprie.
Proza intitulată Tiparnita poartă cititorii în vremile tulburi de apus al comunismului, când sentimentul de iubire fată de călugărul Sevastian o pune la încercare pe Maria Bărbat (femeie militian), atunci când descoperă în mânăstirea acestuia o tiparnită de bani calpi. Oscilând între datorie si sentimente, este salvată de izbucnirea Revolutiei [„Lumea o lua razna. (…) Seducerea călugărului trebuia amânată o vreme (...). Când totusi îl căută pe călugărul Sevastian, află că,” la prima cotitură liberă plecase către alte zări”.
Trandafirul japonez propune un altfel de model de comuniune a omului , extinderea puterii de-a dărui iubire, de data comuniunea cu natura.
si anume cu ... o plantă de apartament: „E ca si când cineva din familia mea dovedeste puterea de a înfrunta degradarea în timp.” Trandafirul în spetă este o oglindă fidelă a trăirilor naratoarei, translarea sentimentelor spre o alta specie ar putea suscita diverse consideratii. ne multiumim doar să nuantăm importnata iubirii. stiind atât să se întristeze, cât si să se bucure. Dar mai ales să se bucure: „Trandafirul meu stie să se bucure. (...) Altfel, cum să înteleg sau cum să traduc (...) faptul că el, companionul meu, a înflorit doar de două ori în viata lui? Cu prilejul a două evenimente irepetabile petrecute în familia noastră”.
În De vânzare, toamna, la Bruxelles, o ingenioasă raportare la obiectele care ne sunt sau nu parte din existenta noastră , nu noi alegem lucrurile, ci ele ne aleg, de fapt, pe noi. Iar două tablouri având aceeasi temă, pădurea, dar personaje diferite si, implicit, o poveste proprie, leagă peste timp, moduri diferite de-a simti viata ,într-o singură încăpere.
Evadarea dintr-o relatie toxică îsi află ecoul în două proze: Precum Atlantida, pierdută (unde nehotărârea Dariei de a se rupe de Tudor îmbracă aspecte psihologice) si Nuntă la granită. În textul acesteia relatia destrămată are însă happy end: căsătoria Carlei cu Karol; totusi, această nuntă îmbracă straie fantastice în momentul în care invitatii români nu pot trece granita pentru a ajunge la nuntă - din cauza absentei vizei de dus-întors - si încing un joc neaos, cu năbădăi, într-o răbufnire totală de bucurie si exaltare: Din nou, trimiterea spre carpe diem, spre bucuria de-a trăi, se asociază cu dansul. „Jocul întemeia oarecum sărbătoarea tinerilor dragi lor. Dansul se legă fără sfieli, fără ostentatie. Liber, cochet, asortat cu gălăgie”.
Povestirea Sentintă pentru pianist face notă discordantă în volum, ca formă, fiind una epistolară. Întâlnim aici, pe de o parte, opozitia dintre periferie si centru (actiunea se petrece la granita dintre Germania si Elvetia, locul fiind unul periferic, iar politia care intervine, am putea spune brutal, reprezintă autoritatea, centrul). Se sugerează pe de altă parte, firea schimbătoare a omului, acesta fiind capabil să treacă brusc dintr-o extremă în alta, de la bucuria muzicii pe care le-o dăruia pianistul pe gratis în fiecare seară, la pasivitatea lasă din momentul alungării sale sub motiv că uzurpa linistea cartierului.
Constructia textului este migăloasă, dantelată, metaforizată, cu iz romantic, unele fragmente putând constitui un poem independent : „Mâini mlădioase, degete care mângâie aerul, corpuri în miscări indecise, tandre, articulate domol. Ploaia devine martor, prezentă vie, personaj... nepăsător, semet, incitant, sfichiuitor...” .
Volumul de fată reprezintă o invitatie adresată fiecăruia dintre noi de a învăta a ne asuma dictonul carpe diem, accesând palierul bucuriei de-a trăi. Dincolo de încercările inerente.
|
Daniel Luca 10/26/2015 |
Contact: |
|
|
