Flavia Cosma - Sãlbãticiuni si umbre
Cu "Sãlbãticiuni si umbre", mai mult decât în oricare alt volum anterior, poeta Flavia Cosma îmbinã unicitatea stãrii sale sufletesti, trecutã prin cote aparent imprevizibile, cu spontaneitatea transcrierii ei în versuri. Dând frâu liber imaginatiei, poeta uneste visul cu realitatea cu o asemenea fortã încât, parcã, de undeva, de Sus, simtim cum ne priveste ochiul eternitãtii.
Într-un comentariu anterior, fãcut pe marginea volumului "Zgârieturi pe fata oglinzii", am scris: "Ajunsã la destinatia pe care noi am putea s-o interpretãm ca fiind punctul terminus, autoarea nu se elibereazã cu usurintã de hainele vitregiilor vremii, nu ne transportã, asa cum ne-am fi asteptat, pe un pãmânt al unui alt început. Cu poemele încãrcate încã de presimtiri, ea încearcã sã ating, tangential, transcendentalul: "Sub soarele blând / Moartea se îmbracã în vesminte de aur / Dându-mi târcoale /Pentru a câta oarã?" (Calea spre nefiintã). În volumul de fatã, atât cât ne lasã sã întelegem, se pare nu numai cã a încercat, dar cã era si foarte aproape sã-l atingã: " De frigul mortii ziua se rãceste, / Norii cu pumnii strânsi mã apasã pe piept, / Pe drumul cenusiu orbecãi fãrã tel, / Florile toate, albinele, pãsãrile, / Fug care-ncotro speriate. / Rãmâne râsul fãrã trup, isteric, / Strãbãtând încãperile mari, / Urcând trepte înalte, coborând / Lovindu-mã în trecere cu rãsuflarea-i usturãtoare, / Invadând ungherele inimii."(Calea iubirii)
Autoare a numeroase volume de poezie, este normal ca poeta sã se simtã în largul ei atunci când decide sã-si astearnã, spre descãtusare, pe o simplã foaie de hârtie, sentimentele. Numai cã, în cazul de fatã, nelinistea care o cuprinde, tragismul interpretãrii evenimentelor, modalitatea de transferare a unei experiente unice de viatã, depãsesc raporturile de exprimare cu care ne obisnuise.
Constientã de efemeritatea existentei noastre, Flavia Cosma dã poeziei sale acel aspect de "prezent gnomic", acea încãrcãturã de maxime si sentinte, necesarã introducerii în universul ei poetic: "Cãutãm înfrigurati ceva ce va retine / Acest prezent nealterat / În vesnicie. / Bratul tãu mã strânge cu putere la piept / Mâna pe care strãluceste alt inel / Îmi tremurã pe fatã. / Soarele sãlbatic ne încuie dulce / În capcane rotunde. // Opreste-te! Strigã multimea / Urmãrindu-mi din depãrtare / Zborul vertiginos înspre hãuri." (Dragoste în miezul zilei)
Nelinistea, ca si tensiunea exacerbatã des suferintã, aduc realitatea, prin extensie, la limita imaginarului. Aproape cã nu stii ce sã crezi. Nu poti sã te desprinzi de ea, dar nici nu poti accepta, cu usurintã, absurditatea suferintei fizice.
Legile universale sunt fãrã echivoc. Noi, acele "musunoaie de furnici", dupã expresia eminescianã, nu avem altceva de fãcut decât sã ne supunem lor.
În poezia "Pe un pat de spital", ca un refuz de a accepta cu usurintã inevitabilul, poeta
îmbrãtiseazã speranta: "Visez cu ochii deschisi la pâinea aurie din cuptor / La scrisorile încã nescrise, la doruri, / La omul acela care mi-a uitat adresa si nu stie unde sã mã mai caute / Sau nu vrea, sau nu poate."
Prin tot ceea ce scrie, autoarea ni se confeseazã, dându-ne a întelege cã vitalitatea de care dã dovadã nu face casã bunã cu echilibrul static, anacronic al lucrurilor. Dar legile sunt legi! Si atunci, mãcar pentru satisfacerea propriei sale credinte, se foloseste de un subterfugiu: "Cum toate poverile duc mai devreme / Sau mai târziu în nefiintã, / Singura reusitã, singurul mare succes / În viatã / Este sã pãcãlim timpul." (Rãspunsuri)
Pentru Flavia Cosma, a "pãcãli timpul" înseamnã a scrie, chiar dacã spatiul o constrânge, anesteziindu-i simturile. Traversarea lungului travaliu o face cu luciditate, convinsã fiind cã totul este într-o continuã miscare si devenire: " Toti asteaptã sorocul, ziua în care altcineva / Va lãsa lumina sã pãtrundã-n odãi, / Va curãta peretii coscoviti, / Va înfrâna vegetatia dementã / Va înlocui durerea veche, uscatã, cu alta / Amarã si dulce. / Noi locatari vor mãtura trecutul / Cu gestul îndrãznet, nesocotit, / Menit sã opreascã zborul pãsãrilor / În migratia lor ireversibilã." (Nelinisti)
Poezia, dupã opinia lui Ion Biberi, "înseamnã stabilirea de punti de legãturã între subconstientul uman si vibratiile armonice ale faptelor din afarã;" Este, exact, ceea ce face si simte poeta. Relatia dintre gândire si subconstient, în cazul de fatã, intrã într-o vibratie care transcende capacitatea normalã de percepere. Încãrcãtura emotionalã, ajunsã la acest punct, îsi iese din matcã: " În livezile visate / Unde strugurii atârnã /
În siruri ordonate, / Vocea ratiunii / Vesteste sfârsitul." (Vocea ratiunii)
Tonul sobru, incisiv, poartã cu el o greutate aparte, augmentând capacitatea de comprehensiune. Fiorul de care suntem pãtrunsi se leagã direct de mesajul transmis de "vocea ratiunii". Dar numai pânã la un punct! Modalitatea prin care autoarea schimbã ordinea fireascã vine pe neasteptate: "Cuprinsã de-o teamã strãinã / Mã zvârcolesc în întuneric / Ascultând pãsãrile somnambule / Cum bat darabana cu ciocul în piatra balconului. // Încet, încet, / Simt cã mã vindec." (Teamã strãinã)
Acest "simt cã mã vindec", aceastã reîntoarcere la acceptarea a ceea ce suntem - ca element opus renuntãrii - reflectã puterea de necontestat a autosugestiei, a revenirii la normal, la abandonarea balansul impredictibil dintre cele douã lumi, cea realã si cea transcendentalã. Si pentru a ne da de înteles cã lumea realã si-a reintrat în drepturi, cu bunele si cu relele ei, poeta ni se destãinuie: "La ora desteptãrii îngerilor / Corpul se lasã greu la pãmânt, / Coplesit de fantome vrãjmase / Ce-l viziteazã fãrã oprire. / Îndemnându-l sã sãvârseascã / Nemaiîntâlnite, / Dulci pãcate." (Statuile durerii)
Liricã prin excelentã, manipulând cu dexteritate simbolurile, pentru Flavia Cosma, întoarsã la masa de lucru, întreaga odisee devine o sursã de inspiratie. Si ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca si cum totul n-ar fi fost decât un vis, poeta continuã, netulburatã, sã scrie, pãstrând pentru sine secretul: "Întâmplarea face ca pânã la urmã / Misterul sã le învãluie pe toate / Cu vãlu-i transparent, unduitor. // Amestecate, ele devin / Nespus de frumoase, ca ceata." (În largul mãrii)
Si ca o axiomã, într-o altã poezie, autoarea conchide: " Asa-i toamna / Unora le dã / Altora le cere." (Flori de toamnã)
Montreal/ oct 2015
|
Adrian Erbiceanu 10/20/2015 |
Contact: |
|
|
