După veacuri de-nvrăjbire Europa vrea unire
Încă din secolul al XIX-lea, o seamă de gânditori si politicieni europeni, având sub ochi modelul Statelor Unite ale Americii (SUA) si pofta lor nesătioasă de expansiune teritorială si economică, pledau din toate puterile pentru unificarea politico-economică a tărilor europene sub numele atotcuprinzător de Statele Unite ale Europei (SUE).
Iar după primul război mondial, adică atunci când era evidentă pentru toată suflarea că – pe tabla de sah a economiei mondiale – s-a petrecut rocada între Europa si SUA, respectiva pledoarie s-a transformat în laitmotiv si a luat chipul paneuropenismului insistent.
După războiul ruso-japonez din 1904-1905, război care – prin neinspiratele lucrături în Extremul Orient ale englezilor împotriva imperialismului rusesc – a dus la rusinoasa înfrângere a colosului muscălesc de către micuta Japonie (primul mare afront încasat de rasa albă de la cea galbenă) si la nasterea imperialismului nipon, poetul Paul Valéry trăgea semnalul de alarmă în legătură cu egoismul Europei si cu europeanul „dominat de o ambitie fără frâu”, pentru ca în perioada interbelică, gânditorul francez André Siegfried să deplângă starea de instabilitate economică a timpului si să regrete deplasarea „centrului de gravitate” afară din Europa, proces prin care bogătia acesteia a trecut „în mâinile popoarelor din America si Asia”.
Si dacă încă de-atunci era vizibil că Statele Unite joacă rolul pe care Europa îl detinuse în secolul 19 (cel mai mare exportator mondial de tehnică, tehnicieni si capital), a doua conflagratie mondială i-a consolidat această pozitie de lider.
Căci, ne spune P.P.Negulescu în Destinul omenirii, dintr-un fund de sac, „predilect teren de invaziune”, cum se prezenta Europa în epoca migratiunii popoarelor (desigur, asta si din pricina vecinătătii cu Atlanticul, nomazii neputând merge mai departe), ea „s-a transformat într-un focar de expansiune”, astfel că, împinsă de la spate de Renastere si de aburul revolutiei industriale, în secolul 19 n-a fost numai locomotiva tehnico-stiintifică a lumii si, practic, singurul exportator de capital, ci si marele focar de iradiere a culturii si civilizatiei până la marginile Pământului – în coloniile puterilor occidentale (Anglia, Franta, Spania, Germania etc.), dar si în afara acestora (SUA, China, Japonia).
La vremea respectivă se vorbea de o mistică a progresului, întrucât stiinta, ne spune gânditorul român, „ce rămăsese la greci curiozitate liberă, devenea acum mijloc de putere si constrângere”.
Există, totusi, trei corpuri de conditii specifice, care se opun încercărilor de imitare a Statelor Unite de către strategii Europei unite. Acestea sunt: istoria si pârghiile ei, conditiile geografico-economice si ambianta psiho-socială.
1)Popoarele si limbile europene s-au format în decursul veacurilor prin amestec la început cu migratorii, precum si prin lungul sir al asimilărilor si altoirilor ulterioare, pe când poporul american a rezultat la repezeală în veacul al XVIII-lea prin vrerea destinului, care i-a pus laolaltă pe emigrantii si aventurierii veniti de pretutindeni cu limbile, năravurile, traditiile si păcatele lor, pentru a crea „mismasul” etnic, pe seama căruia se amuza copios scriitorul american Sinclair Lewis.
Apoi, în focul luptelor pentru apărarea vietii si bunurilor („sărăcia si nevoile si neamul”), a limbii, credintei si amintirilor, într-un cuvânt a gliei străbune, au apărut primii fiori ai constiintei nationale, din care - pe armăturile nationalismului si patriotismului – s-a înăltat specificul national, adică ceea ce este atât de propriu unui popor, încât îl deosebeste de toate celelalte popoare ale lumii.
Fireste, tot în focul acestor lupte duse împotriva lăcomiei si cinismului invadatorilor, au apărut resentimentele nationale si politele neplătite ale istoriei. Dar izvorul urii dintre statele si popoarele Europei nu trebuie căutat cu obstinatie în nationalism (mai mult sau mai putin toate statele se fac „vinovate” de egoismul benefic al nationalismului, ce tocmai prin asta se dovedeste natural si neprimejdios), ci – ne spune Negulescu - în hiperegoismul nationalist al acelor state, care, urmărind doar binele lor inclusiv pe căile injustitiei si nedreptătii, nu renuntă niciodată cu totul la posibilitatea agresiunii împotriva popoarele pasnice de mai aproape sau de mai departe.
N.B.Americanii si-au hipertrofiat nationalismul de sorginte cosmopolită în timpul executiilor organizate împotriva pieilor rosii, adevăratii proprietari ai întinselor pământuri din Vest, si a războaielor cu spaniolii...
2)Conditiile geografico-economice pledează la rândul lor în favoarea uniunii americane: Un stat comparabil ca întindere cu Europa, dar cu o populatie de 2,3 ori mai mică si cu bogătii ale solului si subsolului superioare bătrânului continent (fie si pentru aceea că industrializarea americană a demarat mai târziu), un stat care n-a cunoscut pe propria piele dezastrele primului si celui de-al doilea război mondial (atacul de la Pearl Harbor a fost o nimica toată) si care stie mai bine ca oricine să-si conserve resursele proprii, desi locuitorii săi (5% din populatia globului) consumă aproape un sfert din resursele energetice ale lumii, bineînteles că un asemenea bloc politico-economico-financiar are capacitatea de-a rezista mult si bine prin el însusi. Ceea ce nu se poate spune despre actuala Uniune Europeană, deja serios marcată de tensiunile mocnite dar permanente dintre multumirea trufasă a Vestului si marea nemultumire a Estului, dintre opulenta Nordului si marile probleme cu care se confruntă Sudul.
3)În fine, din punct de vedere psiho-social trebuie avut în vedere „aerul” american al preocupărilor întru organizare si obsesiva rentabilizare, respectiv întru asimilarea si rapida americanizare a noilor sositi, proces mult înlesnit de obligativitatea limbii engleze în administratie, justitie si armată, astfel că la acest capitol ei au de-a face doar cu niste, hai să le spunem, subdialecte de ordin social.
În schimb Europa se confruntă si va continua să se confrunte cu marea si delicata problemă a dialectelor – fiecare tară si popor cu dialectul său, ceea ce înseamnă altă limbă si obiceiuri, altă cultură si civilizatie, alte sentimente si, desigur, altă istorie.
|
George Petrovai 10/18/2015 |
Contact: |
|
|
