Suflet românesc de Dan Puric sau puterea fragilitătii
Întâlnirea cu Dan Puric, un creator si un artist complex (regizor, actor, scenarist , dar si scriitor-îndrăznesc să-l numesc asa după aparitia cărtilor sale “Fii demn” si “Suflet românesc”-), este ca o privire în oglindă a propriei inimi românesti, asa cum o văd îngerii si nu răsfrângerile, ca să-l parafrazez pe Apollinaire.
Un Charlot român, cu Dumnezeu în suflet
Montréal-ul a încheiat un turneu canadian de exceptie al maestrului, un program care a cuprins si Edmonton-ul si metropola Toronto, totul în organizarea asociatiei Rocade, condusă cu mult profesionalism de Simona Hodos si cu sprijinul Institutului Cultural Român.
Sala a fost plină până la refuz, cu peste 300 de spectatori de toate vârstele, profesiile si pozitiile sociale, de la intelectuali la buni meseriasi, oameni de afaceri, oameni politici (doar ne aflăm în prag de alegeri federale în Canada) si reprezentanti ai Consulatului General al României la Montréal, în frunte cu Victor Socaciu, consul general.
Suflet românesc este un spectacol care porneste de la pătaniile-pătimiri ale generatiilor adulte din ultimele 3-4 decenii, ca un pretext ca să coboare adânc, în tainitele plămădirii noastre. Si, ca orice loc tainic, aceste meandre sufletesti ne leagă, cu fire nevăzute, de seva care curgea si în bunicii nostri, în străbunicii si în toti strămosii nostri.
De la cetăteanul supus hărtuirii si chinurilor zilnice din anii ’80, cu toată penuria de apă, curent electric, alimente si alte produse de bază, până la umilintele din ’90 încoace, când foarte, foarte multi români (adică vreo 4 milioane) au plecat să pribegească peste tot în lume si să muncească, din greu, pentru o bucată de pâine, toate apartin acestui regal de mare rafinament artistic. Nu vă voi priva de plăcerea de-a descoperi dumneavoastră însivă spectacolul, dar voi adăuga că, dincolo de necazurile si amarurile îndurate, uneori cu zâmbetul pe buze, în diverse tări din lume, românul nostru îsi păstrează inocenta si, totodată si curiozitatea fată de miracolul celuilalt si al vietii, precum si tandretea fată de cei nebăgati în seamă de către mai marii lumii.
Mi-a jucat o lacrimă atunci când personajul nostru îsi împărtea stelele si putina lui mâncare, de marginalizat, cu câinii străzii. Nu e singurul moment când tragicul învinge comicul, cel mai delicat fiind, poate, acela când băjenarul află că viata celor de-acasă merge înainte si fără el, cel care se tine tare ca să muncească orice (sau mai bine-zis, ceea ce refuză localnicii), ca să trimită un ban familiei si ...să-i linistească, zicându-le că-i merge bine.
“Este ca un Charlie Chaplin român”, îi soptesc tinerei adolescente de lângă mine.
“E mult mai profund”, îmi răspunde copila.
Si, avea dreptate, pentru că finalul nu putea fi decât unul definitoriu pentru gândirea si simtirea noastră: întoarcerea acasă, la tot ce înseamnă acest acasă, de la substanta emotională, la conturul cultural si fizic, până la miezul spiritual.
Forta cu care aleargă la final personajul, este cea din adâncuri de suflet românesc, din acea plămadă care se leagă strâns de Cristos si se lasă învăluită si călăuzită de lumina divină.
Tin post negru înainte de fiecare spectacol, altfel nu pot să-mi pun sufletul pe tavă
Aplauzele prelungite nu au putut încheia întâlnirea cu maestrul Dan Puric din acea seară, pentru că ea a continuat la unul din restaurantele românesti dn Montréal, cu nume mult iubit de către români: Mamaia.
Acolo, multi dintre cei prezenti i-au adresat întrebări frământate, legate de ce se întâmplă acasă, în România.
“Ce ne facem, că ne iau altii pădurile?”
“Oare politicienii nu se mai schimbă în bine, ca să fie ordine si bunăstare în tară?”
“Când o să vedem o democratie si o economie puternică în România?”, au mai adăugat ei.
La toate acestea si la multe altele, maestrul le-a răspuns cu calm si dragoste…maternă, ocrotitoare.
La un moment dat, i-am spus că i-am remarcat tehnica dificilă a pasilor de dans.
“A fost un efort foarte sustinut”, i-am declarat.” Felicitări! Cum reusiti ?”
“Da, multumesc. Eu tin post negru înainte de fiecare spectacol”, mi-a zis, cu naturalete, Dan Puric.
Am făcut ochii mari, a uimire. Nu mă asteptam deloc la asa o retetă.
“Altfel, cum poti să-ti pui sufletul pe tavă?”, m-a întrebat artistul.
N-am mai putut îngăima decât un: “Asa este”.
Tinerilor săi confrati (Aliona Munteanu i-a fost si studentă), le-a dat sfaturi si urări, nu de bine, ci de desăvârsire artistică.
“Să devii o Elvira Popescu, aici, în Canada!”, i-a dăruit Alionei, iar unui tânăr talentat, aflat în căutarea drumului artistic, sfaturile date de maestru l-au îndrumat nu numai către tehnică si performantă artistică, ci si la substratul care trebuie să-l tină pe scenă, anume … credinta în Dumnezeu si trăirea valorilor Sale.
Jurnalistii de la cele două televiziuni românesti din Montréal (Lavric Tv si Escu Tv,) l-au rugat să vorbească la microfon, pentru ca astfel să răspundă asteptărilor fiecăruia dintre cei prezenti.
Si asa, am (re) ascultat povestirile despre neam, despre tărie si îndurare crestină si românească, simtind că aerul se purifică si că sufletele noastre devin din ce în ce mai puternice, dar si mai sensibile la noi, la istoria noastră, dar si fată de cei în mijlocul cărora trăim.
Am stat adunati ca în jurul unui izvor cu apă vie, curată si binefăcătoare, gata să ne întremeze sufletele obosite de alergătura cotidianului. Ne-am despărtit târziu în noapte, hotărâti să dăruim si celorlalti, picături de suflet românesc.
|
Cristina Balaj Mihai 10/13/2015 |
Contact: |
|
|
