Suflet românesc de Dan Puric sau puterea fragilitãtii
Întâlnirea cu Dan Puric, un creator si un artist complex (regizor, actor, scenarist , dar si scriitor-îndrãznesc sã-l numesc asa dupã aparitia cãrtilor sale “Fii demn” si “Suflet românesc”-), este ca o privire în oglindã a propriei inimi românesti, asa cum o vãd îngerii si nu rãsfrângerile, ca sã-l parafrazez pe Apollinaire.
Un Charlot român, cu Dumnezeu în suflet
Montréal-ul a încheiat un turneu canadian de exceptie al maestrului, un program care a cuprins si Edmonton-ul si metropola Toronto, totul în organizarea asociatiei Rocade, condusã cu mult profesionalism de Simona Hodos si cu sprijinul Institutului Cultural Român.
Sala a fost plinã pânã la refuz, cu peste 300 de spectatori de toate vârstele, profesiile si pozitiile sociale, de la intelectuali la buni meseriasi, oameni de afaceri, oameni politici (doar ne aflãm în prag de alegeri federale în Canada) si reprezentanti ai Consulatului General al României la Montréal, în frunte cu Victor Socaciu, consul general.
Suflet românesc este un spectacol care porneste de la pãtaniile-pãtimiri ale generatiilor adulte din ultimele 3-4 decenii, ca un pretext ca sã coboare adânc, în tainitele plãmãdirii noastre. Si, ca orice loc tainic, aceste meandre sufletesti ne leagã, cu fire nevãzute, de seva care curgea si în bunicii nostri, în strãbunicii si în toti strãmosii nostri.
De la cetãteanul supus hãrtuirii si chinurilor zilnice din anii ’80, cu toatã penuria de apã, curent electric, alimente si alte produse de bazã, pânã la umilintele din ’90 încoace, când foarte, foarte multi români (adicã vreo 4 milioane) au plecat sã pribegeascã peste tot în lume si sã munceascã, din greu, pentru o bucatã de pâine, toate apartin acestui regal de mare rafinament artistic. Nu vã voi priva de plãcerea de-a descoperi dumneavoastrã însivã spectacolul, dar voi adãuga cã, dincolo de necazurile si amarurile îndurate, uneori cu zâmbetul pe buze, în diverse tãri din lume, românul nostru îsi pãstreazã inocenta si, totodatã si curiozitatea fatã de miracolul celuilalt si al vietii, precum si tandretea fatã de cei nebãgati în seamã de cãtre mai marii lumii.
Mi-a jucat o lacrimã atunci când personajul nostru îsi împãrtea stelele si putina lui mâncare, de marginalizat, cu câinii strãzii. Nu e singurul moment când tragicul învinge comicul, cel mai delicat fiind, poate, acela când bãjenarul aflã cã viata celor de-acasã merge înainte si fãrã el, cel care se tine tare ca sã munceascã orice (sau mai bine-zis, ceea ce refuzã localnicii), ca sã trimitã un ban familiei si ...sã-i linisteascã, zicându-le cã-i merge bine.
“Este ca un Charlie Chaplin român”, îi soptesc tinerei adolescente de lângã mine.
“E mult mai profund”, îmi rãspunde copila.
Si, avea dreptate, pentru cã finalul nu putea fi decât unul definitoriu pentru gândirea si simtirea noastrã: întoarcerea acasã, la tot ce înseamnã acest acasã, de la substanta emotionalã, la conturul cultural si fizic, pânã la miezul spiritual.
Forta cu care aleargã la final personajul, este cea din adâncuri de suflet românesc, din acea plãmadã care se leagã strâns de Cristos si se lasã învãluitã si cãlãuzitã de lumina divinã.
Tin post negru înainte de fiecare spectacol, altfel nu pot sã-mi pun sufletul pe tavã
Aplauzele prelungite nu au putut încheia întâlnirea cu maestrul Dan Puric din acea searã, pentru cã ea a continuat la unul din restaurantele românesti dn Montréal, cu nume mult iubit de cãtre români: Mamaia.
Acolo, multi dintre cei prezenti i-au adresat întrebãri frãmântate, legate de ce se întâmplã acasã, în România.
“Ce ne facem, cã ne iau altii pãdurile?”
“Oare politicienii nu se mai schimbã în bine, ca sã fie ordine si bunãstare în tarã?”
“Când o sã vedem o democratie si o economie puternicã în România?”, au mai adãugat ei.
La toate acestea si la multe altele, maestrul le-a rãspuns cu calm si dragoste…maternã, ocrotitoare.
La un moment dat, i-am spus cã i-am remarcat tehnica dificilã a pasilor de dans.
“A fost un efort foarte sustinut”, i-am declarat.” Felicitãri! Cum reusiti ?”
“Da, multumesc. Eu tin post negru înainte de fiecare spectacol”, mi-a zis, cu naturalete, Dan Puric.
Am fãcut ochii mari, a uimire. Nu mã asteptam deloc la asa o retetã.
“Altfel, cum poti sã-ti pui sufletul pe tavã?”, m-a întrebat artistul.
N-am mai putut îngãima decât un: “Asa este”.
Tinerilor sãi confrati (Aliona Munteanu i-a fost si studentã), le-a dat sfaturi si urãri, nu de bine, ci de desãvârsire artisticã.
“Sã devii o Elvira Popescu, aici, în Canada!”, i-a dãruit Alionei, iar unui tânãr talentat, aflat în cãutarea drumului artistic, sfaturile date de maestru l-au îndrumat nu numai cãtre tehnicã si performantã artisticã, ci si la substratul care trebuie sã-l tinã pe scenã, anume … credinta în Dumnezeu si trãirea valorilor Sale.
Jurnalistii de la cele douã televiziuni românesti din Montréal (Lavric Tv si Escu Tv,) l-au rugat sã vorbeascã la microfon, pentru ca astfel sã rãspundã asteptãrilor fiecãruia dintre cei prezenti.
Si asa, am (re) ascultat povestirile despre neam, despre tãrie si îndurare crestinã si româneascã, simtind cã aerul se purificã si cã sufletele noastre devin din ce în ce mai puternice, dar si mai sensibile la noi, la istoria noastrã, dar si fatã de cei în mijlocul cãrora trãim.
Am stat adunati ca în jurul unui izvor cu apã vie, curatã si binefãcãtoare, gata sã ne întremeze sufletele obosite de alergãtura cotidianului. Ne-am despãrtit târziu în noapte, hotãrâti sã dãruim si celorlalti, picãturi de suflet românesc.
|
Cristina Balaj Mihai 10/13/2015 |
Contact: |
|
|
