„ Eu pentru cine votez?! ”
In amintirea lui Caragiale si în numele copiilor copiilor nostri
„Eu pentru cine votez?” tot întreabă Cetăteanul Turmentat în „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, satira mereu actuală, pe orice meridian, a alegerilor transformate într-o afacere personală. Si are de asteptat până la sfârsitul piesei ca să i se dea un răspuns. Greseala lui ? (Dacă e să o numim asa.) Evident, întrebarea în sine. A alege pentru cine votezi este o hotărâre atât de personală încât într-o democratie autentică nici măcar sotii nu-si vor pune unul celuilalt această întrebare. Dar asta presupune că fiecare vot contează.
Dacă ati votat în timpul lui Ceausescu, atunci ati avut experienta intutilitătii. E o marcă a dictaturilor, în general, nu doar a regimurilor comuniste. Bashman, un professor de liceu din Iran care a imigrat în Canada în 2003, întelege că oamenii care vin din tări aflate sub dictatură si-au pierdut încrederea în importanta alegerilor electorale: nu contează pentru cine votezi, nimic nu se va schimba. Dar el consideră că neprezentarea la vot în Canada este o atitudine gresită: “Nu putem judeca o tară pe baza experientei pe care am avut-o în alta. Dati-i Canadei o sansă – votati!”
Nada, originară din Siria, votează totdeauna, dar din motive foarte personale. Când a venit în Canada, se astepta să găsească partide de dreapta, de stânga si de centru. După 15 ani aici, a inventat o clasificare a partidelor politice canadiene care i se pare mult mai potrivită. Îmi explică ironică: „Sunt partide de dreapta (NDP), de dreapta-dreapta (liberalii) si cele mai de dreapta (conservatorii.) De ce Nada votează în aceste conditii?! „Ca să nu câstige cei din dreapta cea mai dreaptă!
La alegerile prezidentiale din România din 2014, prezenta la vot la nivel national a fost de 62,04%, cea mai mare înregistrată după scrutinul din 2000, când la primul tur au venit la urne mai mult de 65% dintre alegători. Dar atunci toti aveam mult mai multe sperante. Si totusi, 62,04%
vi se pare putin?! Poate, dar stăm mai bine decât canadienii. Conform statisticilor făcute publice de Statistics Canada, la alegerile federale precedente, în 2011, doar 61% din alegătorii canadieni au votat. Motivele sunt multiple. Cele mai frecvente sunt lipsa de interes în politică sau lipsa de timp, nu numai între cei născuti aici, dar si între imigrantii care au devenit cetăteni canadieni. Dar asta este o problemă care afectează majoritatea tărilor democrate. Întrebarea presantă nu este, deci, cu cine votâm, ci mau curând de ce oamenii îsi pierd interesul în politică.
Asa cum ne reamintesc Sharanjit Uppal si Sébastien LaRochelle-Côté, dreptul la vot este unul dintre aspectele fundamentale ale vietii civile. Multi politologi interpretează diminuarea participării la vot ca simptomul unei „democratii bolnave.” Multi se tem că în aceste conditii vor fi adoptate legi si strategii care nu reprezintă de fapt nevoile si dorintele majoritătii pentru simplu fapt că majoritatea alegătorilor nu se prezintă la vot (Keith Archer, „Increasing Youth Voter Registration,” 2003).
Dar nu toti canadienii consideră că prezenta la vot este irelevantă. Maria, originară din Timisoara, este nerăbdătoare să voteze: „Cei care obtin cetătenia canadiană trebuie să aibă dreptul să influenteze atitudinea guvernantilor fată de imigranti. După ce atât de multe programe pentru cei nou veniti au fost tăiate, e din ce în ce mai greu să te integrezi. Mai ales dacă studiile pe care le ai nu sunt recunoscute în Canada. Conditiile ca să obtii cetătenia canadiană sunt de asemenea din ce în ce mai dificile si până si taxele ca să aplici pentru obtinerea cetăteniei sunt din ce în ce mai mari.”
Într-adevăr, noua lege adoptată în 2015, Bill C-24, măreste taxa pentru aplicatia de a deveni cetătean canadian de la 100$ la $300; prelungeste perioada în care un imigrant trebuie să locuiască în Canada la patru ani din ultimii sase ani, în loc de trei ani din ultimii patru, cum a fost până acum; dă dreptul Ministerului Cetăteniei si Imigrării de revocare a cetăteniei canadien în cazul celor cu cetătenie dublă, incluzând copiii născuti aici, chiar dacă nu au două cetătenii, ci sunt doar „eligibili” să aplice pentru a avea cetătenia părintilor lor.
Toate aceste măsuri sunt menite, după părerea Ministrului Cetăteniei si Imigrării Chris Alexander, să ne reamintească de un fapt mai putin obisnuit: „Cetătenia nu este un drept, este un privilegiu”. Asa cum presa canadină a comentat în numeroase luări de pozitie, această afimatie se opune principiilor democratiei si dreptului international. Canadian Association of Refugee Lawyers pune problema în mod transant: „Cetătenia nu este o licentă pe care guvernul poate să o revoce asa cum ar aplica o pedeapsă pentru un comportament nepotrivit. Această decizie este o practică arbitrară de natură medievală care nu serveste niciun scop justificat si contrazice principiile de bază ale justitiei canadiene.”
În plus, Bill C-24 împarte cetătenii canadieni în cetăteni „de clasa întâia” si cetăteni „de clasa a doua”, asa cum numeroase asociatii pentru protejarea drepturilor civile au arătat. Evident, distinctia este valabilă doar în ceea ce priveste drepturile, nu si obligatiiile. Plătim aceleasi taxe, respectăm acelasi legi si vrem să ne simtim „acasă” în mijlocul unei comunităti nationale care până nu demult se mândrea să fie multiculturală.
Ce e de făcut? În primul rând să votăm, dar după ce ne-am informat, citind platformele politice ale partidelor care candidează în aceste alegeri. Să ne dăm seama dacă ele protejează drepturile de cetăteni canadieni, atât ale noastre, cât si ale copiilor copiilor nostri. Dreptul de a trăi într-o tară care ne apără împotriva oricărui fel de discriminare. Dreptul de a fi cetăteni de „clasa întâia” în Canada pe care am visat-o si de a avea viata pentru care cei mai multi dintre noi au făcut sacrificii mari.
La finalul „Scrisorii pierdute”, în ultimele minute înainte de închiderea urnelor, Cetăteanului Turmentat i se dă răspunsul mult asteptat: „Pentru d. Agamită Dandanache”, un candidat trimis „de la centru” (de la Bucuresti) cu ordin să fie ales ca reprezentant al unei regiuni despre care nu stie nimic si nici nu se va osteni să afle. Senil, dar viclean, un „rumân impartial”, Dandanache nu si-a câstigat locul în parlament printr-o platformă electorală convingătoare, ci santajând o „persoană însemnată... da’ becher” care avea o aventură cu o femeie căsătorită.
Un proverb românesc adaptat la situatia de fată ar suna cam asa: „Spune-mi cu cine votezi, ca să-ti spun cine esti!” Canadieni prin nastere sau prin alegerea pe care am făcut-o de a trăi aici, dreptul de a vota a devenit acum o datorie morală pe care trebuie să ne-o îndeplinim.. Fără să întrebăm pe nimeni „Eu cu cine votez?” Răspunsul apartine fiecăruia dintre noi, în mod democrat si responsabil.
Dr. Diana Manole este poetă, traducătoare si profesor universitar de origine română care locuieste în Toronto. Cea de-a noua carte, colectia de versuri „B&W”, a fost publicată în 2015 de editura Tracus Arte într-o editie bilingvă româno-engleză. Selectii din acest volum au apărut în mai multe reviste, cel mai recent în Mapply Tree Lietrary Supplement: http://www.mtls.ca/issue20/poetry-translations-diana-manole-and-adam-j-sorkin/
|
Diana Manole 10/13/2015 |
Contact: |
|
|
