Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


Scriitori români contemporani : Florin Logresteanu

Impunându-se în literatura română mai întâi ca nuvelist, Florin Logresteanu devine unul dintre cei mai importanti romancieri contemporani, abordând o tematică diversă si o tipologie a personajelor foarte variată, dovedindu-se nu numai un observator al lumii si al oamenilor, dar si un adevărat filosof, interesat de relatia dintre individ si istorie, relatie în esentă tragică. Un ascutit simt de observatie, o inteligentă si o cultură cu totul remarcabile sunt coordonatele unei personalităti de cea mai armonioasă formatie intelectuală, purtată
de o neistovită căutare a esentelor. Adept al investigatiei cazurilor de constiintă, el scrie o literatură ale cărei dominante se relevă în vocatia analitică, în sondarea evenimentelor majore ca si a acelor cele mai nesemnificative.
Literatura lui Florin Logresteanu nu revelează o artă senină, uniform structurată, reconstituind viata pe un singur plan; dimpotrivă, cuprinzând toate tărâmurile vietii si respirându-i toate efluviile, Florin Logresteanu a îmbrătisat deopotrivă viata si moartea, realitatea si visul, revelând o viziune cuprinzătoare a destinului uman si vădindu-i frământarea patetică. Raportând la propria sensibilitate adevărurile vietii si adevărurile livresti, scriitorul recreează lumea pe o bază infinit mai vastă. Pornind de la premisa că observatia reprezintă prima sursă a literaturii, opera lui Florin Logresteanu cumulează sintămintele, experientele, nelinistile si aspiratiile subiective.

Florin Logresteanu (pseudonimul lui Radu Scorojitu) s-a născut la 14 mai 1948 la Sibiu, în mirificul tinut al Ardealului. Prin specificul profesiei tatălui, îsi urmează familia prin mai multe orase ale României până în anul 1960 când se stabileste la Craiova, mitica Cetate a Băniei. Aici finalizează studiile liceale si universitare la Facultatea de Filologie după absolvirea căreia va fi încadrat ca profesor de literatură la Colegiile Nationale „Nicolae Titulescu” si „Elena Cuza”. Periodic, predă literatura la Universitatea din Craiova si functionează ca inspector scolar în judetul Dolj. Pasiunea lui Florin Logresteanu pentru cercetarea stiintifică se concretizează în 1984, când obtine titlul de Doctor în Filologie, cu teza Terminologia medicală populară din Oltenia. Polisemantism si expresivitate.
Scrie de la o vârstă foarte fragedă (aproximativ 12 ani), la început poezie descriptivă, care-i va fi difuzată pe postul national de radio si în câteva periodice pentru copii; în perioada studiilor liceale are o revelatie „sumbră”: nu va putea realiza niciodată poezie adevărată, si renuntă la muza care nu se dovedise prea darnică cu el. După câteva lecturi cu proză în cercurile literare craiovene si bucurestene, debutează cu schita Balans, în prestigioasa revistă literară Luceafărul, apreciată si sustinută cu căldură de două perso- nalităti ale lumii literare românesti: prozatorul Nicolae Velea si criticul literar S.Damian. Acesta din urmă îi va deveni adevărat mentor. Îi citeste cu atentie primele povestiri si-l recomandă Editurii pentru tineret Albatros din Bucuresti, condusă de reputatul scriitor Mircea Sântimbreanu. La această editură vede lumina tiparului primul si singurul volum de povestiri al lui Florin Logresteanu: Răspântia păsărilor (1977). La sugestia lui Mircea Sântimbreanu, tânărul scriitor va accepta pseudonimul Florin Logresteanu, în locul numelui cu care făcuse primii pasi în literatură: Radu Scorojitu.
Împărtindu-si existenta între chemarea artistică si viata profesională, Florin Logresteanu
dă impresia că scrie greu, cele câteva romane apărând la intervale mari de timp unul fată de altul: Trepte (1989), Inseparabili (1995), Labirinturi (2003), Casa cu iederă (2010), Puzzle (2013). Vom recunoaste, în fapt, în atitudinea scriitorului fată de cartea tipărită, un spirit critic excesiv, o reactie instinctivă împotriva tentatiei de a fi prezent, cu orice risc valoric, pe piata cărtii. Pe de altă parte, comentariile scriitorului pe teme de literatură română si universală se regăsesc în numeroase cărti si reviste de specialitate, timpul fiindu-i împărtit între pasiunea pentru lumea de gând si bucuriile înalte ale trăirii în sfera frumosului săvârsit de confratii săi clasici sau contemporani.
Răbdarea în realizarea lucrului bine făcut i-au adus, în timp, o critică mereu favorabilă si cîteva premii literare, ultimul dintre ele fiind Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova, pentru romanul Casa cu iederă.

Structura naratiunilor din volumul de povestiri Răspântia păsărilor se contopeste armonios cu structura unei viziuni subiective. În povestiri precum Teama de vulturi, Ciurda, Triunghiul cu pălării, Foto-fix, Harta sau Râul, mireasa si luna scriitorul imagina un spatiu al puritătii populat de fiinte sensibile – îndrăgostiti, adolescenti, copii – însetate de frumos, de bine, de sinceritate si de tot ceea ce cuprind codurile noastre poetice si care nu vor întârzia să intre în opozitie de viziune sau numai într-un simplu, nederanjant raport de inadecvare fată de mediul altor idealuri, de fiintele mature, statornicite în seriozitatea lor optuză, în micile lor meschinării, în rutina lor cârtitoare. Se observă totusi că evenimentele interioare sunt ecoul integral al experientei obiective. Personajele se interiorizează nu pentru a-si asimila realitatea, ci pentru a i se absorbi ea însăsi. Acest lucru va avea repercursiuni considerabile asupra efortului spre obiectivitatea epică. Liniile sunt simple, cu toată subtilitatea disocierilor psihologice, dar ele anticipează marile realizări de mai târziu ale romanelor. Investigatiile autorului nu se desfăsoară pe spatii mai întinse, întrucât constructia prozelor sale scurte nu pune problema planurilor multiple ale naratiunii si nici a grupurilor de personaje de oarecare anvergură. Interesul este captat aproape fără exceptie de către un singur personaj, în jurul căruia se dispun faptele si oamenii ca pe un ecran al imaginatiei si simtirii, la început, sau al observatiei si al experientei, mai târziu.

Sub înfătisarea discret romantică, de visător pierdut în contemplarea zborului, se ascun-
dea în Florin Logresteanu un investigator lucid, exact al sufletului si, mai ales, al întele- surilor surprinzătoare pe care le îmbracă existenta. În aceeasi arie problematică, romanul Trepte examinează bilantul unei vieti simple, biografia unui om si a unei familii obisnuite. Cel dintâi fenomen pe care îl evidentiază evolutia artistică a scriitorului este tranzitia treptată de la viziunea si forma lirică la viziunea si forma epică, la proza obiectivă a creatiei romanesti. Mihai Pascade, personajul principal al romanului, parcurge treptele întelegerii complexelor mecanisme ale devenirii profesionale si umane, ale depăsirii crizelor de constiintă prin optiuni clare. Numit sef al unui santier hidroenergetic, el se dovedeste incapabil să se elibereze de constrângerea unor sentimente obediente nutrite fată de directorul Podeanu pe care îl idolatrizează. În acelasi timp, înclinatia spre etalarea vanitoasă a calitătilor personale îl face să cadă în subiectivism. Apare aproape inexplicabilă înversunarea cu care vede în fostul coleg de scoală, Angel Văetis, principalul vinovat pentru nerealizările înregistrate pe santier. Subiectul romanului, luat în sine, este lipsit de spectaculozitate. Interesează, în primul rând, procesul asumării intelectuale a fiecărui eveniment, analiza pe spatii psihologice si ideatice mici relevând întâmplări pline de tâlc. În cazul eroului, monologul interior cumulează detalii pregnante, activând straturile memoriei în legătură cu anii adolescentei sau cu experientele erotice consumate ilicit. De altfel, protagonistul se află într-o situatie-limită, fiind pândit de spectrul singurătătii, al esecului. Părăsit de sotie, negăsind decât plictis în legătura cu Crina Rosculet, izolat în lumea santierului, Pascade este victima unei erori de optică.
Critica a primit romanul cu destule rezerve. Nu s-a observat, de pildă, că prin acest prim roman, scrritorul se îndreaptă spre literatura de analiză psihologică, dându-ne pagini admirabile în care sufletul eroului e zugrăvit cu toate perversitătile si ispitele pe care mediul social în care trăieste le inoculează în personalitatea individului.Romanul ne dezvăluie chipul interior al unui om. Pascade simbolizează o lume amenintată din umbră de spectrul dezagregării morale sub puterea fascinatorie a reusitei sociale.

Poveste de dragoste, romanul Inseparabili se constituie ca teritoriu al unor experiente insolite, permeabile la adevărurile vietii, devenind o dramă existentială si scenariu initiatic pentru demnitatea umană. Aici, puterea de creatie obiectivă se îmbină cu două calităti contradictorii, lirismul frenetic si incisivitatea analizei psihologice. Organizarea substantei romanesti pe trei secvente: Iuliu, Nina, Inseparabili si nararea la persoana întâi face posibilă manifestarea libertătii fictiunii prin care naratorul reconstituie evenimentele trecute sau le consemnează pe cele prezente. Lumea si familia, studiate cu simplitate în prima parte, trăiesc doar aparent această desfăsurare lineară a evenimentelor, având menirea de a potenta si a reliefa imprevizibila dramă din finalul romanului.
Titlul romanului contine sugestia unei vocatii deturnate de la scopul initial către o altă realizare spirituală, dramatică si insolită, care capătă semnificatii abia în finalul neasteptat tragic, suscitând o dublă interpretare prin cuplurile ce se formează: Nina-Eugen si Iuliu-Genu. Episodul I, care guvernează desfăsurarea actiunii, este istoria unei formări sufletesti, cristalizarea unei personalităti prin descoperirea de sine si, în acelasi timp, prin renuntare. Dintr-o înfrângere, sub semnul familiei, pledoaria romanului devine o adevărată victorie a umanului. Planurile realitătii se inversează, eroul central, Iuliu, după moartea sotiei, nu mai trăieste în spatiul exterior, se izolează în cel al imaginatiei, refuzând orice tentatie; rămas văduv, reia o veche legătură cu Melania, dar când aceasta îsi doreste un copil, sau să se amestece în educatia lui Eugen, fiul din prima căsătorie a lui Iuliu, o alungă. Partea a doua îl are ca protagonist pe Eugen, proiectia lui Iuliu. Personajul evoluează sub semnul tragicului. Din căsătoria cu Nina, rezultă un copil, Genu, la a cărui nastere, tatăl contribuie într-un mod imprevizibil: suferind un atac cerebral, explicabil prin emotiile datorate bolii de inimă a sotiei, moare, inima lui fiind transplantată Ninei si, astfel, viata sotiei si nasterea copilului sunt salvate. Cei doi soti devin astfel inseparabili, motivul epic care dă titlul celei de a treia părti a romanului. Finalul deschis al cărtii trasează perspectiva unui roman-cadru, în care lumea se ordonează după principii care implică sinceritate, corectitudine, devotament si responsabilitate. Astfel, literatura devine o modalitate de investigare psihologică si morală care exaltă eul disponibil, afirmând un adevărat cult al sinceritătii absolute, contribuind la formarea unui anume tip de comportament, profund definitoriu pentru sensibilitatea epocii.In consens cu tinerii scriitori al timpului, la Florin Logresteanu nu actiunea este cea care dă sens subiectului, ci subiectul dă sens actiunii, sens care rezidă din însusi specificul naturii umane. Vitalitatea senzuală afirmată în roman e doar o modalitate de cunoastere, depăsind astfel atitudinea elementar senzuală cu care ne-au obisnuit romanele de dragoste. In romanul Inseparabili, umanitatea se rezumă deocamdată la propriul ei univers interior, întrucât mediul imediat nu-i oferă alte ipostaze sub raport tipologic, ci numai simple variatiuni ierarhice pe scara valorii morale.

Ultimele romane ale lui Florin Logresteanu – Labirinturi, Casa cu iederă si Puzzle – includ tensiunea unui intelectual cu multiple valente, ce-si notează avalansa impresiilor. Spiritul critic nu se lasă pradă emotiilor si, transcriindu-le, le depăseste, atingând nivelul coagulării unei viziuni estetice proprii.
În locul unui continuum narativ, grevat de inertii si plictis, proza lui Florin Logresteanu cunoaste deplasări notabile în sfera tematicii si a strategiei compozitionale. Scriitorul are disponibilitatea asumării multivalentei formulelor prozastice moderne, lucru relevat de cele două romane anterioare, în care adoptă viziunea realistă, renuntând însă la conventiile traditionale în favoarea structurării contrapunctice, fragmentării istorisirii, a punerilor în abis si a clivajelor temporale.
Actiunea romanului Labirinturi este plasată în mediul studentesc si pe un santier arheologic aflat într-un masiv fabulos si, desi se încadrează perfect în regulile realismului, este marcată mai ales de sublimarea în simbolic. Scriitorul are această grijă, de a nu lăsa epicul la nivel factologic. De altfel, el este un subtil analist, stie să disece aparentele, să construiască în planuri paralele, aventurându-se în labirinturi fascinante. Tehnica ar putea fi definită palimpsestică sau polifonică. Personajele au mai multe straturi, sunt retractile sau poartă măsti, au o dimensiune disimulată, misterioasă.
Povestea este a unui idealist, profesor la facultatea de arheologie, Urcan Rodion, posedat de viziunile sale, de convingerea că a descoperit în masivul Detunata urme ale unei civilizatii arhaice si hotărât, prin cursurile sale exaltate, să facă prozeliti, dacă nu printre colegi, măcar printre studenti. Din această cauză, imaginea sa universitară este într-un fel compromisă, fiind socotit un pătimas, un om rupt de realitate, bântuit de o himeră. Profesorul Urcan Rodion este însă o somitate în domeniul său si un om, cu toate că este închis în sine, cu un suflet generos. Calitătile sale, care nu se află la vedere, sunt intuite de plăpânda si poetica studentă, Letitia, de-a dreptul captivată de imaginea morală si spirituală a mentorului său, pasionată de cunoastere, usor exaltată, imaginativă, care, în ciuda aparentei fragilităti, ascunde resurse nebănuite de întelegere si dăruire,voluntară si imprevizibilă. Reflectiile profesorului, aproape aforistice, par a fi identice cu intentiile narative ale autorului: De ce să credem că existenta trebuie să fie neapărat complicată ?... Oricum, mu vom sti niciodată cât de complexă este... Ne ajunge cât avem. Important este să descoperim esentialul în simplitate... O astfel de prescriptie se aplică în carte, recurgându-se la întâmplarea banală, cotidiană, detaliată până la aspectele ei elementare. Într-o asemenea viziune, trecerea din real în imaginar se face cu naturalete. Discursul fluent, alternarea prezentului cu timpul retrospectiv sau cu virtualitatea reveriei, simtul estetic echilibrat, acuratetea constructiei fac lectura captivantă, plină de vioiciune.
Letitia, îndrăgostită de profesorul ei, trăieste stări paradoxale, pătrunde prin vis în intimitatea acestuia, purtând conversatii închipuite, pline de tandrete. Urcan este un contemplativ, un extatic, obsedat de o idee. Încercând să comunice cu existentul, el crede că Dumnezeu nu este un principiu absolut, Creatorul,ci lumea concretă, Creatia. Cu multă atentie, scriitorul urmăreste nuantat semnele prin care admiratia unei tinere se transformă într-un sentiment ambiguu de dragoste pentru maestrul ei spiritual, mult mai în vârstă. În acest fel, Letitia este martora aventurii arheologice a profesorului.
Particularitatea scrisului lui Florin Logresteanu constă în tehnica de interferare a vocilor, a planurilor real-virtual. În toiul desfăsurării unei scene obisnuite, se alunecă pe neasteptate într-o dimensiune fantastică, care nu este altceva decât labirintul idealitătii, dându-se curs gândurilor celor mai intime ale personajelor. Acest joc, de dedublare, al alteritătii, va functiona pe tot parcursul romanului.
Letitia, aflată într-un moment decisiv pentru destinul ei intelectual si sentimental, are nevoie de o călăuză, de un initiator. Labirinturile sunt de fapt căile imprevizibile pe care le va urma. În sensul acesta, romanul este unul de cunoastere si de formare. În urma experientelor directe si a rezonantelor profunde prin permanente colocvii interioare, protagonista primeste niste lectii existentiale, definindu-si propriul caracter prin raportările la ceilalti.Cosmarul labirintului, riscurile inexorabile exprimă imposibilitatea de a alege, absurditatea traseului existential.
Urcan este un descendent al muntenilor care s-a înstrăinat de comunitatea sa, de vatra ancestrală si de aceea, prin arheologie, se întoarce la acestea. În vis, participând la un ri- tual ciudat, se întâlneste cu strămosul său. Luând legătura cu spiritul locului, el caută ilu- minarea, se întoarce în trecut pentru a anihila ruptura, hiatusul, pentru a recupera veriga lipsă din traiectul traditiei. Ritualul la care asistă, unul de sacrificiu, este chiar al propriei înmormântări în vatra pierdută a vechiului sat. Trecerea subită din real în vis, în simbolica subconstientului, si transformarea personajelor în fiinte dedublate, aflate permanent în dialog cu propria constiintă, cu fondul lor ereditar, având revelatii si premonitii, dau romanului aspectul de labirint, cu multe chei si cu o considerabilă doză de inefabilitate.
Scriitorul creează o geografie complexă, reală dar si simbolică, ascunzând urme, vestigii, himere, mituri evanescente revelate prin vis. Detunata este alternativa orasului, sălbăticie si arhaicitate, sălasuri ale păstorilor risipite prin pustietăti,imaginea fantomatică a Prizonierului, a nebunului profetic, tainele îngropate în situl arheologic. Iar în mijlocul acestor labirinturi, a jocurilor disimulării, în atmosfera muntelui ermetic are loc o dramă discretă, aceea a iubirii nedeclarate a Letitiei pentru Urcan care este acaparat total de iluziile lui. În final, esecul lor este stenic, temei pentru alt început. Cei doi, profesorul si discipola, nu-si caută decât propria identitate, calea de iesire din labirintul sinelui. Amestecul de planuri, încărcătura de imagini, realismul fantastic realizat prin trecerea din conjunctural în monologul din constiintă, în reverie, în mit, preocuparea permanentă pentru calitatea stilului reprezintă mărci ale unui baroc lejer.
Romanul Labirinturi, constructie densă si insolită, ilustrând prin varii mijloace conceptul tematic de labirint, de loc al tuturor directiilor, al tuturor capcanelor, al interioritătii infinite, revelează un romancier de fortă, cu un stil singular, cu o naratiune captivantă, capabil de analize si de jocuri de idei dintre cele mai fascinante.

Scriitorul român, atasat îndeobste temelor traditionale si toposului autohton, părăseste rareori arealul familiar pentru a se aventura în alte zone geografice, cu problematica lor specifică explorată în cunostintă de cauză prin contact direct sau în urma unei minutioase documentări firesti. Din acest punct de vedere, romanul Casa cu iederă constituie o raritate, scriitorul reusind să pătrundă în meandrele conflictului ce a bulversat spatiul ex-iugoslav si să recreeze, plauzibil si convingător estetic, treptata alunecare a unei părti a lumii balcanice în haosul războiului multietnic.
Casa cu iederă este o vatră de vietuire inconfundabilă, a cărei identitate o reprezintă cele două dimensiuni: cea interioară, cu locatarii ce apartin unor etnii diferite, si cea exterioară, populată de felurite păsări aflate sub atenta supraveghere a bătrânului păsărar Hader, un fel de Papageno tragic, făcând legătura între planul istoric al actiunii si perceperea acestuia într-un registru magic.
Încă din primul capitol al cărtii – exemplar pentru evolutia, în continuare, a fabulei – se simte o ruinare treptată, o disolutie care se manifestă într-un univers care până de curând reusise să se păstreze departe de zgomotul lumii; o lume care dispare sub un cosmos erodat de haos.
Incipitul romanului sugerează agresiunea si defineste peisajul. Desi pare o descriere de natură, în realitate este vorba de prezentarea unei geografii spirituale, simbolice: Bănuia (Hader, n.n.) că răpitoarea pândeste dinspre baltă. De partea cealaltă a întinderii de apă se aflau dealurile hasurate de văiuge si grohotisuri. Balta, din directia căreia apăruse primejdia, presupune o stare precară de unde începe dezagregarea, moartea. În folclorul românesc, balta e un spatiu necosmicizat, sediul duhurilor rele. De-a lungul romanului Casa cu iederă, apa va reprezenta constant răul, dimensiunea haotică a existentei, izvorul disolutiei. O modalitate prin care apa îsi manifestă prezenta dizolvatoare sunt nămoalele curtii, nămolul clisos a ceea ce nu izbutise să fie o alee adevărată. Nămolul marchează involutia, disolutia. Drumul, simbolizat de alee, nu reuseste să fie decât nămol, deci un drum al răului. Opus apei, care este un simbol feminin, dealul este un simbol masculin. Dealul este un centru care organizează, opus băltii, care dezorganizează. Dealul semnifică permanenta, imuabilitatea, tăria de a rezista vicisitudinilor timpului.
Împotriva răpitoarelor solitare de peste baltă, Hader vrea să lupte cu o puscă cu aer comprimat. Autorul opune apei, aerul. Platon (Phaidon, 109-111) consideră apa un tărâm al mortilor, inferior aerului – realitatea sensibilă în care trăiesc oamenii – care, la rândul său, e inferior tărâmului eterului, tărâmul realitătilor inteligibile, al Ideilor sau al Formelor. Iisus Hristos îsi alege ucenicii dintre pescari pe care îi face pescari de oameni, subliniind prin această denumire că ei trebuiau să scoată oamenii din apa păcatului în aerul comuniunii cu Dumnezeu.Conditia actuală a locatarilor Casei cu iederă e prezentată de scriitor tot prin relatie cu apa si aerul: prizonierii cămărutelor igrasioase si prost aerisite. Degradarea locativă ilustrează o degradare sufletească prin folosirea diminutivului plural: cămărutelor.Acestea sunt igrasioase, adică impregnate de domeniul inferior al apei – haosul materiei – si prost aerisite, adică lipsite aproape complet de spiritualitate – pe care o simbolizează aerul.
Personajul Hader este definit, caracterologic, prin cele două simboluri centrale ale romanului: iedera si păsările. Numele eroului este aproape identic cu denumirea stiintifică a iederii: Hedera, un arbust înrudit cu ginsengul. Iedera protejează zidurile pe care creste de efectul coroziv al igrasiei absorbind apa – în naratiune, simbol al răului – din pereti. Simbolizează permanenta, deoarece este verde în toate timpurile. Tyrsul lui Dionysos era împodobit cu iederă, semnificând perenitatea vietii. Din cauza tendintei de a se lipi de ceva semnifică si dragoste, atasament, dus însă uneori până la sufocare: Hader ucide din prea multă dragoste: Răpitoarea evitase capcana,(plasată de bătrân în iederis, n.n.) în schimb zeci de păsărele le deveniseră victime, din protector, fără voia lui, Hader le fusese călău. Pe de altă parte, Hader e definit prin pasiunea pentru păsări.Eroul slujeste păsărilor, zborului, trăieste prin ele, nu are sens o existentă a lui fără zbor; fără păsări, el piere. Se anticipează deznodământul existentei eroului. Lupta cu răul de peste baltă îl indică pe Hader ca pe o persoană care se angajează fără sovăială pe calea spirituală. După propria afirmatie, le deprinsese obiceiurile si cântecul. Putem specula că el putea comunica cu păsările. Or aceasta este metafora cunoasterii absolute. Oricum, culoarea verde a casei trimite la o cunoastere secretă.
Pe parcursul desfăsurării epice, Hader străbate un teritoriu minat la propriu si la figurat si observă cum Armata mecanizată, personaj abstract dar a cărui prezentă obsesivă, amenintătiare, se va face din ce în ce mai mult simtită prin restrângerea insulelor de libertate încă neîncercuite de sârma ghimpată si prin demonstratiile de fortă ale tancurilor care zguduie si erodează temeliile orasului traversat periodic, la ore fixe. Cutreierat de cosmaruri iluminatorii, Hader sustine perspectiva grotescă asupra evenimentelor: Ceea ce i se păruse întinderea mâloasă de apă nu era decât sânge si scursoare de la carnea animală intrată în putrefactie. Colcăiau în băltirea neagră-rosiatică viscere uriase de vită, păsări de casă cu capetele si picioarele smulse, carcase galbene de porc, bosogi uriasi, amenintând să explodeze si să se transforme în gaizere de puroaie si mii de milioane de viermi cât degetul cel mare de la mâna unui om, disperând să supravietuiască în hrubele pulpelor cabaline, ovine si galinacee. Într-o parte, scheletul aproape intact al unui cal... Canalul colector pestilential, stârvurile de cai, gropile comune din vremea altor războaie atestă un delir al răului si potentează momentele tulburi de violentă, când se recurge la atitudini si solutii extreme,ca în cazul grupului de sârbi condusi de studentul nationalist Miladin, ucis în ambuscada organizată la ordinul comandantului albanez Godiam Themo. Există în conflictul ireconciliabil între orgolii, frustrări, umilinte, suspiciuni, ură, stări de care sunt deopotrivă animate cele două tabere, sârbă si albaneză, o gradare a tensiunilor, culminând cu izbucnirea Apocalipsei războiului, cataclism afectând însăsi ordinea cosmică. Sub privirile aromânului Ioan, Carul Mare se miscă încărcat de soldati, discul Lunii pârjoleste iar stelele se agită haotic si se prăbusesc peste loitrele Urselor. Focul si Moartea lasă în urmă cratere, prăpăstii, stânci contorsionate înspăimântător. Scriitorul controlează desfăsurarea unui scenariu al iesirii din istorie, privilegiind marile viziuni catastrofice.
Toposul real care surprinde tensiunile, starea încordată si mai ales debusolarea, nedu- merirea în fata stirilor contradictorii ce anuntă conflictul este Terasa, local de mâna a doua tinut de aromânul Ioan, loc de întâlnire si de colportare a vestilot ce aduc, într-o colectivitate aparent trăind în cadrele prestabilite ale normalitătii, incertitudinea, confuzia, acumulări explozive. Aici se întretaie drumurile tuturor: sârbi, albanezi, greci. La Terasa lui Ioan îsi arvuneste sârbul Adnan nunta cu albaneza Alma, moment ce transferă conflictul din Belgrad în plan local – oportunitatea acestei uniuni este discutată, chestionată nu numai de familiile celor doi tineri, ci de întreaga comunitate. În timp ce aventurile lui Hader si ale grecului Chiril evoluează imprevizibil, romanul lui Adnan si al Almei este dublat de confesiunile celor doi, ce explicitează starea de fapt. Profesiile lor – ambii lucrează la Institutul de Arheologie – predispun la supozitii, interpretări, speculatii mai mult sau mai putin existentiale. Istoria este, pe rând, confiscată, deja scrisă, subiectivă, relativă,intră în legendă, alunecă în imaginarul mitic. Captivi circumstantelor, Adnan si Alma devin personaje neutre conceptual si narativ, lipsite de autonomie, rolul lor este analitic si sintetizator – Alma: Istoria pe care o invocă fiecare în felul lui seamănă tot mai mult cu o hidră care amenintă să ne sufoce, în timp ce Adnan este personaj-ecou: De la Belgrad, fostul nostru coleg Bojan Stanici îi atacă în termeni duri pe Profesor si Omar Duro, petinzând că albanizează istoria... Esecul teoriilor, al speculatiilor este confirmat de evenimentele ulterioare: neutralitatea lui Adnan este privită cu suspiciune si de albanezi si de sârbi, care îl acuză de trădare, Omar Duro moare în căutarea dovezilor care să-i certifice stiintific pseudoteoriile.
Interesant este surprins romanul de război, un război intens verbalizat, dar care se desfăsoară nevăzut. La vedere sunt, însă, demonstratiile de fortă, strategia de intimidare a Armatei mecanizate care traversează zilnic orasul zguduind casele si pe locuitorii lor. Ostilitătile sunt invizibile cum invizibil este si conducătorul lor, comandantul Armatei Mecanizate, Godiam Themo. Unul dintre cele mai izbutite personaje ale romanului, eroul prinde contur indirect, în relatie cu celelalte personaje: e fratele Almei si cumnatul lui Adnan, fiul lui Ibrahim Themo – Goddy, tânărul ambitios plecat la studii în Europa, dar mai ales comandantul Armatei mecanizate. Imaginea sa, amplificată pozitiv dintr-o directie sau subminată din alta, activează si adaptează mitul salvatorului; este asteptată interventia sa directă atât în cazul Adnan-Alma, cât si în conflictul sârbo-albanez, iar prezenta sa fantomatică, actiunile niciodată confirmate, relatia ambiguă cu colonelul/antreprenorul american Glenn Hoskins îi amplifică imaginea de potetial erou: el e păstorul hărăzit să-si mâne turmele în lung si-n lat, cât vede cu ochii, fără să fie îndemnat a da socoteală cuiva (...) nu s-a născut omul să-l înfrunte pe Godiam Themo. Cine a făcut-o a pătit-o: studentul Miladin este un exemplu... Cine i-a fost alături a încurcat-o la fel de urât: Adnan Ianovici, un alt exemplu... Fanatismul său, intruziunile mai mult sau mai putin diplomatice: Armata si Istoria nu sunt abstractiuni fără viată (...)istoria o face si armata si, când este cazul – ca acum -, o apără..., anuntă finalul apocaliptic în care totul este spulberat. Casa cu iederă rezistă miraculos, nu însă si locatarii ei dispăruti, alungati, rătăciti, neputinciosi sau resemnati, precum bătrânul Hader sau grecul Chiril, ce-si grăbesc sau asteaptă sfârsitul.
Roman al scrutării isoriei recente, Casa cu iederă, dincolo de excelenta scriiturii, se remarcă printr-o arhitectură atent construită din flash-back-uri, monologuri interioare, fire narative vizitate alternativ, simetrii dar si un simbolism transparent, a cărui decodare nu presupune niciun efort: iedera, salcâmii, canalul, Monstrul.
Tipologia, ilustrând preocupări si vârste diferite, este desenată cu aplicatie, în deplină concordantă cu criteriul autenticitătii, desi multi eroi actionează sub acoperire sau poartă măsti (în funambulescul, frisonantul carnaval al nuntii visate de Alma). Exceptional construite sunt „fetele ascunse” din episodul tramvaiului care circulă tot „sub acoperire” între statii marcat semnificative: Biserica Arsă, Penitenciarul de maximă sigurantă, Crematoriul, Cimitirul Eroilor, Groapa comună si Tancodromul, repere ale crizei devastatoare. Sarcasmul si ironia devoalează atitudinea auctorială care, trebuie precizat, păstrează un perfect echilibru în analiza procesului de radicalizare a trăirilor până la psihoza colectivă.
E o virtute a perspectivei întregii naratiuni, care nu urmăreste să vorbească despre conditia umană în încercarea hotărâtoare a războiului, ci despre o reactie colectivă în fata unor evenimente ce dovedsc o flagrantă lipsă de logică. Trebuie precizat că sentimentul tragicului se naste dintr-o înfruntare reală a destinului, înfruntare care pune în discutie valabilitatea sau legitimarea unei ordini sociale sau universale.El se accentuează printr-o eroare sau absurditate a manifestării acestei ordini, care trezeste reactia justificată a eroilor.
Casa cu iederă, roman bine documentat, priveste retrospectiv conflictul sârbo-albanez si figurează o lume cuprinsă de amoc, într-o dublă reprezentare ce-si suprapune imagini, manifestări identice si concluzii incomode asupra modului în care violenta se integrează si reglează conduita socială.

Roman inspirat din istoria contemporană, Puzzle realizează o viziune cuprinzătoare a vocatiei românilor de-a armoniza într-un mod necunoscut celorlalte tări europene (Constantin Noica) două mentalităti istoriceste opuse: orientală si occidentală. Romanul este unul realist, de factură politică, învesmântat în parabole, cu trimiteri onirice în planul fantastic. Este un caleidoscop, un panopticum cu componente de puzzle, ferestre deschise spre viata socială si politică a vremurilor actuale. Actantii existentei democratice din acest timp si din acest spatiu identitar sunt psihanalizati ironic, ascunsi sub nume alegorice, unele usor depistabile, de altfel: Înaltul Heruvim Metropolitan, Corăbierul cu palimpsest, Heruvimii puterii, Heruvimii demagogi, Războinicul Luminii, dar si altii din underground: vagabonzi, cersetori, locatari ai subteranului, Cersetorul Zarathustra, Picul, Ciocănitoarea, Babornita s.a. Si peste tot câinii si pisicile maidaneze. Toti acestia actionând în locatii precum Metropola, Palatul, Arena, Arca, Strada Alesilor etc. Toti sunt surprinsi în ipostaze critice sau hilare, psihanalizati, satirizati, moralizati, cu stiintă stilistică, de psiho-sociologul si filosoful esopian, profesorul pensionar Neghibaur.
Protagonistul romanului cu nume având rezonantă de basm, Neghibaur, e singurul personaj dominator, bine conturat în jurul căruia se rotesc, precum niste planete-satelit, celelalte proiectii ale figurilor cu aură sacră, de heruvimi. Pensionar, fost profesor de literatură la Liceul Metropolitan, heruvim la rândul lui, este un caligraf al stărilor de gratie sau de greată provocate de evenimentele pe care le trăieste. Negibaur este clădit pe profilul unui cărturar solitar, didacticist si moralist prin excelentă, care, prin peregrinările lui prin Metropola, sugerează o frescă a contemporaneitătii, dar si drama personală a profesorului scolii Metropolitane, plasată într-o zonă metafizică, simbolică, a semnelor ce se cer decriptate, epifaniile. Semnele sacrului sunt permanent inserate în cotidian, dar sacralitatea construită prin prezenta heruvimilor alesi, elemente ironice, instantele serafice fiind integrate cotidianului, sunt pastisate. Zona Metropolitană si scoala Metropolitamă sunt un fel de axis mundi, zone din care iradiază energia, conflictul, clocotirea romanescă, embleme ale stabilitătii, ce se vor prăbusi în numele modernitătii pentru a ascunde sub ruine un trecut demn si a aduce la suprafată o lume brutală a consumerismului, haotică si dezorientată: Străinul a avut dreptate: panouri metalice ascund privirilor fundatia imensă a unei constructii-gigant. Nimic nu aminteste de fosta librărie si nici de cismeaua smulsă probabil cu excavatoare si cărată în afara Metropolei, la groapa de gunoi...
Romanul Puzzle se dovedeste o carte mozaic, o constructie postmodernă, enigmatică, fragmentară, palimpsestică, intertextuală, atent construită, cu părti romanesti care se îmbină într-un puzzle cu mize destul de mari si de diverse.


Dialectician al vietii interioare, Florin Logresteanu apartine familiei de spirite ce s-a impus printr-o atitudine receptivă fată de ideile novatoare, sprijinind cu entuziasm adevăratele valori si îmbogătind cu propriile creatii peisajul literelor românesti din perioada contemporană. Constiinta scriitorului ete sfâsiată de tendinte contradictorii în egală măsură de puternice: gustul pentru actiune si totodată pentrtu contemplare, detasarea si pasiunea, dragostea de viată si obsesia mortii, o senzualitate arzătoare dar si o înaltă spiritualitate, atractie pentru solitudine, absurdul si revolta, sensul istoriei si refuzul istoriei.Aceste atitudini antinomice, pe care însă se constituie profunda unitate a creatiei lui Florin Logresteanu, sunt rezultatul unei experiente interioare în necontenită miscare. Stilul operei sale nu se retine prin efecte specifice, ci prin deschideri de amploare si de adâncime asupra mecanismelor ascunse ale reactiilor sufletesti.
Organizate multidimensional, ultimele sale romane parcurg mai multe orizonturi, trecând de la lumea concretă a evenimentelor, oamenilor, stării sociale la sublimarea acestora în creatii mitice si elaborări simbolice.

N.B. Alte trei romane ale scriitorului asteaptă lumina tiparului: Negru profund, noian de negru, Parfum de carte si Păcatul lui Onan. Fragmente din aceste viitoare cărti au fost deja publicate în câteva reviste importante: Luceafărul, Viata Românească, Ramuri, Actualitatea literară, Mozaicul, Observatorul (Toronto, Canada) s.a.

Bibliografie selectivă:

Nicolae Ciobanu, Tentatia povestirii, în revista Luceafărul, 1978
Laurentiu Ulici, Epic si poematic, în revista România literară, 1978
Dan Cristea, prezentare la romanul Labirinturi, Bucuresti, Ed. Cartea Românescă, 2003;
Eugen Negrici, prezentare la romanul Casa cu iederă, Bucuresti, Ed. Contemporanul, 2010;
Gabriel Cosoveanu, Literatura si pretentia de adevăr. Pornind de la Gadamer, Craiova, Ed. Ramuri, 2005
Constantin M. Popa, Lectica lui Cicero, Craiova, Ed. Aius, 2005
Paul Aretzu, Scara din bibliotecă, Bucuresti, Ed. Ideea Europeană, 2007
Marian Popa, Istoria literaturii române de Azi pe Mâine, vol.II, Bucuresti, Ed. Semne, 2009
Toma Grigorie, Un puzzle estetico-narativ, în revista Cultura, 2013
Cristina Gelep, Puzzle: un construct romanesc heteroclit, în revista, Mozaicul, 2014








Prof.univ.dr. George Sorescu    10/6/2015


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian