Solfegiu
PIETA
''si s-a auzit ca o suflare de vânt''
De când era mic jucăria lui preferată era o moară de vânt.
O cioplise dintr-un lemn cioturos de ciomag.
Băietelul dulgherului le spunea copiilor că nimeni n-o să mai fie flămând niciodată, în nici un sat pe pământ.
Moara de vânt va fi măcinis pentru pâinea cea vie din lanurile cerului.
Într-o seară oamenii i-au pus în spate propria lui moară. Cu cele patru aripi... Ce mare se făcuse acum, înaltă cât neopritul de drum.
Fecioara duhului sfânt, deasupra lui se coboară, deasupra inimii, adumbrirea de mamă, ca lebăda peste ultimul cânt, ca durerea soarelui aplecându-si rodirea în spic: ''Cât de mult seamănă jucăria lui cu lemnul străbătut de cui!'' De când era mic si-a iubit jucăria lui de dulgher, ca-năltatul de zmeu era moara-i de vânt, lemnul de moară... Tu care-ai fost lui Dumnezeu întâia primăvară, unde esti, frământ al sufletului meu - pâine coborâtă din cer?''
MIEZUL DE NOAPTE AL MIRELUI
Stiu, trandafirule, frumusetea ucide ca să te facă viu.
S-ar zice că numai pentru ochi i-ar fi cuminecarea, ce-i foc răscumpărării să te soarbă, cum începutu-si din apusul ei bea marea.
Dar inima mi-e oarbă de iubire, ca ochiul care soarele înfruntă. Tu, sufletului flacără si Mire, du-mă-n cămara Ta împodobită izvodului de nuntă!
Miezul de noapte, fără lună, pe care cu fecioare Ti-l înferic, nu-i sâmbur de-ntuneric ce fiul ochiului ar încerca să-l stie, al nevăzutelor văzut, ci este punctul din făclie, miezul de noapte al privirii ce toate-ale luminii le adună într-un sărut, jertfelnic mai înalt decât sunt muntii, al spinilor ce au rodit pe lemnul nuntii...
Ca buzele de rosii, de spini soptesc peste cămara nuntii, trandafirii.
DEUS ABSCONDITUS
Dumnezeu mi-a curătit penita gresului si s-a ascuns, zic unii, în întunericul Lui nepătruns.
Dar eu L-am văzut în spatele ciresului, în explozii de alb, ca primul sărut ce-abia a-nflorit întreaga scriptură a lunii, din întunericul Lui nepătruns.
POEM PE FRUNZA DE VIE
Strugurii-au visat că au forma sânilor ne-ngăduitului heruvic.
- Lună, de ce i-ai trădat fântânilor, cum visul lor l-ai îmbrăcat cu frunza toarsă din uium în porfiriul borangic subtire ca un dor?
Ce-or fi visând, amar, fântânile acum de se aude doar suspinul lor?
Din ce în ce mai rar...
ESHATOLOGICĂ
De vrei îmbrătisarea lui să te cuprindă, nu-i căuta în juvaier, cărare, miez, întelepciuni, nu-i focul nici cenusă, nici tăciuni, ci-nvată de la duhul sfânt al apei să-i fii asemuirea întru toate cer. Numa-n lumina linistitei unde iubirea 'si-arată strălimpezimi de-oglindă, când foc-izvor pe focul-dătător spre ultima sorbire i-e sete să-l atingă, cum lumea-n răsărit o să se stingă. Au nu oricare cântec vechi se re-noieste prin ecou? Va fi si cerul si pământul nou, o singură văpaie ne-o fi lutul când ne-om rosti din buze noi fiinta si sărutul.
FRIG
Frigul trece pe sub frunză. A-nvătat-o de la strecuratul pe sub usă a notei de plată pentru lumină si vinovătie.
Frigul mă stie, citindu-mă groaznic de-ncet, ca pe-o fereastră stropii silabisindu-si ploaia.
Iarnă, oglindă din nume în care mă strig, îmbracă-ti plopii în halatele-ti albe, singurătăti de alb demential, precum coridoarele lungi de spital, că eu mai mult decât singur ce as putea să mai fiu, când tot pământul se scufundă-n frig, oglindă din nume în care mă strig. Străin, ecoul răspunde doar luisi si-atunci atât de târziu, când peste toate e noapte si plouă, si pietrele strigă de frig.
SOLFEGIU
Niciodată soarele nu apune în acelasi loc al tristetilor noastre de seară.
Trandafirul de foc, de carele vorbea stihuitoru-ndrăgostit, întreaga cenusă si-a spus, dar nu-i prima oară.
O, de-am putea să-l gustăm, o singură dată pe zi, din propriul nostru apus, am fi răscumpărarea lui cu târzielnicul zbor din lacrima de fiu rătăcitor.
Kitchener, Ontario
|
Dumitru Ichim 10/1/2015 |
Contact: |
|
|