Viata ca un puzzle
Nu l-am văzut niciodată pe Dumnezeu. Nu-l aud, nu-l pot pipăi, de fapt, nu-l simt deloc, în ciuda insistentei unora care sustin că-l percep, ba în străfundurile sufletului, ba în visuri sau vedenii, în momente de strâmtorare, ori de bucurie. Este peste tot, spun altii.
Dacă ar trebui să fac un inventar al tuturor lucrurilor pe care le pot percepe cu cele cinci simturi si al celor pe care le-as putea „ scana” si întelege cu ajutorul creierului, adunând si sentimentele ce se nasc în inima mea, toate la un loc, n-ar forma decât un puzzle incomplet, ale cărui goluri imense nu-mi pot da decât senzatia unei vieti searbede si triste, trăită într-o sărăcie coplesitoare.
N-am găsit încă nici un pământean care să poată umple toate golurile din puzzle, după ce am căutat cu disperare, mai întâi, printre medici si psihologi, apoi între profesorii cei mai vestiti, printre preoti si chiar în instante judecătoresti, sperând că, măcar acestea din urmă îmi vor face dreptate, ajutându-mă să câstig acele părti care mi se cuveneau si se potriveau în puzzle-ul meu.
Dar, să începem pe-ndelete, de la o margine, chiar de la primul spatiu liber, cu o întrebare ajutătoare: cine ne-a creat oare, concepându-ne cu meticulozitate celulele si punând în fiecare dintre ele material genetic condensat ca-ntr-un microcip ce înmagazinează o multime de informatii, dintre care doar o mică parte a putut fi decodificată până acum?
S-a stabilit că omul are trei componente de bază: trupul, mentalul si spiritul care, toate, formează o unitate. Prin ce mecanism se realizează, totusi, coeziunea între cele trei si, mai mult decât atât, cum comunică între ele astfel încât, afectarea uneia influentează pe celelalte si, împreună, îsi pun amprenta pe tot ce le înconjoară. De pildă, analizând scrisul sau simplul mers pe stradă al unei persoane, ori felul în care îsi aranjază obiectele în propria cameră, s-a constatat că ele ascund întregul model arhetipal al fiintei, cu personalitatea, caracterul si chiar sentimentele acesteia.
În ciuda multiplelor modalităti de descifrare a personalitătii cuiva, chiar dacă individul ar fi „diagnosticat” ca având o personalitate aberantă sau un caracter urât, toate instantele de pe pământ îl vor judeca întotdeauna pentru faptele sale si niciodată pentru răutatea sau invidia, încăpătânarea sau orgoliul care-i colcăie nestingherite în interior. Nici părintii lui nu vor fi pedepsiti pentru vina de a nu fi creat acestuia un mediu sănătos pentru dezvoltare sau pentru că au neglijat educarea lui, ori pentru că tatăl obisnuia să bea si să-si bată sotia. Cine îi va învinui vreodată pe părintii care n-au făcut niciodată o prioritate din a se informa, de exemplu, cu privire la un mod de viată corect si frumos, la educarea copiilor sau orientarea acestora către profesia care li se potriveste? În aceste situatii, cine va face dreptate si va vindeca rănile victimelor tuturor acestor părinti, cele mai multe dintre ele rămase anonime într-o suferintă mai mult sau mai putin constientizată si purtată ca un jug greu pentru tot restul vietii?
Cei care nu-si pot constientiza suferinta provocată de altii, sunt victime mai nedreptătite decât cei care îsi înteleg suferintele, pentru că acestia din urmă pot căuta cauzele, luptând pentru îndepărtarea lor, măcar în parte.
De aici se naste altă întrebare: cine îi va putea vindeca pe făptasi de răul din ei, fiindcă pedepsele tribunalelor nu reusesc decât să inducă, cel mult, teama de repercursiuni în cazul în care ar comite alte fapte, dar niciodată nu au avut putere de transformare a constiintelor.
Dar cu faptele bune sau rele nestiute de nimeni, rămase ascunse si nerăsplătite sau nepedepsite de vreo instantă, cum rămâne? Efectele lor care se înregistrează tăcute, doar în fiinta persoanei sau victimei care le suportă, vor putea fi vreodată cuantificate, cântărite, judecate sau compensate de cineva?
Visurile neîmplinite, sperantele sfâsiate, promisiunile nerespectate, aripile frânte – cu toate ai vrea să alergi la medic, la psiholog sau la preot pentru reparatii, dar vai !... în fata celor mai multe dintre ele, cu totii, fie ridică neputinciosi din umeri, încărcându-ti bratele cu păreri de rău, fie încearcă să-ti oblojească rănile cu „leacuri” mai mult sau mai putin potrivite esentei din care îti este plămădită fiinta. Si chiar dacă se vindecă, în asemenea cazuri, rămân întotdeauna cicatrici. În aceste conditii, cine ar mai putea interveni pentru salvarea noastră cu „restitutio ad integrum”?
„Aruncă-ti pâinea pe ape si după o vreme o vei regăsi” – sunt nu numai simple cuvinte din Eclesiast (Vechiul testament), ci este un adevăr confirmat de către toti cei care s-au pus la dispozitia altora, total dezinteresati, animati numai de dorinta sinceră de a-i sprijini în nevoie. Mai devreme sau mai târziu, au primit înapoi ceea ce dăruiseră si, de cele mai multe ori, înzecit. Cine garantează însă, si mai ales, cine face si cum actionează ca să se întâmple asa?
Cine ne ascultă plânsul tăinuit în cămărute ascunse, cine ne mângâie inima în singurătate, cine ne face dreptate când toti sunt împotriva noastră, cine ne cunoaste cele câteva milioane de gânduri ce ne traversează mintea în fiecare zi si din care, doar câteva ajung în lumina pământului, metamorfozate în cuvinte sau fapte?
Dacă un simplu gând negativ ar putea fi considerat păcat (spune Biblia), înseamnă că există cineva care păstrează o evidentă clară a tuturor „celor văzute si nevăzute” si care, în acelasi timp consiliază, judecă, iartă, mângâie, dă verdicte, leagă, dezleagă, ... ca-ntr-un angrenaj perfect, de o mare complexitate, de dincolo de noi si de spatiul tridimensional.
După atâtea întrebări care nasc permanent altele, mi-am dat seama că n-am parcurs decât o bucată minusculă din puzzle-ul întins pe marea tablă a lumii. Pe măsură ce înaintez, încep să înteleg din ce în ce mai mult rolul lui Dumnezeu, conturându-mi-se tot mai clar, nu persoana sau forma Lui, ci PREZENTA Sa.
Abia când în răspunsurile la întrebări am inclus si interventia divină, am observat că ele, răspunsurile, se potrivesc perfect în golurile din puzzle si, pe măsură ce se completau, rând pe rând, viata mea a început să prindă contur si, implicit, să capete sens...
|
Sabina Negrut 10/1/2015 |
Contact: |
|
|
