N.Tertulian - Recurs la Fundamente
1. „Epilog” ajuns în fată. Perioada interbelică ne stăruie în mine ca model cultural. Multi oameni de cultură din marea paranteză postbelică ar fi vrut să se fi născut mai devreme, pentru a activa în acea perioadă de înflorire si manifestare a culturii române. Unul dintre cei mai de seamă este¬ticieni ai nostri, Tudor Vianu, înainte de a-si elabora tratatul de Estetică, la propunerea profesorului Dimitrie Gusti, începe în 1929, la Facultatea de filosofie si litere din Bucuresti, cursul de filosofia culturii, „Conceptia rationalistă si istorică a culturii”. În anii 1943 publică amplul tratat Filosofia culturii; dar acest tratat este, în mare parte, mistuit de flăcările războiului. În anii aceia, când omul era anihilat, esteticianul nostru încearcă o vertebrare a fiintei umane, propunând o conceptie activistă a culturii. Tratatul este republicat în octombrie 1944.
Dar o mână invizibilă, trecând peste harta Europei cu semnele mene, mene techel upfarsin, deschide si pentru tara noastră o mare paranteză istorică. Oamenii de cultură, se ordonă din afară, trebuie marginalizati, sau, mai exact spus, împinsi la „Canalul mortii”. Conceptia activistă asupra cul¬turii îl salvează pe Tudor Vianu, dar nu si Catedra de filosofia culturii. El este trecut la Catedra de literatură universală si comparată a Facultătii de litere, fiindcă era socotit nevrednic pentru o disciplină „socială”. De la Institutul de teatru, în locul său, este mutat tânărul Ion Ianosi, ca reprezentând „noul”. Acesta, care si el trecuse printr-o încercare privind continuarea studiilor în Est, avea să scrie, cu profundă întelegere, în 1980: „Că prin frângerea carierei universitare si publicistice a celui mai profesional estetician din câti avusesem, stiinta a fost frustrată de o, altminteri, certă împlinire, aveam să-mi dau seama mai târziu citind textele elaborate de Vianu după război si prefigurând o nouă posibilă sinteză a sa, superioară în coerentă si stringentă. Pentru apăsătoa¬rea soartă de a-i fi luat locul aveam să mă răscumpăr tipărindu-i Postumele si Estetica, în ΄66 si în ΄68, laolaltă cu proprii comentarii, care în ultimul caz au atins suta de pagini, adică aproape o carte omagială. Nici la cursuri nu am pierdut vreun prilej de a-l cita.
Initial crezusem în drepturile mele de exponent al «noului», după care am căutat să reînnod continuitătile firesti”.
Drama Catedrei de filosofia culturii avea să devină drama culturii române. În numele „noului” era rupt, amputat si în cele din urmă anihilat, pentru ceva vreme, un proces firesc de afirmare culturală a noastră; după care au urmat zbaterile de înlăturare a abstractiunilor, deseori cu alunecarea sub umbra lor, în procesul edificărilor si întelegerilor ontologice a realitătii valorilor. O stare de „culpabilitate ontologică” se prelungea peste măsură, scriam în Banchetul, în 1984, după ce anterior introdusesem conceptul de „alienare estetică” (Invitatie la Banchet, în Vatra, nr. 9, 1978). Solzii refuzau să cadă de pe ochi. Interesele îi tineau bine fixati. Cu Hegel si Eminescu alături, urmărind peripetiile constiintei, cu „viclenia ratiunii”, si cu Marx deopotrivă, arătându-mi si partea falsă a constiintei, am căutat temeiuri filosofice, propunând analogii pentru artă cu „ontologiile regionale” aduse de sti¬inte si filosofii acestora. Cărtile lui N. Tertulian deschideau recursuri la fundamente filosofice în orizonturile de stânga ale gândirii estetice. Am scris despre cartea sa, Experientă, artă, gândire (Ed. Cartea Românească, Buc., 1977), eseul N. Tertulian sau „Philosophia rediviva”, pe care l-am publicat în revista Ramuri, nr. 5 (167), p. 5, din 15 mai 1978.
Si, cum am debutat la Cartea Românească, în 1973, cu volumul de poeme, Lucifera, la Mircea Ciobanu, într-o zi din iunie 1978, trecând pe la editură, acesta mi-a spus că N. Tertulian se interesează de mine, că vrea să mă cunoască si că doreste, atunci când vin prin Bucuresti, să-i fac o vizită. Strada Stirbei Vodă, nr. 22-24, mai jos de Cismigiu, pe partea dreaptă, cu intrare dintr-o „nisă” pentru parcare de ma¬sini. Ceea ce am si făcut. Bucuros, profesorul m-a poftit di-rect in bibliotecă. Am vorbit multe (poate si mult) despre Hegel, despre Lukács, despre Vianu. Despre Estetica lui Lukács (vol. I, cu Studiu introductiv de N. Tertulian) scrisesem, prin anul al III-lea de facultate, un eseu Georg Lukács – despre relatia subiect-obiect în estetică si-l publica-sem în revista Ca¬dran universitar. Privitor la Vianu, îmi dădusem licenta cu lucrarea Tudor Vianu si conceptul de valoare estetică în opera sa. Si eram preocupat, mai departe, de Parado-xul artei, pornind de la cartea sa, Dualismul artei; tot mai aplecat asupra situatiei contradictorie si de criză a artei ajunsă în peripetiile constiintei pe treapta intelectului (Hegel). Prin urmare, eram „la mine acasă”. Însă, ne¬amin¬tind o vorbă despre Kant, m-a întrebat dacă stiu ceva despre al său intellectus archetypus. I-am răspuns că nu. Atunci s-a ridicat si a scos o carte dintr-unul din rafturile imensei sale biblioteci – cea de-a treia Critică si celebră operă a lui Kant, Critica Puterii de Judecare, Traducere însotită de o intro¬ducere de Traian Brăileanu, Profesor la Facultatea din Cer¬năuti, editată de Monitorul Oficial si Imprimeriile Statului. Imprimeria Natională, Bucuresti 1940. „Ti-o dau s-o studiezi – mi-a zis – si poate să-ti rămână, este Biblia esteticii.” Între timp, îl invitase deja pe poetul Ion Caraion, care si sosise. Pentru creatie, poetul avea o garsonieră, probabil în apropi¬ere. M-a prezentat în câteva cuvinte, ca fiind cel ce am scris despre cartea sa, Experientă, artă, gândire, neuitând să amintească si de aprecierile lui Mircea Ciobanu. Lui Ion Ca¬raion tocmai îi apăruse cartea de poeme, Lacrimi perpendiculare, Ed. Minerva, Buc., 1978. Ne-a oferit fiecă¬ruia câte una, cu dedicatie. Mie mi-a scris: „Sub povara eventualităti, Ion Caraion”. Poetul, preaîncercatul poet, era unul din bunii prieteni ai esteticianului si, cu certitu¬dine, cel mai bun al lui Marin Preda. Avea în realizare o Antologie a poetilor români, o antologie critică a celor mai de seamă 33 de poeti, în viziunea sa, ce trebuia să cuprindă câte un eseu, până la 30 de pagini, pentru fie¬care, scris de câte un critic, eseist sau filosof. Adică, 33 de eseuri si comentatori. Făcându-si o bună părere despre posibilitătile mele, m-a invitat să particip la Antologie cu scrierea unui eseu. Să-mi aleg un poet. Mai erau putini „nealesi” în lista sa. Am propus pe Al. Philippide – era dat; pe Ana Blandiana – la fel; pe Arghezi – era în custodia lui Mircea Ciobanu. Atunci mi-a oferit el – pe Adrian Maniu. Însă, nu a fost dat ca Antologia să se reali¬zeze. În 1981 poetul, împreună cu familia, rămâne în Elvetia, unde primeste azil politic si se stabileste la Lausanne. Încetează din viată la 21 iulie 1986. Eseul meu despre Adrian Maniu a rămas scris, fragmentar, dintr-o perspectivă a determinării formei poetice din partea rădăcinilor antropologice (Albert Durand). Arta, concepeam si înteleg este o realitate ontică si un mod de cunoastere ontologică a lumii. Este scop si nu mijloc, priveste lumea ca totalitate si nu trebuie să alunece sub servitutile si „poftele” politicului, ale partialitătii, sau, mai rău, ale divertismentului. De aici, nevoia de filosofie, salvatoare pentru artă, si de cunoastere a Absolutului, a Divinitătii, mântuitoare pentru om.
Ca urmare, m-am aplecat cu mai multă stăruintă asupra lui Hegel si Eminescu, Marx si Lukács. Odette, prie¬tena mea din Germania, a început să-mi trimită cărti ce mi se păreau (si ei la fel) necesare: Georg Lukács, Der junge Hegel, Band I, II (Suhrkamp, 1973), Georg Lu¬kács, Literatur-soziologie, Soziologische Texte, 9 (Luchterhand, 1977), Georg Lukács, Gelebtes Denken Eine Autobiographie im Dialog. Red: Istvan Erösi (Suhrkamp, 1981), ulterior, Grand Hotel Abgrund Eine Photobiographie der Frankfurter Schule Herausgegeben von W. van Reijen /G. Schnidt Noerr (Junius Verlag GmbH, 1990), o carte cu cei 27 de reprezentanti ai Scolii de la Frankfurt, „Desi, îndepărtati de pe piedestal…”, cum scria ea, Odette, în dedicatia din „Frankfurt 19.03.91”.
Scriind despre esteticieni nostri în România literară (Ion Ianosi, Gr. Smeu), în Ramuri (Ion Pascadi, cele două texte aduse aici, Gr. Smeu) si în Revista de filosofie (Ion Ianosi), i-am propus lui Grigore Smeu, esteticianul ce răspundea de revistă, unele texte privitoare la relatia filosofie-estetică în conceptia unor esteticieni români. Astfel s-a născut textul N. Tertulian - spre fundamente filosofice. Însă…
În cadrul parantezei, abstractiunile se preschimbă în subiectivizări si oamenii de cultură, gânditori si creatori, chiar cei care încearcă să atingă „miezul” genuin al orientărilor de stânga, sunt treptat împinsi într-un con de umbră, sau „obligati” să ia calea exilului. În prima situatie, de pildă, ajunge Ion Ianosi; în cea de-a doua, N. Tertulian. Acesta avea să fie trecut de la Catedra de estetică a Facultătii de Filosofie a Universitătii din Bucuresti (1969-1977), ca cercetător, la Institutul de Istoria Artei (1977-1980) si, în cele din urmă, înlăturat. La 6 ianuarie 1981, îmi scria: „Eu predau în acest an un curs de estetică la Universitatea din Heidelberg (ceea ce nu mi s-a îngăduit la cea din Bucuresti) si voi pleca foarte curând într-acolo. Sper totusi să se ivească o ocazie să ne vedem”.
Nu s-a mai iscat. N. Tertulian pleacă, în calitate de cercetător, la Institutul de Filosofie de la Heidelberg (1980-1981), ca apoi să devină profesor asociat la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitătii din Siena (1981-1982), si, ulterior, director de studii la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales de la Paris. Din 1982, se stabileste în Franta. Recursul său mereu la „experi¬entă” abia acum îsi capătă substanta. Începe să semene cu reprezentantii Scolii de la Frankfurt, atât de asumati si de dragi lui.
Privitor la textul N. Tertulian – spre fundamente filosofice, scris pentru Revista de filosofie, acesta a rămas în sertar, nu avea rost să-l trimit lui Grigore Smeu, când „subiectul” său, cel pe care îl privea (si ne privea) „plecase” din tară. Nu l-am cuprins nici în cartea mea Banchetul (apărută la Editura Cartea Românească, în 1984), alături de ceilalti esteticieni. A rămas, ca după trei decenii si jumătate să fie asezat aici, intact, împreună cu celălalt, din Ramuri.
Iată o lectie si o viclenie a parantezei. Sau, paranteza este o viclenie a istoriei. Cei „noi”, cu care ea s-a deschis, au fost „obligati” la o anume tăcere sau „eliminati”, împinsi în exil, pentru ca ea să rămână o paranteză functională, cu semn pe „fruntea” ratiunii viclene.
2. „Philosophia rediviva”. Este un motiv de surprindere că nu se iau în discutie problemele repuse de N. Tertulian în cartea sa de estetică, Experientă, artă, gândire (Ed. Cartea Românească, Buc., 1977), când ele sunt dintre cele mai controversate ale esteticii contemporane si demersul său este un multiplu dialog cu gânditorii si esteticienii europeni, uneori în pasionată polemică (de pildă, criticile exegezei lui Yvon Bourdet, Figures de Lukács, în jurul personajului Naphta, reproduse din La Quizaine litteraire: Naphta, Lukács, Thomas Mann), căci era de asteptat ca, după efortul urias de comunicare a ideilor lukácsiene culturii noastre, să se treacă la o reală redefinire a unor concepte estetice, să se revigoreze miscarea estetică si să se fundamenteze filosofic discursurile critice. Întemeierea criticii pe o estetică sistematică si, prin urmare, pe o conceptie filosofică, era ideea anterioarei cărti, care îi explica si titlul: Critică, estetică, filosofie (Ed. Cartea Românească, Buc., 1972). Si, pentru că nu s-a petrecut o rezonantă, că nimeni nu a intrat cu este¬ticianul în dialog, autorul reia unele probleme discutate anterior (polemica Lukács-Adorno, invocatoare a tezei istoricitătii artei, Cazul Lukács din Eseuri; „biografia intelectuală” a lui Marcuse, cu o relatie lărgită si adâncită: Herbert Marcuse, Freud, Marx din Critică, estetică, filosofie; eludarea cu tâlc a reverberatiilor schopenhaueriene din cultura noastră, ca fiind tratată într-un studiu mai vechi: Pesimismul eminescian si pesimismul schopenhauerian din Eseuri; redimensionarea studiului Substantialismul lui Camil Petrescu din Eseuri; sau studiile lukácsiene), dar le redefineste într-un alt context, adăugând altele (Autonomia si eteronomia artei, Artă si hermeneutică etc.), într-o nouă confluentă, îmbogătită si avansează în functie de aceasta, uneori precaut, totdeauna justificându-si avansarea în functie de „experienta umană fundamentală” (metoda explică si titlul cărtii), de determinarea social-istorică.
Validitatea unei conceptii filosofice si verificarea prin întelegerea si explicarea artei, conjunctia între acestea devine necesară, iar câmpul argumentării, în functie de termenii ecuatiei, privilegiat sau neprivilegiat. De aceea în epocă se manifestă din ce în ce mai mult o tendintă care amenintă si anuntă sfârsitul esteticii filosofice pentru a nu se risca pozitii filosofice, si, semnificativ, numai din spatiul gândirii marxiste au venit, în ultimele două decenii, tentative de perpetuare a „esteticii filosofice, înteme¬iată pe o întreagă conceptie filosofică a raporturilor subiect-obiect”, (p. 57). N. Tertulian supune explicitărilor si interpretărilor conceptii estetice, din diverse epoci, edificate si sistematizate filosofic, spre a demonstra, polemic cu scepticismul „relativ răspândit”, continuitatea si necesitatea unor asemenea sistematizări estetice, care îsi întemeiază validitatea si validează (în spatiul propriu) o anumită conceptie filosofică. Estetica lui Arthur Schopenhauer (initial ca studiu introductiv la Studii de estetică, Ed. stiintifică, 1974) este adusă în discutie din aceeasi perspectivă, a conjunctiei care să lumineze validitatea sau nonvaliditatea: „Spre a pătrunde în miezul esteti¬cii schopenhaueriene suntem obligati – notează autorul – asadar, să facem apel neîntrerupt la teoremele sale metafizice”, să se asocieze „permanent critica fundamentelor metafizice ale esteticii schopenhaueriene cu analiza imanentă a conceptelor sale strict estetice”, (p. 42).
Eseul Theodor W. Adorno – estetician si sociolog al artei explică în meandrele sale „faptul că, desi metoda critică a lui Adorno apare strâns înrudită cu cea a lui Lukács, concluziile lor estetice sunt diametral opuse”, (p. 100) – si cum reprezentantul „scolii de la Frankfurt” este un înversunat apologet al artei moderne, un teoretician al avangardei artistice, contrar esteticianului maghiar, datorită felului în care raportul continuu-discontinuu se acceptă în teze istoricitătii artei, se luminează, în cele din urmă, disputa ca necesară si dialectică. Iar „biografia intelectuală” a lui Marcuse (studiu introductiv la selectia Scrieri filosofice, Ed. politică, Buc., 1977), privită în contextul istoric, cu stratificările de origine hegeliană, marxistă sau freudiană cu filon heideggerian, este desfăsurată ca oferindu-se fecund dialogului deschis de „procesul de renastere si înnoire a marxismului autentic”, (p. 186). Si ultima operă a lui Lukács, Contributii la onto¬logia existentei sociale, examinată în conexiunile interne si externe din perspectiva evolutiei gânditorului si a de¬venirii filosofiei marxiste, se demonstrează a fi, „privită în ansamblul, ca o adevărată enciclopedie filosofică a marxismului contemporan”, (p. 250). Unei aceleasi cercetări este supus si manuscrisul inedit al lui Camil Petrescu, Stiinta Substantei, pornindu-se (ca si în celelalte eseuri) de la premisa „că adevărata substantă a unei gândiri filosofice o formează experienta umană fundamentală care îi hrăneste si îi impregnează toate tesuturile logice”, (p. 255) si se dezvăluie centrala exigentă a filosofiei respective: „cultul concretului” si „primordialitatea realitătii necesare fată de polul cunoscător”, cu corolarul acesteia, „instalarea în istorie”. Din acest unghi se motivează si ambivalenta din câmpul ideologic, epistemologic, sociologic si estetic a criticului si teoreticianului literar, Miahai Ralea – „esprit-carrefour” într-o epocă de tranzitie.
În general, asertiunile lui N. Tertulian asupra diverselor pozitii filosofice si estetice nu le neagă semnificatia, ci le-o sporeste prin luminarea genezei lor, a determinărilor si a miscării dialectice în care sunt implicate, deseori, ca negativ. Ele îsi justifică prin însusi acest fapt continutul – bogătia si multitudinea de sensuri – si validează demersul filosofic în aceeasi măsură în care le integrează creatiei filosofice. N. Tertulian nu restrânge spatiul la puncte de vedere sau principii, nu sprijină sau infirmă demonstratii pe temeiuri, ci caută să sesizeze, prin „experienta umană fundamentală”, deter¬minările reale, potrivit cărora se configurează plinătatea concretă, se depăseste întâmplătorul si abstractul asertiunilor si se pătrunde spre momentele procesului viu, spre ceea ce apartine epocii si justifică dialectica acesteia si totodată a creatiei filosofice – în spetă, a revitalizării marxismului – fapt ce demonstrează, realizându-se, necesitatea internă si externă a demersurilor dialectice.
3. Spre fundamente filosofice. La o cât mai adâncă lămurire a problematicii estetice se deschid studiile lui N. Tertulian (din cele trei cărti: Critică, estetică, filosofie, Ed. Cartea Românească, 1972; Experientă, artă, gândire, Ed. Cartea Românească, 1977, si Perspective contemporane, Ed. Cartea Românească, BT. 03.03.1981) prin strădania de determinare filosofică a oricărui efort de sintetizare sau discurs teoretic asupra artei. Odată cu noile conditii si exigente oferite si impuse de miscarea filosofiei si, îndeosebi, de reflexia marxistă, intrarea în dialog a cercetărilor estetice si critice nu se poate face decât printr-o fundamentare filoso¬fică si o metodologie dialectică. Si aceasta, cu atât mai mult cu cât si investigarea operei de artă a devenit un spatiu privilegiat de electiune pentru noile directii si optiuni filosofice, aflate într-o tensiune sporită. Si dacă această tensiune se desfăsoară si pe fondul sistematizărilor estetice si a interpretărilor critice, atunci e de ordinul evidentei necesitatea caracterului tot mai filosofic al acestora spre a asigura coerenta si validi¬tatea unei viziuni filosofice. Nu este întâmplător si, prin urmare, indiferent faptul că receptarea si judecata critică diferită a unei opere de artă, metodologia abordată au reverberatii într-o anumită viziune filosofică. „Cât este de strâns legată problema metodei de o conceptie filosofică generală asupra lumii si a formelor constiintei – scrie N. Tertulian, abordând Curentele estetice contemporane – se poate vedea din faptul că oricare dintre conceptele majore asupra artei formulate în estetica filosofică modernă ne trimite la o diferită filosofie a spiritului si are drept consecintă o metodă deosebită de abordare a fenomenelor estetice.” (Perspective contemporane, pp. 89-90).
O lipsă de recurgere la filosofie a esteticii si a criticii nu se justifică prin nimic si orice pretindere de autenticitate sau ingenuitate „estetică” e revolută si cu răsfrângeri triste, atât în dialectica realitătii artistice cât si în a viziunii filosofice. Redresarea angajărilor estetice si critice în refuzarea arbitrarului, abstractului si, bineînteles, a hiatusului dintre ele si filosofie, comportă sporirea reflexivitătii în conjunctie cu înfătisarea epocii, ridicarea la filosofie ca singura deplasare necesară. Pentru o solidarizare între critică, estetică si filosofie pledează N. Tertulian si interventiile sale oferă imaginea puntilor întinse între laturile hiatusului, nejustificat în-depărtate, în peisajul criticii si esteticii contemporane. Suita de studii din cele trei volume precizează si demonstrează, pe de o parte, prezenta si sporirea infuziei de substantă filosofică în reprezentativele cercetări de estetică si critică, iar pe de altă parte, că acestea nu se pot constitui decât numai ca discipline de înfătisare filosofică – orice abdicare de la această conditie fiind o ineficientă îmbălsămare a ceea ce e mort.
N. Tertulian nu inter-relationează abstract, ci, pe baza „experientei”, încearcă să satisfacă cerintele mijlocirilor, să determine diferenta în raporturile care apar instituite între critică, estetică si filosofie. De la această cerintă, de a depăsi abstractiunile si a surprinde raporturile vii, se întelege strin¬genta de raportare a particularului la tota¬litate – critica trebuind să se sprijine „pe un concept cât mai elaborat cu putintă asupra naturii însăsi a esteticului”, (Critică, estetică, filosofie, p. 19). Incontestabil, estetica se constituie ca punct de sprijin al criticii în reflexiile asupra operei de artă. Momentele acestui prim raport existential evidentiază ideea angajării integrale a criticului (estetică si filosofică); bizuirea pe „o conceptie determinată asupra naturii artei si a esteti¬cului”, (op. cit., p. 13); nevoia de conversiune estetică a subiectului spre a nu confunda judecata critică cu experientele intime si intuitiile particulare, împovărătoare în nevinovătia lor. Căci entuziasmul orgolios sau falsa polemică întârzie primenirea estetică a criticii, împiedică metodologia dia¬lec¬tică si stiintifică, putinta de obiectivare si de partici¬pare la dialog. Or, numai stăruirea criticii într-un raport de „fideli¬tate” estetică si, prin urmare, filosofică, între¬tine accesul la câmpul de manifestare a importantelor teze filosofice: istorismul, dialectica dintre geneză si structură, dintre autonomia si eteronomia artei, dintre subiectivitate si obiectivitate etc., si adânceste cunoaste¬rea estetică prin conjunctia cu miscarea realitătii artistice.
Critica se angajează, prin estetica filosofică, în procesul validării sau invalidării unei conceptii generale si, totodată, se obligă să se ridice la concretul artistic. Din ce în ce mai transparentă pentru domeniile particulare, trecând la faptul de a le resitua si a le determina funda¬mentele, mijloacele si, îndeosebi, scopurile, filosofia a devenit inalienabilă acestora. Manevra de concepte poetizate, făcute ad-hoc sau extrapolate din lături fără ca realitatea artistică să aibă vreun orizont în incidentă cu ele, se cuvine a se abandona, înlesnind criticii angajarea ca un teritoriu particular în valorificarea filosofiei. Fără a inventaria modurile de a „filosofa” ale criticii literare, de¬seori înclinate în ridicol si inconstientă, se afirmă, fie si prin aceste simptome, necesitatea întoarcerii spre estetica filosofică. Oricum ar fi orientată critica, ea este si nu poate fi decât estetică si filosofică, dacă vrea să nu re¬nunte la statutul său de critică. Unei critici fără aceste determinări nu i se poate reprosa decât faptul că există si că nu face altceva decât să umple pagini sau coloane de reviste îngăduitoare cu starea ei de inocentă si agresivitate.
Lectia lui N. Tertulian consistă în initiativa de a filtra întreprinderile filosofice si de a le modula spre o începere radicală în estetică si cu osebire în critică. El recurge sistematic la „nodurile” problematice ale esteticii contemporane, sustinându-si întreg demersul într-o stare dinamică si de des¬chidere, căci cunoasterea conceptiilor estetice cheamă în¬treaga cunoastere, integrându-se coerent într-un „tot” deschis dialectic. În vastele sale cadre se luminează legăturile directe si strânse dintre critică si filosofie. Un accent semnificativ se pune pe initiativa lui Croce de a „demonstra că erorile în critica si istoriografia literară sunt legate neapărat de tot atâtea erori în gândirea filosofică”, (op.cit., p.43), sau pe tendinta acestuia de convertire a obiectiilor din spatiul criticii în cel al filosofiei. Reprezentantului „Scolii de la Fran-kfurt”, lui Th. W. Adorno, care a scris Dialectica negativă (1966) si Teoria estetică (apărută postum, 1970), i se pun în lumină cauzele reale ale determinărilor asertiunilor sale, dar, polemic – se întelege – se dezavuează exercitiile unei cu¬rente si relativ răspândite critici dinafara treptelor filo¬sofice. Dacă Adorno supune regândirii o serie de teze hegeliene, printre care: „întregul este adevărul”, „tot ceea ce este real este si rational”, „identitatea între subiect si obiect”, descoperind nexurile sociale cu implicarea con¬cluziilor apologe¬tice, atunci este firesc să existe din partea filosofului si în critică o încercare de dezvăluire a acestor implicatii, de înscriere a reflexiei critice în proce¬sul de dizolvare a „falsei constiinte”.
Si astfel, critica, estetica devin angajate decisiv. „Cultura estetică” aliată cu „perspectiva sociologică” si cu o „teorie filosofică radicală” fac din Adorno un esteti¬cian intransigent si un critic demistificator, care poate să nelinistească. Expe¬rienta lui, de a surprinde mecanismele care duc arta la mistificare, fetisizare, apologetism si „falsă constiintă”, este ceea ce N. Tertulian expune, chiar cu riscul repetării. E de neac¬ceptat învăluirea criticii în himerice concepte, fără putinta de a se confrunta în câmpul filosofiei (s-a petrecut vreo absorb¬tie a conceptelor estetice introduse de Lukács!?), fără posibilitatea de a depăsi „alienarea estetică”, sau intrată ea însăsi în zona fetisizării. Analizele lui N. Tertulian asupra Ontologiei lui Lukács, asupra itinerarului spiritual al lui Marcuse sau Adorno, urmăresc cu insistentă conjunctiile dintre viziunea filosofică si pozitiile din domeniile particu¬lare, înde¬osebi cel estetic, disociază si asociază categoriile si conceptele filosofice conturându-le si în reverberatiile lor din câmpul artei, căci orice orientare a „liniilor de fortă” din realitatea artistică are o cauză si o configuratie filosofică. Când însăsi această orientare determină schimbări în mis¬carea realitătii artistice (de pildă, opera lui Sartre), cade fi¬resc întrebarea: de ce cunoasterea estetică s-ar cantona în abstractiunile impresioniste sau pozitivările empirice, fără să-si ia în calcul legitimitatea filosofică? O distinctie precum cea făcută de Lukács, pe urmele lui Hegel, între posibilitatea reală si posibilitatea abstractă, atrăgând reprosul lui Adorno, ca fiind o filosofie care „mărsălu¬ieste cu batalioa¬nele mai puternice”, vizând prin aceasta o atitudine confor¬mistă, oare cunoasterea estetică nu este implicată în a se pronunta, când este limpede că sensul pozitiilor respective are consecinte pentru realitatea artistică? Din acest unghi, o critică, fals corectivă sau apologetică, fără punerea problemei de ridicare la concretul artistic, în momentul în care este din ce în ce mai mult solicitată în a deveni si o instantă în afirmarea sau infirmarea unor metodologii estetice si filosofice, este revolută. Dialogul filosofic pe care îl propune N. Tertulian, solicită o permeabilitate sporită a criticii, o reducere a hiatusului, care îngreunează receptarea comentariilor de fundamentare filosofică a esteticii si estetică a criticii.
În problema raportului dintre estetică si filosofie, N. Tertulian confruntă sistematizările estetice din două unghiuri de vedere, complementare, cu intentia de a explica recursurile de fundamentare si validare a acestora si de a desprinde consecintele. Edificarea esteticii verifică, implicit, valabilitatea unei gnoseologii sau ontologii. Este cunoscută încercarea lui Merleau-Ponty de a declansa o criză ireductibilă în teoria filosofică marxistă prin atribuirea unei incompatibilităti Esteticii lui Lukács între mime¬sis si dinamica lăuntrică a autonomiei artei, sau insistenta lui Croce în sublinierea de la începutul Esteticii sale, a diferentei dintre „faptul psiholo¬gic” si „faptul spiritual” spre a-si exprima atitudinea anti-pozitivistă si anti-materialistă. Pentru încercările de validare a teoriei filosofice prin estetică, tentativa croceeană este, după N. Tertulian, exemplificativă: „Analiza filosofică a naturii esteticului este astfel transformată într-un catalizator, sau într-un reactiv superior, pentru a valida o pozitie filosofică de ansamblu”, (op. cit., p. 22). N. Tertulian urmăreste ingenioasele tranzitii ale lui Croce din planul esteticii în cel al filosofiei, în special, al gnoseologiei, spre a surprinde felul în care sunt orientate determinările estetice si a pătrunde efectele stârnite în planul mai larg, rezonator, al filosofiei. Din această perspectivă se clari¬fică raportul teoriei lui Croce, a „autonomiei valorii este¬tice” cu o anumită filo¬sofie; si, totodată, iese în evidentă si felul în care este susti¬nută teoria estetică. Denuntarea antinomiilor croceene de către N. Tertulian – dialog posibil, fiindcă esteticianul italian si-a revendicat estetica drept „stiintă filosofică” – este necesară în rezolvarea dilemelor actuale ale controverselor estetice si are ca subtext nevoia edificării unei ontologii a artei. N. Tertulian permanent alege fecunda cale de a relationa cercetările estetice cu teoriile filosofice consubstantiale acestora, judecând rezultatele după gradul în care ele participă sau nu la a proba validitatea în orizontul filosofic si, implicit, a-i verifica acestuia dimensiunile. „Experienta es-tetică se poate dovedi si de astă dată – se scrie în cazul lui Mikel Dufrenne – un teren ideal de validare sau infirmare a unei fenomenologii a constiintei.” (Experientă, artă, gândire, p. 69). Chiar si studiul unei estetici precum cea a lui Schopenhauer se înscrie în procesul experimentării „legăturii necesare între întelegerea artei si o conceptie filosofică de ansamblu asupra universului si omului („metafizica”)”, (op. cit., p. 41) si atinge indirect necesitatea recuperării esteticii filosofice, singura care poate să fundamenteze critica si în care să se recunoască măsura filosofică.
Demersul invers, al fundamentării esteticii prin viziunea filosofică se prezintă prin Estetica lui Georg Lukács. Fără a expune amplul studiu dedicat acesteia, ne restrângem la rezultanta că determinările, conjunctiile dintre estetică si filosofie urmărite „cât se poate de îndatoritor” (cum dorea Eminescu raportul dintre general si particular – Mss. 2258, f. 183) sunt „puncte de sprijin” în pledoaria pentru recuperarea esteticii filosofice si întemeierea estetică a criticii. O referintă la cele două directii de fundamentare se impune chiar cu riscul simplificării: directia fundamentării de la estetică spre filosofie duce la insuficientă si antinomii, cea inversă, prin care filosofia se dizolvă în domeniile particulare, dar le integrează, rămânând „fidelă propriei ei vocatii si propriei ei perspective: cea a totalitătii”, (op. cit., p. 81), le depăseste si asigură conditiile edificării unei estetici. Mutatis mutandis, lucrurile s-au petrecut si se petrec (ca) si în raportul dintre stiintă si filosofie. Si această consecintă pare ca argument al pledoariei pentru o estetică subliniat filosofică.
Indirecta pledoarie a lui N. Tertulian este o angajare în elaborarea unei estetici filosofice, o întreprindere de situare a cercetării în contexte din ce în ce mai largi, de oferire a unui cadru conceptual integrator a diverselor critici particulare si el însusi încorporat unei cunoasteri des-chise. Această lărgire conceptuală, ea însăsi în structurare prin recurs la „experientă” si conformă miscării realitătii, evită fundamentările lineare si definitive pentru cele reale manifestate în conexiuni. Tocmai acestea pot verifica adecvarea cunoasterii estetice si coerenta viziunii filosofice, consecintele lor atât pentru realitatea artistică, cât si pentru cunoasterea estetică si, nu în ultim, pentru o structurare antropologică a sensurilor. Asemenea raportări măsoară forta de atractie a dialecticii, puterea de convertire a unor gânditori la această metodă si filosofie. Si, firesc, această luptă împotriva provincialismului, de la critică până la filosofie, desfăsurată consonant cu atitudinile de excludere a imaginilor univoce asupra traditiei si chiar a prezentului, se înscrie în tot mai insistenta actiune de curătire a scoriilor strânse, din cauze subiective, pe trupul viu al gândirii dialectice si facilitează fundamentările ontice si dialogul din cadrul incitantul Banchet al timpului nostru.
Notă: Câteva dintre exigentele pe care o estetică filosofică le-ar impune:
- o profundă constiintă estetică privind realitatea artistică întemeiată filosofic si o metodologie critică de întrupări particulare, deschisă constiintei estetice si experientei artei;
- aplecarea „peste întrebările lumii”, cu aderentă la realitatea artistică, face estetica să fie responsabilă de miscarea acesteia, dându-i un caracter activ, deschis, dinamic si proiectiv;
- relevă o mai avansată specificitate a artei prin functiile sale, luminând genetic ontologia ei si-i surprinde în miscare necesitatea antropologică;
- exclude „dialogul între surzi” prin recursul la temeiul filosofic;
- se opune generării „părerilor” subiective si arbitrare, licentelor „intelectuale” de a demonstra orice;
- fundamentează cunoasterea estetică si miscarea realitătii artistice consonant cu celelalte edificări de „ontologii regionale” din stiintă;
- amendează neutralitatea esteticilor sau a metodelor cri¬tice ca drept frivolitate si inocentă sau chiar inconstientă, fiindcă din perspectiva dialectică „nu există o conceptie nevinovată asupra lumii”, cum se exprima un cunoscut filosof;
- determină critica să devină constientă de sine (obiect si metodă) si, totodată, informată de ceea ce pot să fie si sunt determinările realitătii artistice, punându-se ca teren propice avansării filosofice.
|
Dumitru Velea 9/24/2015 |
Contact: |
|
|
