Rezonante : La Trent River
Verile par sa treacă din ce în ce mai repede, iar cea de acum nu e o exceptie. E adevărat că nici nu ne-am luat încă vacanta, să ne prindem inima încălzindu-ne la soare sau răcorindu-ne la malul vreunui râu. Am acceptat imediat invitatia unor prieteni, să mergem la un cottage, cu ei, peste weekend. Nu îl plănuiserăm si, angrenati cum eram în treburile zilnice, prinsi în iuresul cotidian, ni se părea greu să ne desprindem de comfortul oferit de oras.
Nu stiam prea multe despre locatia căsutelor. Aflăm că sunt la Trent River, care trece nu departe de Toronto, curgând lenes între mai multe lacuri. Pare, de fapt, o apă stătătoare. Vorbeam cu pescarii despre directia apei, ce părea incertă, având in vedere lentoarea curgerii apei… atât e de calmă.
Prima zi s-a desfăsurat sub semnul pescuitului, unde, cu norocul începătorului, am prins o stiucă mare, atât cât să merite să-i facem o fotografie, să ne lăudăm la neamuri… La masă, în pură traditie românească, am făcut mămăligă cu mujdei. Ce bun!
A doua zi a început cu un ciocănit persistent în usa camerei noastre. Prietenii nostri, pescari înveterati, ne anuntă că desi afară era încă întuneric, nu mai era mult până răsărea soarele. Ne-am grăbit asadar, să ne îmbarcăm cu noaptea în cap, să mergem pe ape. Nu numai că era întuneric, dar eram si în ceată deasă, la propriu. Simteam totusi că aburul noptii se ridică încet. Pe întinderile linistite de ape, se auzea doar un sunet de loon, în ceată. Nimic mai mult. Apoi linistea adâncă. Simtim că ni se împleticeste canoea în ierburi si alge, când colo ghicim nuferii prin perdeaua cetii. Încet încet, începe să se crape de ziuă, mai întâi distingem un crâmpei mai luminat de cer, parcă dintr-un nor… apoi ghicim un glob luminos, tot mai clar, ce se înaltă, strălucitor, deasupra orizontului. Începem să distingem profilul copacilor de pe maluri, ba chiar să vedem ceata ridicându-se. Parcă se înăltau lumânări de abur spre cer. Fantome albe, ce făceau loc, putin câte putin, realitătii relevate de lumina crescândă. Prin aburi începem să ghicim silueta estompată a unui cocostârc, gri precum ceata, camuflat si totusi distinct, desi era înconjurat de stufăris. Părea nemiscat. Totusi, uitându-ne mai bine, remarcăm o usoară miscare, făcută cu încetinitorul parcă. Se muta de pe un picior pe altul, cu miscări imperceptibile. Nici o miscare bruscă, doar una făcută cu încetinitorul. Si apoi, ca o ghiulea, se repede cu ciocul înainte spre ceea ce avea să-i devină pradă. Un peste? O broască? Cine stie? Vedeam cocostârcul dând violent din cap, făcând loc mâncării pe gâtul subtire, apoi bând apă, să-i meargă îmbucătura mai bine… Multumit, se transformă iar într-o stană de piatră. Părea o statuie. Oare să-si facă siesta? Apoi, lumea din jur revine la calmul dinainte. Nici un zgomot. Linistea adâncă e întreruptă doar de sunetul ocazional al loon-ului… Prin umbrele cetii ajungem să îi vedem chiar silueta. Pluteam astfel pe ape, în nemiscare, fără să tulburăm aerul. Ne tineam respiratia. Sotul meu observă că oamenii încă nu s-au trezit. Nu era nici o miscare pe ape, dar nici pe mal. Doar ceata ridicându-se usor si seninul ce se asternea încet, peste viata fremătând în adâncuri. Apoi, dintr-o dată, ca un tunet, un zgomot metalic, repetat, persistent, ce a străpuns dintr-o dată linistea. Ne întoarcem si vedem o barcă cu motor, care mergea cu toată viteza tăind ceata. Unde s-o fi ducând? De ce atâta grabă? În barcă, cu pletele în vânt, evident mândru de salupa lui, cu un câine alături, proprietarul acestui bolid părea sa zboare peste ape. Părea să plutească deasupra lumii întregi… se deplasa cu viteză mare străbătând frumusetea, perturbând-o chiar. Am văzut loon-ul dispărând sub ape, căutând refugiu în alte lumi mai calme, iar noi am fost lăsati în valurile, zgomotul si fumul lăsate în urmă de el. Pentru o clipă de plăcere a celui ce o conducea, era perturbată o lume întreagă.
Asta mi-a adus aminte de poezia lui Topârceanu:
Iar in urmă-i, din tufisuri,
De prin tainice-ascunzisuri,
Se ivesc pe jumătate,
Păsărele ciufulite,
Alarmate
Si-ngrozite:
-Cine-i?...Ce-i?...Ce-a fost pe-aici?...
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze si pitulici.
Doar un pui de pitigoi,
Într-un vârf de fag pitic
Stă cu penele vâlvoi
Si, facând pe supăratul:
-Ce să fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul... .
La fel aici, la trecerea bărcii cu motor, mânată în grabă. Mă întrebam cum de noi, oamenii, prea preocupati de treburile si plăcerile noastre, am uitat să privim cu atentie la ce ne inconjoară? Cum de am uitat să plecăm urechea la ce ni se sopteste? Am uitat să întelegem, sau măcar să încercăm. Mânati de graba perpetuă (spre ce, oare?), părem să fi uitat ritmurile ce ne sunt esentiale.
După plecarea noastră, însă, linistea se reinstalează, parcă stergând urmele trecerii noastre, calmând valurile si estompând zgomotele de motoare ce sfâsie serenitatea locului. Calmul revine în scurt timp, prin strădania naturii de a ne acomoda, asa cum suntem. Tot mai grăbiti. Natura pare să încerce să steargă amprenta pe care o lăsăm în urmă, în trecerea noastră lacomă. Atât cât (se) poate.
Toronto ON
|
Milena Munteanu 9/22/2015 |
Contact: |
|
|
