Sublinieri - George Cosbuc
Mi se pare normal să cred că ne compartimentăm amintirile, le asezăm în rafturile memoriei cu o anume intentie asa ca să revenim la ele preferential asa ca să reinventăm momentele din care au fost alcătuite si bineînteles să ne întrebăm de ele.
Ce zic!
Cred că eram în clasa-întâia când doamna Ciobanu (nume real pe care îl consemnez cu deosebit respect) ne trimite acasă cu acel „home work”- pe care am început ( de atunci) să-l iubim – să învătăm pe derost (eh...si nu mă pot opri să remarc sensibilitatea expresiei „by heart” pe care engleza o foloseste vis-a-vis de memorarea poetică) a unei poezii la alegere: „Iarna pe ulită” ori „Somnoroase păsărele” provocând prima mea dispută literară, Cosbuc fiind alegerea mea în pofida colegei mele de banca(si de isprăvi, evident) pentru care Eminescu era deja poetul preferat.
Aveam preferinte atunci? Nu stiu. Ceea ce stiu este că ardeleanul acesta molcom despre care Liviu Rebreanu spunea că înseamnă „poezia însăsi” mi-a deschis portile înalte ale gândirii poetice chiar înaintea Maestrului.
A meritat să păstrez memoric acest moment de neliniste a gândirii si să-mi transfere peste ani emotia descoperirii unui Poet „nu numai un desăvârsit tehnician, dar nu rare ori un poet mare, profund original, un vizionar al miscărilor sufletesti...” cum zice George Călinescu?
Întrebare - chiar retorică – fără sens de vreme ce vorbesc despre una din mintile remarcabile al neamului ăsta (al nostru) căruia îi tot răscolim calitătile si defectele încercând să-l întelegem si să-l justificăm...istoriceste, cultural, existential...cine stie!
Născut la Hordou- Bistrita Năsăud la 20 sept.1866, fiu de preot greco-catolic, George Cosbuc se formează în acea atmosferă ambiguă ( asta ca să fiu cumsecade) a românului ardelean, dar prinsă într-o epocă de trezire când acuratetea istorică e pusă la-îndoială si când limba română îsi defineste originalitatea structurală -în zona- dar si capacitatea de a fi reflectia solidă a unei entităti incontestabile: românul există, se frământă, gândeste, simte.
Cum e si normal gândirea artistică, fie poetică fie oricum altfel, are avantajul preocupărilor înalte, intelectul se desfăsoară în toată plinătatea lui atunci când el există si când concentrat, analitic - distorsionat sau nu - încearcă si produce valori reale cele pe care avem obligatia a le retine indefinit.
Cosbuc este un asemenea intelect, cultivat si posesor al unui talent de exceptie se înscrie în cultura noastră fără echivocul aproximatiilor facile.
„Venind de departe cu zborul întins
S-oprise deasupra Ceahlăului nins,
S-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins
Căzu, ca să prindă vro pradă,
Cum uneori parcă vezi fulgerul stins
Pe când nici nu-ncepe să cadă” (Vulturul)
Cumva profetice versurile acestea, ca viată dar si ca desfăsurare artistică, cea trecută prin frământările strădaniei, a reusitei-fulminante chiar - si a declinului depozitării undeva în rafturile bibliotecilor departe de memoria oamenilor.
Poetul „suflet în sufletul neamului...” său trăieste într-o epocă de transformări semnificative ale istoriei noastre si opera-i surprinde-în direct- ceea ce concură în a ne defini ca limbă si neam. Lumea poeziei lui este cea a omului asa cum este, fie cuprins în rutina existentei, fie coplesit de surprizele ei, fie angajat fără fasoanele lozincarde în încercarea de a restabili un echilibru pe care el, omul de rând îl stie si care este spulberat de momente istorice la care adera fără întrebări inutile.
Din 1893 când publică „Balade si idile” intrăm în viată românului pe potecile satului „pocnind din bici pe lângă boi” ceea ce înseamnă ritmicitate autohtonă, asezare solidă nezdruncinată de rostogolirea timpului...o lume pe care o stim si de fapt nu cred c-o stim ne invită să i ne alăturăm. Dar ceea ce devine emblematic în epocă este limba poetică, versificatia cu marcă inconfundabilă si si mai important cu o nuantare lingvistică pe care, cred, numai Eminescu o mai atinge atunci.
„Zările de farmec pline,
Strălucesc în luminis;
Zboară mierlele-n tufis
Si din codrii noaptea vine
Pe furis.”(Noapte de vară)
Sensibil, emotional, lucid, analitic si mai ales rafinat gânditor, Cosbuc nu trece superior ideatic pe lângă realitatea imediată clocotind de problematica natională, bâjbâială politică, descifrarea adevărului aflat undeva între neputinta sărăciei si dorinta corectării ei..
„Sunt inima-n inima neamului meu
Si-i cânt si iubirea, si ura -
Tu focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu,
Vointa mi-e una, că-i una mereu
În toate-ale noastre măsura...”(Poetul)
Nu mi-am propus un eseu despre opera lui George Cosbuc si nici o incursiune în viată-i ci o simplă refrisare a memoriei în care el rezistă a fi vocea inconfundabilă a poeziei cu idile si chin, cu prospetime si danf, cu optimism si disperare...viată!
Vorba Lui:
„Cu cît căutam la mai multi o lămurire, cu atât mă scufundam în părerile lor din ce în ce mai confuze si mai imposibile. Si la urmă am recunoscut că de 600 de ani drumul lui Dante e un labirint, si părerile comentatorilor, un haos...” referire directă, dar cu deschiderea amplă a aprecierilor majore, la traducerea în limba română a Divinei Comedii a lui Dante., prima si probabil cea mai valoroasă”în comparatie cu celelalte patru versiuni în limba noastră, duse la bun sfîrsit de către Alexandru Marcu, Ion Tundrea, Giuseppe Ciffarelli si Eta Boeriu”* si din profunzimea căreia redeschidem Cartea Cosbuc din perspectiva răscolirilor nelimitate în întelepciunea ei.
Nb.*Lazslo Alexandru
Toronto , sept. 2015
|
Maria Cecilia Nicu 9/22/2015 |
Contact: |
|
|
