„S-a întors masina lumii”
Atât de mult s-a întors masina acestei lumi într-o ureche, încât pe ici-pe colo, prin părtile ei esentiale, a luat-o de-a binelea razna si-i dă cu tifla întregii omeniri, care – după ce i-a făcut praf directia si frânele – a ajuns ca, semănând vântul trufiei si atotstiintei, să culeagă furtuna nechibzuintei sale.
Dovezi în acest sens? Câte vreti, de la zecile de mii de oameni nevinovati care mor anual în urma atacurilor teroriste, la sutele de mii jertfite Molohului civilizatiei (catastrofe industriale si tot mai frecventele accidente rutiere, aviatice si feroviare) si/sau în absurde conflicte militare, la milioanele de vieti secerate în fiecare an de foamete si, desigur, până la miliardele (ceea ce practic se cheamă întreaga populatie a planetei) de condamnati la grozăvia poluării fără frontiere.
Căci nodul gordian al tuturor gravelor probleme cu care se confruntă astăzi omenirea, indiscutabil că-i cuibărit în aiuritoarea civilizatie îngrămădită în pripă si fără urmă de cumpătare pe subredele fundamente ale legii celor trei c-uri (consum-confort-comoditate), o halucinantă civilizatie în care cu regularitate dreapta judecată actionează post-factum doar pentru contabilizarea efectelor dezastruoase.
N.B.Redau mai jos din ampla mea lucrare Cultură si civilizatie o secventă edificatoare în legătură cu vârstele si stadiile civilizatiilor umane:
Civilizatia, aidoma culturii, cunoaste diverse vârste si stadii. De fapt, pentru a avea o conceptie de ansamblu asupra civilizatiei, îndeosebi asupra a ceea ce numim dezvoltarea civilizatiei, nu trebuie să scăpăm din vedere două elemente de referintă: tipul (stadiul) atins de civilizatie si vârsta acesteia, întrucât raportul dintre ele ne ilustrează că civilizatiile dezvoltate pe orizontală sau în extensiune au o vârstă venerabilă, ceea ce se traduce prin aceea că vârsta devansează copios stadiul (cazul civilizatiei agricole), pe când la dezvoltarea civilizatiei pe verticală sau în intensiune (bunăoară cazul Greciei antice sau al Japoniei după Restauratia Meiji), stadiul are o evidentă si indiscutabilă preponderentă în raport cu vârsta, căci respectivele civilizatii sunt deopotrivă tinere, viguroase si dinamice.
Civilizatia lumii actuale cunoaste trei tipuri fundamentale (stadii): agricolă, industrială si postindustrială.
1)Civilizatia agricolă, neschimbată în continut, dar cu inerentele schimbări de formă datorate scurgerii veacurilor, se perpetuează din antichitate. Este nu numai cel mai longeviv tip de civilizatie, ci si tipul fundamental cu aria cea mai mare de răspândire.
Explicatia persistentei în timp a acestui tip de civilizatie se descoperă în strânsa legătură dintre om si pământ, pământul fiind din totdeauna principalul obiect al muncii si practic singura sursă de hrană pentru omenire. Chiar si în zilele noastre, cu toată atentia îndreptată spre piscicultură si acvacultură, peste 95% din hrana oamenilor este asigurată prin cultivarea pământului, fie prin mijloace traditionale, fie prin mijloacele avansate ale agriculturii intensive.
Întregul Ev Mediu, prin economia sa naturală si prin măsurile coercitive luate de latifundiari împotriva serbilor (legarea lor de glie), nu a făcut decât să întărească legăturile rudimentare dar sănătoase ale omului cu pământul, să sporească dependenta lui de această unică sursă de hrană si să consolideze respectiva formă de civilizatie.
La toate acestea au contribuit din plin si religiile universaliste, cu deosebire crestinismul, si asta datorită faptului că toate marile religii ale lumii (mozaismul, crestinismul, zoroastrismul, budismul, islamismul) au apărut în lăuntrul civilizatiilor agricole ale lumii antice, si-au promovat caracterul lor naturist si – lucru extrem de relevant – au izbutit să-si impună sacralitatea generatiilor succesive de credinciosi, inclusiv caracterul sacru al Pământului (“fixat” o lungă perioadă de timp în centrul Universului) si al întregii creatii a Marelui Arhitect.
2)Renasterea si Reforma, cele două miscări complementare în istoria omenirii, au contribuit într-un mod esential si decisiv la scoaterea omului din imobilismul său multimilenar. Iar masinismul care demarează tot atunci (de pildă, masinile realizate sau numai schitate de geniul lui Leonardo da Vinci), a dus la configurarea civilizatiei industriale, o civilizatie impusă în urma Revolutiei din Anglia si apoi împinsă de forta aburului pe arii tot mai întinse ale globului.
Este stadiul în care omul preastiintific ajunge să se înstrăineze de sine, de semeni si de Dumnezeu, iar legăturile sale cu glia-mamă slăbesc, fie pentru că el nu mai catadicsea să calce pământul cu piciorul gol, ca în acest chip simplu si direct să se încarce cu energie cosmică, fie pentru că natura siluită si pângărită, reactiona cu tot mai mare furie împotriva exceselor nechibzuite ale pângăritorilor.
3)În sfârsit, microelectronica, automatele si robotii din a doua jumătate a secolului al XX-lea au impus în tările foarte dezvoltate (SUA, Canada, Japonia, Suedia) cel de-al treilea stadiu al civilizatiei umane – civilizatia postindustrială.
*
Potrivit clasificării anterioare, grosul tărilor din lumea de azi (cu deosebire din Asia, Africa si America latină) au parte în continuare de o civilizatie agricolă, în ciuda unor intruziuni accidentale, care de drept si de fapt apartin nivelelor superioare ale civilizatiei: trenuri, autoturisme, vapoare, televizoare, calculatoare, telecomunicatii la vârf. Căci viteza de pătrundere si de colonizare a tehnicii este net superioară aceleia cu care înaintează cultura (chiar cultura de tip masinist) si civilizatia ei însotitoare.
Pentru ca o civilizatie să devină dominantă, ea trebuie să ruleze spre mentalitatea si spiritul cetătenilor pe liniile devotamentului national si al eficientei economice. Nu asa au procedat japonezii după demararea în 1868 a Restauratiei Meiji? În câtiva ani, mai exact până la începutul secolului 20, Japonia a devenit o mare putere industrială si militară, perpetuând spiritul războinic al samurailor, adică a trecut vijelios de la bătrâna civilizatie agricolă din vremea shogunatului multisecular, la civilizatia industrială pe care si-a desăvârsit-o într-un chip remarcabil.
De altminteri, acest fapt japonezii l-au demonstrat de îndată si fără putintă de tăgadă prin primul mare afront adus de rasa galbenă celei albe, respectiv prin zdrobitoarea lor victorie asupra rusilor în urma războiului din 1904-1905, e drept, cu concursul generos al englezilor, care aveau tot interesul militar si strategic ca rusii să nu-si întindă influenta si dominatia în Orientul Îndepărtat.
De subliniat că doar în aceste conditii sui-generis precum cele create si afirmate de japonezii secolului 19, iar apoi de chinezii secolului 20, iau fiintă miraculoase sisteme moral-spirituale de rang national si imperial (căci premisele – articulate pe disciplină, credintă si ascultare – datează din vremuri imemoriale), sisteme hrănite cu un curaj dus până la nesocotintă si cu o abnegatie urcată până la sacrificiul suprem, gratie cărora – cu luciditatea modelată de necesităti, poate fi biruită nu doar concurenta celorlalte natiuni, ci cu succes pot fi biruite până si vitregiile naturii.
Tot potrivit clasificării de mai sus, România cunoaste în clipa de fată o nostimă civilizatie hibridă (fondul agricol brăzdat de adânci letargii industriale si de hazoase ambitii postindustriale), civilizatie care se situează cu câteva degete sub cea interbelică. Căci, ca să spunem adevărul gol-golut, românii n-au izbutit să-si desăvârsească civilizatia agricolă, deci nu si-au creat temelia economică si moral-spirituală de trecere la stadiul industrial.
Cum momentul de vârf al civilizatiei românesti a fost atins în controversatul an 1938, asta spune totul despre specializarea românilor în bătuta pe loc, de la al doilea război mondial si până în zilele noastre.
Uzând din plin de instrumentele sale sterilizante si concentrationare, bolsevismul a distrus temelia interbelică a civilizatiei noastre agricole, atât prin colectivizare fortată, cât si prin decimarea proprietarilor mijlocii, decretati drept chiaburi (după modelul războiului devastator dus de Rusia sovietică împotriva culacilor), iar în imensul gol astfel creat, s-a încercat altoirea unei civilizatii profund sterilă, secretată si dirijată din culisele puterii, care – desi a provocat distorsiuni de proportii - din fericire n-a dat rodul scontat, ea nefiind altceva decât hidosul si periculosul hibrid conceput prin încrucisarea planificată dintre o agricultură muribundă si o industrie catastrofală.
În pofida angajamentelor asumate, guvernele postdecembriste nu s-au abătut nici măcar cu o iotă de la regula de aur a specificului românesc, anume aceea de-a tăia craca de sub picioarele omului de rând. Astfel că dezastrul national a continuat, metodic si cu socoteală, până la definitiva gripare a motorului economico-social al României secolului 21...
Dar civilizatia îsi are legile ei intrinseci de germinatie si/sau de adoptie, apoi de crestere, maturizare si declin. Istoria demonstrează că atunci când altoiul străin a fost de calitate (cel traco-getic si roman în antichitate, respectiv cel englez în vremurile moderne), el a prins, a înflorit si a dat roade bogate: popoarele romanice (francez, spaniol, portughez, italian, român) si civilizatiile făurite de ele, iar în coloniile excelent administrate de englezi, precum Canada, Australia sau Noua-Zeelandă, constituirea unor popoare harnice, bogate si respectate.
La polul opus se situează încercările disperate (cel mai adesea esuate lamentabil, în pofida presiunilor exercitate) ale turcilor, muscalilor sau ungurilor, si asta datorită faptului că la vremea respectivă acesti cotropitori erau posesorii unor forme de cultură si civilizatie inferioare comunitătilor subjugate.
*
Merită mentionate în continuare trei chestiuni, fiecare cu ponderea sa în contextul celor afirmate mai sus:
a)În momentul de fată România se zbate să-si găsească drumul spre o civilizatie respectabilă, oglindită în ordine, devotament, curătenie, disciplină si prosperitate generală, desigur, fără a uita de greutatea si valoarea traditiilor.
Însă, sedusă de mirajul Occidentului, ea refuză (consecintă a progresului deocamdată invizibil, ori al preavizibilului orgoliu national de-atâtea ori rănit, ca – de pildă – în cazul atrocelui plan Valev?!) refuză, deci, cantonarea în cadrele unei civilizatii eminamente agricolă, chiar atunci când românilor li se flutură pe sub nas avantajele agroturismului si ale unei agriculturi ecologice, cu toate că drumul ei spre parametrii unei veritabile civilizatii industriale este barat de lipsa obiectului muncii – la ora asta România nu mai are industrie!
Ba mai mult. Intrarea României în Uniunea Europeană nu a dus nici pe departe la eliminarea carentelor de gospodărire si la limpezirea dilemelor cu care ea se confruntă de atâtia ani. Ce să mai spunem de visul hiperoptimistilor, cum că după accedere, în România s-ar putea crea trambulina de propulsare, peste stadiul industrial, direct în civilizatia postindustrială!
Nici vorbă de asa ceva, căci continua agravare a problemelor cu care se confruntă România (astăzi cu criza mai dihai ca altădată) si care, după cum vedem cu totii, se agravează de la un an la altul (strălucită confirmare a axiomei, care cu dreptate sustine că în conditii normale drumul de la bine la mai bine trece prin mai rău!), aceste probleme, prin urmare, ne obligă să recunoastem că decalajul dintre tara noastră si tările avansate se măreste văzând cu ochii, si asta atâta timp cât românii vor refuza să constientizeze că numai de ei depinde viteza cu care vor rula spre fericire si prosperitate...
b)Toate marile civilizatii din istoria lumii, fie că este vorba de cele patru uriase bazine de civilizatie – daco-tracică, egipteană, asiro-babiloniană si indiană, fie că ne raportăm la civilizatia greco-romană ori la cea antică chineză, toate au cunoscut un maximum de înflorire si rod, după care au îmbătrânit si s-au stins, iar în urmă-le au rămas doar cioburi ale trecerii lor pe pământ, asa ca templele, piramidele sau Sfinxul.
Se poate spune că în momentul de fată civilizatia occidentală si cea a Extremului Orient au atins apogeul. Dar un apogeu înăltat pe un fundament alarmant de nesigur: arme, inclusiv cele de distrugere în masă, droguri, bani, plictiseală si insolentă, ură si minciună, sex, egoism si violentă.
Se pare că odată cu poluarea, stresul si criza energetică, a demarat si declinul actualei civilizatii, o subredă civilizatie centrată pe consum, confort si comoditate (c-urile ucigase), chiar dacă tările puternic dezvoltate se dau de ceasul mortii să reducă poluarea globală, dar fără a-si stirbi în vreun fel profiturile, si tot ele alocă sume uriase (totusi, inferioare înarmărilor!) pentru implementarea unor solutii de viitor, cum ar fi captarea si exploatarea surselor de energie nepoluante si practic inepuizabile (energia mareelor, solară, eoliană etc.), iar în regim de urgentă, după cum o demonstrează experimentul suedez – o idee care la începutul secolului 20 i-a apartinut marelui industrias Ford – alimentarea autoturismelor cu etanol.
Dar tot civilizatia împarte planeta în tări sărace si tări bogate, fiecare dintre ele cu problemele sale, tări situate de o parte si de alta a barierei ce le desparte, tări gata oricând să avanseze solutii si să ia anumite măsuri de ordin national si general, care – din păcate – se dovedesc prea putin eficace atunci sunt vizate stringentele probleme globale ale omenirii: subalimentatia, poluarea, războaiele regionale, terorismul, criza de combustibili clasici, ravagiile făcute de epidemii si cataclisme.
Consecinta este că, în actuala conjunctură si cu dictatul practicat în marea politică internatională, tările sărace devin tot mai sărace din cauza somajului, inflatiei si a hemoragiei fortei de muncă cu înaltă calificare, pe când orgoliul tărilor bogate aspiră la noi maldăre de bani si sfere de influentă, dar trebuie să facă fată ofensivei drogurilor, coruptiei si violentelor iscate ba de nelinistea îmbuibatilor, ba de nemultumirea celor ce jinduiesc la bogătie.
Notă: După masivele colonizări cu africani si musulmani, iată că Europa de azi, aidoma Daciei, Imperiului Roman si Bizantului odinioară, trebuie să facă fată asaltului la care este supusă de migratorii asiatici. Dovadă clară că, aidoma anamnezei de care vorbea Platon (reamintirea ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o altă viată), în istorie toate-s vechi si nouă toate, căci evenimentele ce-au avut loc în trecutul îndepărtat, revin când ti-i mai drag de lume. Evident, sub o altă formă, dar toate situându-se pe acea generatoare paralelă cu axa, care în conceptia lui Kant reflectă progresul după unirea punctelor de pe spirala dezvoltării istorice...
În asemenea conditii foarte putin încurajatoare pentru viitorul planetei, este greu de imaginat un scenariu plauzibil al civilizatiei situată dincolo de civilizatia postindustrială. Quo vadis, Domine?...
c)Actuala civilizatie nord-americană, un adevărat port-drapel al civilizatiei occidentale, confirmă din plin asertiunea de mai sus, cum că dezvoltarea ei pe verticală este alimentată de impetuozitatea cu care stadiul o ia înaintea vârstei: o tară mare cât un continent si cu o istorie oficială doar cu ceva peste 200 de ani, a reusit să surclaseze istoria milenară a fostelor sale metropole: Anglia, Franta si Spania (de istoria amerindienilor nimănui nu-i pasă), astfel dovedind că pulsul organizării ireprosabile si al afacerilor transcontinentale reprezintă cheia de boltă a istoriei, implicit a civilizatiei moderne.
Civilizatia fiind eminamente materială, adică mult mai aproape de trupul decât de sufletul omenirii (si prin aceasta mult mai poftită si mai accesibilă muritorilor în comparatie cu veritabila cultură), iată motivul pentru care din seducătoare, ea lesne devine înrobitoare prin toate acele instrumente ce contribuie la sporirea confortului material în dauna celui moral-spiritual (locuinte tot mai spatioase, înmultirea si diversificarea automatelor, perfectionarea si iutirea deplasărilor), iar mai nou prin acele realizări ale exploziei tehnice (televizoare, felurite flecustete electrocasnice, calculatoare, telefoane mobile), care au insidioasa fortă de-a crea iluzia libertătii, atotputerniciei si a unei jalnice fericiri ce-si trage seva din străduinta uitării dependentelor de tip neosclavagist, dar care în esenta lor se vădesc devastatoare pentru utilizatorii pătimasi si relatiile interumane, în general pentru sănătatea întregii omeniri.
Consecinta imediată a acestei alarmante stări de lucruri o reprezintă noua morală după care se conduc tot multi dintre semenii nostri, îndeosebi tinerii descotorositi de sentimente si prejudecăti, o morală a formei cuceritoare si a fondului în mare suferintă, unde cam totul este permis (de pildă, legalizarea căsătoriilor între parteneri de acelasi sex) si foarte putin a rămas nepângărit, motiv pentru care furturile, tâlhăriile, violurile si crimele, într-un cuvânt nelegiuirile într-atâta s-au înmultit (cazul României postdecembriste), încât au devenit fapte cotidiene, adică de-a dreptul banale.
Iar în acest cadru nou-moral (mai degrabă fals-moral), fireste că s-au demonetizat nu doar fundamentele umane (cinstea, omenia, onoarea, demnitatea, respectul, mila, altruismul, simplitatea, cumpătarea, patriotismul), ci si temele referentiale ale culturii, altfel spus marea cultură si traditiile aferente, ca de pildă cele două teme centrale, pe marginea cărora Liviu Rebreanu si-a construit romanul Ion.
Căci astăzi, când scopul prioritar al existentei pragmatice este de-a avea cât mai mult prin orice mijloace, nicidecum de-a sti cât mai multe si mai temeinic, pe cine naiba mai interesează păcatul Anei si dragostea mistuitoare de pământ a lui Ion al Glanetasului?!...
|
George Petrovai 9/19/2015 |
Contact: |
|
|
