Scrisoare pastorală
Dragii mei !
Bogătii nemăsurate. În duminica trecută a fost citită evanghelia în care un tânăr foarte bogat L-a întrebat pe Mântuitorul ce să facă să mostenească viata vesnică. Adică să se mântuiască. Păzise cu sfintenie toate poruncile dumnezeiesti privind relatiile lui cu Dumnezeu si cu semenii săi, după cum el însusi mărturisea. Un lucru îi mai lipsea, i-a spus Mântuitorul: să vândă toate câte are, să le împartă săracilor si apoi să-I urmeze Lui.
Am ascultat si am citit de-a lungul timpului multe predici referitoare la acest moment biblic. În toate se făcea referire la bogătiile materiale, pământene, la faptul că tânărul acela avea mult pământ, cirezi si turme de vite, palate, bani, slugi etc. Erau frumoase, corecte din punct de vedere tehnic, dar parcă toate erau puse pe acelasi calapod: rolul averii în viata omului.
Voi încerca să abordez problema si din alt punct de vedere. Probabil, tânărul avea si bogătii materiale. Nu se mentionează, însă, nicăieri despre pregătirea lui intelectuală. Poate omul acela absolvise mai multe scoli, îsi însusise toată stiinta din vremea lui. Aceasta nu era o bogătie? De ce numai occidentalii si americanii socotesc creierele, materia cenusie, cea mai de pret bogătie si racolează de peste tot din lume capetele luminate? De ce acestia oferă conditii de viată si de muncă foarte avantajoase savantilor si intelectualilor de elită, cu conditia ca acestia să se stabilească în tările occidentale sau americane? Ne minunăm că acele tări au ajuns la un înalt nivel de dezvoltare economică, socială, tehnică, stiintifică, militară, dar nu luăm în calcul atitudinea lor fată de omul cu carte si s-o comparăm cu atitudinea noastră fată de aceeasi problemă.
Dacă oamenii de carte, oamenii competenti, ar avea posibilitatea să ocupe locurile ce li se potrivesc în societate, dacă ar avea posibilitatea, fără să li se vâre pumnul în gură, să-si spună părerea, să ia decizii, alta ar fi fata lumii si starea poporului. Din prea plinul inimii lor, din bogătia lor spirituală si intelectuală, oamenii acestia de cultură ar împărtăsi cu bucurie ,,săracilor”. Dar cine sunt acesti ,,săraci”? Sunt, evident, cei care au fost mai putin dotati, cei care n-au avut posibilitatea să urmeze scoli înalte. ,,Săracii” sunt analfabetii, oamenii fără carte sau cu putină carte. Acestia au nevoie de cultură, de ,,averea” celor învătati. Si, culmea, cu cât cineva împărtăseste din cunostintele sale altora, cu atât mintea lui se dezvoltă, devine mai suplă, mai plină de vigoare. Asadar, cel bogat intelectual, împărtăsindu-si semenilor săi cunostintele, nu pierde nimic din ceea ce are, ci se îmbogăteste mai mult.
,,Jugul Meu este blând si sarcina Mea usoară”, spunea Mântuitorul. Si avea dreptate. Ajutând material pe cineva, îl saturi o dată; învătându-l carte, învătându-l o meserie, o artă, îl saturi pentru toată viata.
Dar Mântuitorul mai spune ceva: ,,Vino si urmează-Mi Mie!” Ce vrea să spună cu aceasta? Pe ucenici îi chemase asa, acum îl chema si pe tânărul acela. Era foarte bine că-l chema. Omenirea a avut multi savanti si oameni de cultură. Câti dintre ei au lucrat în spiritul învătăturii Mântuitorului? Câti dintre ei au făcut ceea ce au făcut pentru protectia creatiei lui Dumnezeu, adică a omului, a vietuitoarelor, a mediului? Savanti au fost si cei ce au construit bombele, armele cele mai sofisticate, dar aceia nu L-au mai urmat pe Hristos prin lucrarea si prin mintea lor. Savanti au fost si cei care au descoperit medicamentele si tot felul de aparate menite să dea sănătate oamenilor, să le prelungească viata, savanti au fost si cei care au reusit să facă pace între oameni si popoare. Acestia L-au urmat pe Hristos!
Bogătie intelectuală ni se recomandă fiecăruia dintre noi să acumulăm cât de multă si din ea să împărtăsim cu dărnicie semenilor nostri mai săraci spiritual. Să folosim această bogătie ca să facem omul, fratele nostru, mai bun, mai drept, mai cinstit, mai credincios, mai omenos, mai civilizat, mai harnic. Usor-usor, prin transformarea în bine a individului se transformă poporul, omenirea, iar iubirea si respectul dintre oameni înlocuiesc ura, dusmănia, violenta, terorismul si războaiele. Omul redevine frate pentru om, pacea se asterne, sângele nu se mai varsă pe câmpul de luptă sau la colt de stradă, lacrimile se usucă si fac loc zâmbetului, fericirii si întelegerii între oameni si popoare. Nu trebuie să termini cine stie ce universităti vestite, ca să fii numit bogat intelectual, spiritual. Poti fi astfel bogat si când ai experienta vietii, scoala vietii si din ea nu pregeti să înveti la bine pe cei din jurul tău: copii, nepoti, consăteni, cunoscuti, pe oricine are nevoie de sfatul si de experienta ta. Nu este usor. Nu toti vor să primească sfatul tău, nu toti au nevoie de experienta ta. Nici pe Mântuitorul nu L-au primit cu flori, după cum bine stim.
Avem datoria sfântă să împărtăsim semenilor nostri, cu dărnicie, cu bunătate si cu bucurie, din bogătia cunostintelor si din experienta noastră de viată, continuând astfel opera începută de Mântuitorul în lume. Astfel, Îi urmăm sfatul, Îl urmăm pe El si, de ce nu, câstigăm viata de veci.
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea împărătiei, mai spicuim:
,,PE TREPTE DE-A RÂPA. Deci, vremea de luptă are o mare cumpănă, si anume: dacă mintea nu-si aduce aminte cu credintă de ,,Doamne Iisuse...” se întâmplă că încuviintează momeala vrăjmasului. Aci e granita între lupta după lege si căderea în fărădelege. Deci, mintea căzută în hotarul fărădelegii dă încuviintarea ei vointei, căreia încă-i suflă vicleanul boarea ametirii. Vointa ia hotărârea întotdeauna după sfatul mintii si niciodată înainte: cel putin în faptele de constiintă asa e. De aceea se zice că în orice hotărâre avem libertatea vointei, adică putinta de-a alege ce vrem. Darul libertătii vointei ni 1-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste, si prin el avem a spori până la măsuri dumnezeiesti. Iată de ce toată strădania dezrobirii puterilor sufletesti din patimile contra firii duce de fapt la redobândirea libertătii de fii ai lui Dumnezeu, de fii ai adevărului, care face liberi pe cei ce stau în adevăr si nu stau în minciună si-n tatăl minciunii. Prin darul libertătii vointei avem a sui de la chip la asemănare. Pentru refacerea sau crearea din nou a omului a venit Dumnezeu între oameni si tot de aceea petrece cu noi, cu fiecare rând de oameni, în tot chipul silindu-se să ne dezlege libertatea vointei din lanturi străine; iar noi, nepriceputii, după putin iarăsi ne predăm spre si mai grele lanturi.
Iubirea înclină libertatea ca pe o cumpănă. Deci, dacă mintea se va afla iubind o momeală străină si sfatul viclean, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeala si sfatul străin. Asa se deschide spărtură în cetate si se năpustesc puhoaie de vrăjmasi, care asteptau ascunsi afară. Si repede urmează jalnică pustiire în cetatea sufletului: împlinirea cu lucrul si repetarea faptei aceleia, până ajunge deprindere sau obicei. Înrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce întocmirea sufletească si trupească a omului până la neputinta de a se mai împotrivi, sau chiar până la a nu vrea să se mai împotrivească. Asa se întâmplă că lucrarea împotriva firii i se face omului ,,a doua fire” - firea fărădelegii, sau legea păcatului. Asta e tot una cu pierderea darului libertătii vointei.
Totusi, omul, slăbindu-i puterile, îsi dă seama că robeste vrăjmasului, căci de unde odată pruncii vavilonesti erau micuti si-i lua în glumă, acum s-au făcut bărbati si-i simte cum îi iau puterile, iar lui, din multa păcătuire, i s-a stins puterea vointei de-a se împotrivi. Când avea puterile întregi n-asculta povata, iar acum, când nu le mai are, le-ar întoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toată vigoarea tineretii o dă cui nu trebuie, iar bătrânetea hârbuită umblă să o dea lui Dumnezeu. Câteodată primeste Dumnezeu si cioburile, însă numai dacă au mai rămas puteri si pentru cea mai de pe urmă luptă, mai grea ca cea dintâi, care e pe viată si pe moarte. Căci vrăjmasul care pustieste prin patimi, când află că mintea, împinsă de strigarea constiintei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asuprire mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca aceasta, diavolul umblă să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii.
Asa e de grea robia duhului acestuia, încât sufletul, adunându-si cele mai de pe urmă puteri, dă lupta deznădejdii. Atunci se află sufletul între viată si moarte. Câte unii mai scapă, altii o duc asa, mai mult morti decât vii; iar altii, nemaiputând suferi, li se întunecă mintea si fac si păcatul cel mai de pe urmă: omorârea de sine. Si, în sfârsit, altora, de durere, li se rătăceste mintea cu totul, dând în nebunie. Trebuie să spunem că fiecare din patimile de căpetenie pot duce zidirea lui Dumnezeu până la decăderea cea mai de pe urmă, fie ea omorârea de sine, fie nebunia, fie chiar îndrăcirea. De pildă, lăcomia de avere, lăcomia de putere si fumul mândriei, pe câti nu i-a luat de minte si s-au omorât! Bolile de pe urma desfrâului, pe câti nu i-au adus să-si pună capăt zilelor ? Care a sfârsit bine dintre betivi, care n-au vrut nicidecum să se lase de patima lor? Dar si lenea poate face nebunii, când se vede în primejdii. De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a mintii, clipă în care vrăjmasul i-a furisat undita iadului pe gât, învăluită mestesugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici. Protivnicul ispiteste cu momeala plăcerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde, că are povârnire mai mare: pe cel aplecat spre trup, cu desfrânarea; pe cel înclinat spre gânduri, cu întelepciunea veacului acestuia, care pe multi i-a rătăcit de Dumnezeu si pe putini i-a întors; pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteste cu Biblia, încât în zilele noastre se văd multi călători la iad cu Scriptura în mână. Toti cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un sarpe.”
*
Amintiri despre Ion Vidu(II). Din aceste cauze, la care se adaugă si refuzul lui Ion Vidu de a compune un imn al Imperiului Austro-Ungar, au determinat autoritătile să-l condamne la domiciliu fortat în Ungaria. Casa i-a fost perchezitionată pentru a i se descoperi materiale instigatoare, iar el a fost dus la Sopron, în Ungaria. Acolo a stat peste doi ani.
Revenind în Lugoj din exil, Ion Vidu si-a reluat activitatea muzicală. Despre aceasta ne-a spus mai multe Doamna Elena Popa. Dumneaei îsi aminteste că din 1917 intrase în corul lui Vidu si în nenumărate seri făceau repetitii cu cântece românesti patriotice, interzise de către autorităti. Desi nu le puteau cânta pe scenă cu prilejul serbărilor sau reprezentatiilor publice, Vidu îsi lămurea coristii că e necesar să le învete, fiindcă într-o zi va fi nevoie de ele.
Si, într-adevăr, ziua aceea a venit: 1 Decembrie 1918. În acea zi, Elena Popa era în atelierul de croitorie, unde îsi desfăsura activitatea. Patroana a intrat în atelier si le-a spus: ,, - Fetelor, s-a terminat războiul! Întrerupeti lucrul pentru azi!” Au iesit în stradă. Era mare agitatie. Era si multă dezordine. Câtiva spărseseră prăvălii si magazine si începuseră să fure. A explodat rezerva de petrol a orasului, aflată undeva la marginea de răsărit. Peste câteva ore au intrat în oras trupele românesti. Din toate părtile, lumea a început să strige: ,,Trăiască România Mare!” Nu s-au înregistrat lupte de stradă. Armata română intra într-un oras românesc. Alături de ofiterii români erau si ofiteri francezi. Preluarea puterii de către administratia românească a fost făcută rapid, fără să se întâmpine opozitie.
Prin oras au izbucnit spontan cântece precum Tricolorul, Pe-al nostru steag si Marseilleza. Pe Câmpia Lugojului, în partea de răsărit a orasului, armata a depus jurământul pe drapel. Demn de remarcat este faptul că, alături de români, de bucuria lor, erau si nationalităti conlocuitoare. Popa Elena îsi aminteste cum bătrânul Dipon, - imigrant din Saxonia -, a strigat în plin centrul orasului: ,,Toti suntem români!”
Ion Vidu si-a chemat coristii la Scoala Veche. Din coristii de atunci supravietuia în 1985 doar Doamna Popa Elena si Domnul Bogdan Constantin. Vidu a făcut o scurtă repetitie cu cântecele patriotice, care le erau demult cunoscute. Le-a spus: ,, - Ziua cea mare a sosit! Acum să cântati cum n-ati cântat niciodată!” Doamna Popa nu s-a putut abtine să nu-mi cânte cu vocea ei sugrumată de emotie si de vreme: ,,Trompete răsună,/ Prin munti si câmpii,/ Românii se adună,/ Cu sutele de mii./ Un dor pe toti îi cheamă/ Să-si vadă iar mosia/ Unită, mare, mândră,/ Trăiască România!”
La teatru s-a dat un concert, la care au fost prezente toate scolile din oras. Vidu a făcut rost de costume nationale pentru coristele lui. Fiecare femeie sau fată era îmbrăcată într-un costum specific unei anumite provincii sau judet din România Mare. Nu erau îmbrăcate două la fel. Corul devenise astfel simbolul unitătii nationale românesti. Atât corul lui Vidu, cât si celelalte coruri din oras au cântat într-un entuziasm de nedescris cântece precum: Pui de lei, Eroi au fost, Tricolorul, Ană Lugojeană, Răsunetul Ardealului, Răsunet din Crisana si multe altele.
După concert, multimea s-a adunat în jurul bisericii din centrul orasului si în piata aceea au jucat cu totii, de la mic la mare, soldati, ofiteri, civili, orăseni si tărani si au cântat toti Hora Unirii, ca la 1859 în localitătile Moldovei si Tării Românesti. Au venit tărani români din satele din jurul Lugojului, îmbrăcati national si călări pe cai frumos împodobiti. Răsuna fanfara militară si tot mai des se auzea din mii de piepturi: ,,Trăiască România Mare!” Au venit la Lugoj si coruri din alte judete, printre care si corul ,,Doina” din Tr. Severin. Nu au uitat să cânte si Marseillesa. A urmat apoi un bal în sala ,,Concordia”. Fetele, îmbrăcate national, purtau cosulete cu flori.
Ziua de 1 Decembrie 1918 a rămas în istoria Lugojului, ca si a întregii tări, drept una dintre cele mai mărete sărbători, dovadă că la 1985 încă se mai păstra vie în memoria localnicilor.
*
Folclor din Mehedinti(LXXIV). Începând cu acest număr din ,,Scrisoare”, vom reda bocetul si ritualul înmormântării din nordul judetului Mehedinti, asa cum le-am cules personal în 1974. Nordul judetului Mehedinti constituie o unitate folclorică si etnografică proprie. Departe de mediul citadin, cu o retea de drumuri care asigură legătura si schimburile dintre localnici, cu o gamă bogată si variată de obiceiuri si traditii presărate de-a lungul anului, zona respectivă formează o unitate spirituală în care s-au conservat numeroase elemente de gândire si simtire umană autohtonă. Piesele de mai jos au fost culese din următoarele localităti: Baia de Aramă, Bârâiac, Bratilov, Cracul Muntelui, Giurgeani, Izverna, Mărăsesti, Obârsia Closani, Ponoare, Sălistea Izvernei, Stănesti, Sipot, Titirlesti si Valea Ursului. Ritualul de înmormântare este acelasi în toate aceste localităti, cu mici deosebiri nesemnificative. Cele mai complete informatii le-am primit din satul Bârâiac de la Bărbut P. Elena(n. 1922). Ritualul decurge în felul următor:
De îndată ce moare cineva, cunoscutii, în special femeile, încep ,,să-l cânte” pe cel decedat sub formă de bocete strigate, care constituie nu numai exprimarea sentimentelor de durere, ci si un fel de anunt către ceilalti consăteni. Trupul celui mort este îmbăiat si primenit cu hainele cele mai bune, pe care, mai ales cei vârstnici, si le pregătesc din timpul vietii. Rude, prieteni, cunoscuti si consăteni vin să-l vadă pe cel mort, ,,să stea cu el”, ,,să facă de priveghiu”. Trupul este măsurat apoi în lung si-n lat cu o nuia numită ,,măsură” sau ,,stat”, pe care se crestează dimensiunile. Cu ajutorul ei se construieste apoi cosciugul. Portile casei sunt îndoliate cu fâsii de pânză neagră, iar pe o tablă sau scândură este scris numele, prenumele, vârsta si data decesului. Acestea vor rămâne timp de un an. Pregătirile propriu-zise de înmormântare sunt aceleasi ca în celelalte zone mehedintene. Mentionăm însă că în fiecare din noptile premergătoare înmormântării are loc priveghiul, dar acesta nu prezintă elemente deosebite, ci constă într-o întrunire a rudelor si cunoscutilor celui decedat în camera mortuară, care-si vor depăna amintirile în legătură cu mortul. Nu le este îngăduit să adoarmă.
În Bârâiac, dimineata, în revărsatul zorilor, un grup de până la 30 de femei, dintre care unele sunt plătite anume, se adună în fata casei celui decedat si cântă ,,Zorile”. Numărul bocitoarelor variază după localităti si după posibilitătile economice ale familiei celui decedat. În Bratilov, spre exemplu, cântă doar trei femei(Inform. Buzatu Maria, n. 1915). Femeile bocitoare sunt întoarse cu fata spre răsărit, rostind pe o melodie simplă, mai mult strigat:
,,Cocosei negri cântară,
Zorile se revărsară.
Zorilor, surorilor,
Nu pripirăti a zori,
Până (N) mi s-o găti!
S-o găti, s-o despărti,
Mai întâi de-ai lui din casă.
Nu primirăti a zori,
Până (N) mi s-o găti
Cu nouă cuptoare de pâine,
Cu bucate de-ale bune
Si cu buti de băutură
Pentru-ntreag-adunătură.
Iar zorilor, surorilor,
Nu primirăti a zori,
Pân-soarele-o răsări
Si (N) si-o trimite
Răvase prin orase,
Pe la moase, pe la nase
Si-o trimite cărticele
Pe la a lui nemurele
Să vină, să vină ele.
De merinde să-i gătească,
Merinde de cale lungă,
Lui (N), măre, să-i ajungă.”
*
File de jurnal- 18 oct. 1981. ,,Părintele Ionică Sfetcu se văita de greutatea aprovizionării. După decret, tot satul ar trebui să fie întemnitat, fiindcă, conform traditiei si necesitătilor, fiecare om îsi are acolo câteva kilograme de cereale, de făină si alte produse alimentare pentru vremea de iarnă. Oare, cine îl poate asigura pe om că după ce expiră luna va putea să se aprovizioneze pe mai departe, ca să nu moară de foame? Se poartă discutii ca să se educe populatia să renunte la nunti si botezuri. Doar înmormântările ar fi rămas oarecum sub semnul întrebării, avându-se în vedere puternica traditie a cultului mortilor. Ar fi posibil ca să se dea autorizatie de la Consiliul Popular celui în cauză ca să se aprovizioneze cu câteva alimente în plus. Mai multe afirmatii de profundă indignare a făcut Părintele Ionică.
Ieri am fost la Severin. Autorităti ale militiei si administratiei pietei au dat amenzi uriase vânzătorilor particulari, fiindcă nu vândeau la preturile oficiale. Si pe mama au vrut s-o amendeze, dar a reusit să se strecoare si să scape. Preturile impuse sunt mizerabile. Oamenilor nu le convin acele preturi si mai bine refuză a-si mai vânde marfa. Când pui pretul de 4,00 – 6,50 lei/kg la strugurii, pe care omul, în mod liber, îi poate vânde usor cu 15,00 lei/kg, înseamnă că sfidezi niste legi firesti ale comertului si ale pietii si cu asta nu e de glumit.
L-am întâlnit pe Domnul Sonea, inspector la Casa Corpului Didactic. Mi-a spus că de la comitetul judetean de partid au tăiat ca-n stufăris din materialele propuse pentru publicare în revista ,,Scoala Mehedintiului”. În primul rând i-au interesat autorii si apoi, dintr-o privire sumară, au decis si asupra materialelor respective. Mi-a povestit de salariile mizere, pe care le au cei din învătământ. Astfel, administratorul de la Casa Corpului Didactic, cu studii medii, are doar cu 50 lei mai putin decât dumnealui, în timp ce un locotenent de la militie sau de la securitate, la iesirea pe salariu, are 3.700 lei.
Decretul a trezit vii reactii în oras. Echipe de oameni de adunătură merg prin case, răscolesc totul si, dacă se întâmplă să găsească vreun litru de ulei, vreun kilogram de zahăr, ori de alte produse, în plus fată de ratie, imediat le confiscă, fac acte, a doua zi procesul se judecă si se dă si sentinta. Si procurorii se pare că sunt îngroziti de numeroasele pedepse pe care le dau ,,pe bandă” de la aparitia decretului încoace. Asa se-ntâmplă, ,,când tara e-n pragul falimentului” zicea Domnul Prof. Sonea.
Domnul Sonea mi-a relatat despre greutătile locative pe care le are. A fost obligat să cedeze apartamentul său de două camere pentru o garsonieră. Reprezentantul Spatiului Locativ, intrând în apartamentul lui si văzându-i biblioteca si vrafurile de cărti, a strâmbat din nas cu scârbă si a spus: ,, - Altii n-au unde să stea, tovarăse, iar dumneata îti arde de cărti! Faci ce stii cu ele, dar treci la garsonieră, căci avem nevoie de apartament!” Mi-a spus că s-a scumpit la 60 lei/kg carnea furată de la abator, căci s-au mărit riscurile, dar si inventivitatea oamenilor la furat(…).
În piată, la chioscul la care se vândea în vremurile bune carne, a fost îngrozitor aseară. Câteva sute de oameni se înghesuiau la ghiseu ca să cumpere oase de vită. Am asistat la o bătaie zdravănă între niste tigănci si niste românce. Lumea aceea tipa, vocifera, urla, gesticula. E îngrozitor! Biata mea tară, rău te-ai îmbolnăvit!”
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 9/9/2015 |
Contact: |
|
|
