Reflectii : Bine si dez-bine după calendele grecesti
Desi nu aduc evidente foloase comunitătii, visătorii sunt o specie tolerată, ba chiar uneori îndrăgită, pentru darul de a dezmorti atmosfera. În cazul grecilor, mă tem însă că nu se aplică aceeasi regulă. Comunitatea noastră europeană nu are atâta simt al umorului încât să se amuze pe seama creativitătii elene. Ar fi o distractie prea scumpă. ”Brevetul” de inventatori geniali ai democratiei le-a fost recunoscut grecilor unanim, practic de-o vesnicie, dar asta nu-i scuteste de faliment. E-adevărat că se pricep ca nimeni altul să-si valorifice ruinele pe post de obiective turistice, dar vor reusi oare să convertească si marea ruină natională într-o reusită fără precedent? Mai mult ca sigur că nu. Să nu uităm că si reversul medaliei, mărul discordiei, tot la poalele muntelui Olimp s-a copt, în soarele torid, care ne face să transpirăm si care uneori... orbeste. Concret, cetăteanul european de rând, care se uită zilnic la stiri, începe să piardă sirul tratativelor pro si contra eliminării Greciei din Uniunea Europeană, multi dintre noi nemaiîntelegând de fapt dacă este vorba de idealul integritătii marii noastre familii sau numai de interese financiare. E bine sau rău dacă ne dezbinăm? - aceasta e întrebarea de bază în drama care se joacă acum pe limba lui Sofocle. Ceea ce se întelege din ce în ce mai bine este că nu mai vorbim de banii ”publici”, care la o adică nu prea ne ating, ci de propriul nostru buzunar, obisnuit să ceară neîncetat, dar strâns la pungă atunci când e să mai si dea. Pluteste-n aer un semn de întrebare, când afli la telejurnal că toată lumea a asteptat cu sufletul la gură ziua fixată ca termen de plată a datoriei de la Atena, ca să vadă dacă suma scadentă intră în contul Europei. Cum adică? Se astepta cineva ca vreunui armator grec să i se fi urât cu binele si să achite banii aceia atât de multi, într-un elan de patriotism exacerbat? Oare acolo sus nu se stie dinainte ce si cum? E chiar asa de simplă afacerea cu datul si cu luatul sumelor asa de mari, la nivel statal, ca la o banală operatiune de transfer electronic a pensiei pe contul de card? Dacă asa stau lucrurile, poate nu e tocmai cutremurător, dar tot îmi vine să exclam ”Măi, să fie!” când văd politicieni ciufuliti si cu cearcăne la ochi, secondati de secretare cu fuste strâmbe si cu cămasa sifonată, încercând să ne convingă că ”situatia e sub control”. Unde au dispărut strategii calmi, demni, asortati la patru ace, ca pe vremea lui Titulescu? Cei în care chiar te simti obligat să ai încredere? Dar nu despre tagma politicienilor am vrut să vorbesc. Nici despre asemănările si deosebirile dintre mentalitatea grecilor si cea a altor natiuni-surori, cu situatii mai mult sau mai putin asemănătoare. Cortegiul comentariilor pe marginea paralelei România-Grecia sau Spania-Grecia e lung; nu vreau să plictisesc adăugându-i nota mea personală. Multe nu mai sunt de adăugat, s-au spus aproape toate. Câtă vreme ne putem permite să receptionăm stirile de la oarecare distantă, e bine să pretuim privilegiul acesta si să judecăm la rece, fiecare pentru sine. Ceea ce as fi vrut să punctez aici e mirabila si fascinanta capacitate a popoarelor din occidentul european, în spetă a germanilor, de a se dedica mereu cu forte noi corvoadei dezcâlcitului de ite cu parteneri de lucru dificili, cum sunt Rusia sau Grecia. De unde răbdarea, perseverenta, încrederea si – de ce nu? - naivitatea de a crede că si ceilalti ar răspunde cu aceeasi monedă? Asa cum americanul se miră când un extremist islamist răspunde prin acte teroriste încercărilor sale de a ”povesti civilizat”, Europa e surprinsă atunci când constată că grecii au frizat indicatorii statistici nationali atunci când au fost acceptati în UE. De ce pentru noi, ca români, nu e nimic inexplicabil în asta? Ce resort din interiorul nostru ne face să considerăm acceptabile si scuzabile, cel mult cavaleresti, actele pe care altii le consideră profund damnabile, chiar la limita criminalitătii? Văd asta nu numai la nivel macro, ci în viata de zi cu zi. Dau două exemple scurte, concrete. Germanii au nevoie de directive; dacă nu le au, se miscă greu, aproape paralizează. Ei merg până într-acolo încât dau coltul străzii razant, pe bicicletă, fără să se asigure dacă nu cumva vine cineva din lateral, pentru simplul motiv pentru că ei au prioritate, adică e dreptul lor. Spaniolii, în schimb, desi au la dispozitie un sistem bine pus la punct de containere pentru separarea deseurilor, încă se mai miră de seriozitatea noastră când punem în bucătărie patru cosuri de gunoi. Pentru ei, prevederile legale au un caracter optional, în timp ce pentru nemti, ele sunt obligatorii si nu se discută. Nu pentru că nemtii ar fi un popor mai civilizat, ci pentru că li se aplică amenzi usturătoare. Dacă nu sunt amenzi, esti supus oprobiului public, în cazul în care se descoperă cândva comportamentul tău de ”individ iesit din schemă”. Lege fără tocmeală. Am discutat problema cu un sociolog întelept iar el a râs si mi-a spus că – surprinzător pentru mine - cauzele multor probleme de conceptie gresită îti au rădăcinile în ... religie. Am râs si eu, la rândul meu, stiind că-n zilele noastre religia nu mai joacă rolul pe care-l avea în Evul Mediu, si, oricum, în Europa suntem majoritari crestini. Dar ideea a prins rădăcini în mintea mea si încep să înteleg unde bate. Există oare un mod ortodox (= grecesc) de a gândi, si, în replică, există catolici (=saxoni) mai înversunati decât Papa? Dar evanghelicii, ei ce zic? E vorba aici de diferenta dintre oficierea slujbei la ei, sobră, în fata unui public asezat în bănci, cu participarea tuturor, cântând fiecare cu cartea în mână, spre deosebire de ceremoniile noastre fastuoase, prin glasul unui singur ”păstor”, care tună în fata unei comunităti destinate să-l asculte ore-n sir, stând în picioare? Sau poate, mai simplu, avem de-a face cu o simplă eroare de interpretare, noi cu ”una spunem, alta facem”, în contrast cu nemtescul ”ein Mann, ein Wort” (”un bărbat, un cuvânt”). Principiul ortodox ”de unde nimic nu este, nici Dumnezeu nu cere” nu se aplică la catolici, oricât de buni crestini ar fi ei. Chiar si între frati crestini, brânza e mereu pe bani. ”Cheese” se spune si la Bruxelles, atunci când se ia pozitia de zâmbet în poză, în fata camerelor de luat vederi. Dar imaginile de pe sticlă chiar asta fac, ne înseală ochii, tulburând vederea. Încerc să găsesc explicatia răbdării exasperante cu care functionarii europeni încearcă în mod repetat să reabiliteze căruta împotmolită a grecilor, chiar si împotriva vointei inculpatilor. Fireste că sunt interesati să-si recupereze banii, dar mai mult decât atât le e teamă să nu se destrame visul de a avea o comunitate prosperă în Europa unită, adică să nu se facă de râs. Se impune aproape de la sine inevitabila întrebare: ”cine e atunci visătorul aici, grecul siret sau europeanul idealist?” Indiferent de rezultat, procesul anevoios de dezbatere publică a avantajelor si dezavantajelor integrării europene, pe exemplul viu al Greciei, are ceva exhibitionist si tenace: e ca un chin masochist, în speranta unei autopurificări de amploare (iarăsi elemente desprinse parcă din ritualurile religioase). Experimentul fascinant se continuă sub ochii nostri si nu stim dacă să râdem sau să plângem gândindu-ne la învătăturile de minte pe care le vom trage probabil abia peste mult timp (sau deloc, repetând istoria mielului rătăcit de turmă). Judecând la rece, datoria acumulată de greci a devenit atât de mare încât practic e greu de imaginat că se va mai putea plăti vreodată. În schimbul banilor, ei ar trebui să vândă ceva, ori ceva asa de valoros nu au. Deci trebuie să producă, si e atât de mult încât ar trebui să fie robi până la a treia generatie de aici înainte, doar ca să se achite. Si în afară de asta, din ce să trăiască? Producând singuri tot ce au nevoie, ca-ntr-un falanger comunist sau într-un lagăr suveran, proclamat prin ”neamestecul în treburile interne” ca-n vizunile sinistrului Ceausescu”? În plină eră a globalizării? Ei bine, e de neimaginat! ”Prinde orbul, scoate-i ochii” pare a fi mottoul grecilor, porniti să refuze plata datoriilor fată de tările mai bogate din Europa, care în optica lor ar avea de unde să dea. Calcul gresit, pentru că i-au uitat taman pe cei mărunti, care de asemenea le-au împrumutat bani, poate sume mai mici, dar care îi dor cu atât mai mult. Se pare că nu cei mari, ci cei mărunti se supără mai tare! Colegii de suferintă, tările cu resurse putine, dar care s-au străduit la modul serios să nu încalce regulile, îndeplinind restrictiile si strângând cureaua, se simt trădate, luate peste picior, pe bună dreptate. Dacă au mizat pe simpatia celor de-o seamă cu ei, grecii se văd acum respinsi de cei din propriile rânduri, baltici, balcanici, iberici, care nu agreează politica amânării ad calendas graecas. ”Fascinant!” – exclamă sociologul scandinav când se uită la stiri, de parcă ar fi o piesă de teatru la care are un loc rezervat în lojă. ”Alarmant” - zice germanul, comod instalat pe un fotoliu din fată, îngrijorat de soarta banilor săi, aruncând ocheade după cortină, unde si-a trimis politicienii să-si joace rolurile. ”Interesting”, zice amica mea englezoaică, dar la britanici cuvântul acesta echivalează aproape cu orice, de la captivant până la straniu. ”Simplă rutină plictisitoare” îsi va mormăi în barbă masinistul american, care manevrează priceput mecanismul de scenă din culise, în timp ce actorul principal grec declamă cu pieptul dezgolit monologul ce-i revine în drama asta clasică. Cu totii asteptăm cu mâna la gură finalul, pe care doar geniul providentei îl cunoaste. În cel mai bun caz se va termina totul într-o coadă de peste. Indiferent dacă o privim drept comedie, dramă, tragedie sau operă buffă, piesa merită toată atentia noastră. Mă uit în jur si nu văd pe nimeni plictisindu-se. Amfiteatrul e expus intemperiilor, se joacă sub cerul liber. Legenda spune că feciorelnica Europă, fiica unui rege fenician, a fost orbită de Zeus, care i s-a înfătisat ca un taur superb, de un alb sclipitor. Acesta a momit-o si a ascuns-o pe o insulă pustie, unde a sedus-o. Cu alte cuvinte, ai grijă, Europa, ce tauri iei de coarne, căci se pare că acela care rezidează pe Muntele Olimp e pus pe sotii!
N.N. - După o călătorie prin Europa
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 9/4/2015 |
Contact: |
|
|