Sinea poetică la Eugen Evu
Un poet al galaxiilor, născut la întretăierea dintre Infinitul mare si Infinitul mic, hrănit cu pâine care “muscă din el”, “îl mănâncă”, se lasă mâncat “ca pâinea caldă”, un visător la stele, straniu ca “anemonele visului”, “împerecheat cu marea”, poet al luminii si al iubirii, poetul “luminilor din umbre”, cântăret al vietii si al mortii, pe care nu le poate despărti una de cealaltă, căci orice viată are o moarte si orice moarte îsi are viata ei. Acesta este Eugen Evu în cea de-a 35-a carte a sa: plin de vigoare imaginativă, plin de substantă poetică de un rar rafinament, deopotrivă filozofic si artistic.
Poet revoltat într-o subtilă si discretă religiozitate, Eugen Evu pune în gardă omul-poet, fiu din aceeasi substantă sufletească cu fiul Omului: ”Preaiubitorule, te vor urca/ Pe cruce, te vor bate-n târg, în cuie,/ Chiar arborele vietii fiind statuie/ Prea încărcat de roade viata ta/ (...) Preaiubitorule chiar tu esti cauza care/ Le dai prilej prin jertfa ta, să prade/ Si darul, si prinosul la altare/ Al duhului ce-n foamea pietrei cade.” (Poem).
Poezia lui nu este numai gând frumos îmbrăcat. Este o stare. Nu este o poezie care stă cuminte între coperti. Ea strigă, aleargă între cer si pământ si chiar si dincolo, spre spatii infinite. Agătându-se cu încăpătânare „de optul culcat” (simbolul matematic al infinitului), refuzând (nemărturisit) apartenenta la acel „Post mortem vivere”, EE vrea să stea la masă cu cititorii săi acum, să împartă roadele cu ei, cu noi, acum cât este viu.
Volumul publicat la Deva (Editura Polidava) intitulat “Neauzit de lumină” (este si titlul primului poem) reprezintă chintesenta stării sufletesti a poetului ajuns la vârsta senectutii creatiei literare. Este un strigăt către cealaltă lumină, cea care „nu se vede, dar ne vede”, poetul apropiindu-se de Dumnezeu „cu fruntea”, cu sufletul, cu opera lui ca o ofrandă de „spice secerate în pâine”. Este pom scuturat de roade la început de toamnă, în lumină. Tema luminii se repetă obsesiv în quasi totalitatea poemelor din volum. Lumina, ca sublimat al iubirii, revine cu fortă în poezia de maturitate a lui E. E. : “Si-n vis ne ajunge ecoul iubirii/ Lumina – Memoria Dumnezeirii”.(De jos în sus) . Iubirea, fie ea cântată în vers cult sau în vers popular, dezleagă peceti prin săruturi, sau trădează miracole prin refuzul sărutului: „Un sărut neprimit e un deget pe gură/ Redevine pecete, sigiliu-nghetat.../ Ai respins? L-ai primit doar ca pe-o muscătură?/ Un sărut neprimit e-un miracol trădat”. („Miracol trădat”)
Poezia gen baladă mioritică intră în scenă încă din primele file ale cărtii. Poemele „Lumina neagră” si „Chimion Alchimion” scrise în metru de poezie folklorică aduc din nou în avantscenă tema luminii ca sursă originară: „Lumină răzmurată/ Străpunsă si iar înspicată/ Mamă si Tată.” Basmul în versuri „Chimion Alchimion” este lumina iubirii în actiune alchimică, unirea soarelui cu a lunii: „Friglumina ne-nvelea/ Chimion Altcineva/ Luna-n soare răsărea/ (...) Si din jos de rai ningea”.
Poetul este în acelasi timp pom de toamnă cu fruct amărui, alunecând spre elegie, unde tema luminii vietii se estompează pentru a face loc unei alte lumini : cea a umbrelor si a mortii : « Pădurile sub veac s-au desfrunzit/ Si nu stiu cum spre moarte n-am murit/ Doar săgetat solstitiul din cocori/ Cu gândul smuls în sus si-acum mă dori/ Si inversat cadranul viu al fruntii/ reface calea ce-o arată muntii/ Si scriu ca înjunghiat în noaptea nuntii » (Elegie). Poetul însingurat (« De nimeni, dar de nimeni nu mi-e dor ») s-a “smuls în sus” spre nemurire, tesându-si de-a lungul vietii scara de valori : poezia adâncă de sensuri, trăită pentru a fi scrisă si dăltuită în flacăra ce va urca la cer : « Ars vârf de foc mă duce-voi stingher/ Pe unde intră flacăra în cer » (Elegie)
EE - « celestă jivină » - simte că a venit vremea culesului si îmbie fratii să se înfrupte : « Luati-mi cuvintele ! » strigă poetul, strigă cu disperare într-o lume de care se simte înstrăinat: „...printre frati îmi pare că exist, nici atât...”
In „Gnosis” , scurte poeme filozofice de tip haďku irump ca niste gheizere din mijlocul unor adevărate balade ca „Abelcain” sau „Ghematrios”. Focul, apa, pământul si sufletul sunt materia lui vie în miscare :
„Tu care vezi cu-adevărat/ Focul/Arzi odată cu el”
Te uiti/ Pe tine însuti te uiti/ In apă/ Curgi odată cu ea
Ari si sameni tărâna
Transcenzi odată cu ceea ce semeni
(...) Sinea si Sinele-s/Gemeni”
Poezia „Foamea (I)” trasează autoportretul sufletesc al poetului, privit introspectiv ca jertfă mesianică. Catharsis întru renasterea în „Altcineva”, mai bun, eliberat de constrângeri si de întunericul ignorantei. Intunericul „arde”, „dând lumină luminii”, întru împlinirea sfintei purificări prin artă: „Precum în cer/ Asa si în operă”. Este, cred, cel mai reprezentativ poem al lui EE, ca poet dăruit artei sale până la mistuirea propriului sine, de către „sinea sa”. Este foamea de sine, de sinele curat, transformat, usurat de balastul uman, trecător: „Adulat si jertfit/ Fumul să suie la zeul/ Din foamea cătea.” (...) Arderea lumină luminei/ Să-i dea/ Nici cenusă rămâne/ Nici sunet/ Zbura / De dinaintea cuvântului/ Norul foamei eterne/ Al sinelui de/ Chiar sinea sa.” („Foamea ”)
Moartea, acea „foame de materie a luminilor reci”, acel „fruct al vietii eterne” („Discurs întrerupt despre moarte”), nu pare totusi să-l sperie pe poet, nu-l atinge, el scapă de „hăcuială”, căci poetul, prin harul lui, „se ascunde în zeu”, e „zidit în metaforă”:
„bratul meu drept căzu după vis/ brusc mă trezii într-o carte/ eram zidit în metaforă, scris./ moartea tăia mai departe.” (Alegoria ascunderii în zeu”)
Evu este cel ce a îmblânzit moartea, făcându-si-o părtasă la taina poeziei profunde, meditative. Când vorbeste despre moarte poetul face apel la forma clasică a versului, cu strofe si rime împerecheate alternând cu rimele încrucisate. Spriritul crestinesc, care îndeamnă la iertare, este evident opus legii talionului:
„Ci tu, fiind aproapele departe
Fii bun si iartă, iatră-te pe tine
Si astfel mori cu-o facere de bine:
Nu lasi de zestre moartea pentru moarte”
(„A muri ca parte moartea”)
In ceasul bilantului, „cântăretul la prag de lume”, cel ce este „frate cu vântul”, poartă în piept „Un duh etern necunoscut/ De prunc dar si-ntelept bătrân”, care a trăit discret, onest, fără însă a fi fost ferit de furtuni si viscole:
„Indatorat cu toti ai mei/N-am cheltuit pe cât se cere/ Din preful aurit de zei/ Nici frumusete, nici durere/ Ci doar cu umbra-am supărat/ pe cel apropiat si frate/ Dar rădăcina-mi n-a furat/ Pe sub pământ , nici pe la spate/ La vârf sunt ramura în sus/ Pe care cuiburi trei anină/ Trei păsări, toate mi s-au dus/ Cu zburătoarea lor lumină.../ Iar scorbura care-a crescut/ Si-n care-a picurat comoară/ O pradă cel bogat si slut-/Tâlharul veac ce ne doboară” (Ramura)
Eugen Evu, cel „neauzit de lumină” aprinde în noi lumini, opera sa fiind lumină din Lumină, adevăr si întelepciune, smulse timpului de-a lungul vietii. Volumul pe care l-am citit aduce mărturie despre autor: Eugen Evu este poetul care a atins „omozeul” din el.
Belgia
|
Antonia Iliescu 9/1/2015 |
Contact: |
|
|
