Scrisoare pastorală
Dragii mei
Maica pălmuită(I). În ultima vreme întâlnesc, din păcate, tot mai multi concetăteni, în special tineri, care spun, cu hotărâre, fără nici o jenă sau remuscare: ,, - Mi-e rusine, că sunt român!” Zilele trecute, aflându-mă la postă, înaintea mea era un tânăr ca de vreo douăzeci si cinci de ani, care venise să plătească o taxă către o institutie oarecare. Oficianta i-a spus, respectuos, că acea taxă trebuie plătită la ghiseul institutiei respective, fiindcă posta nu are contract să preia plătile de acel gen. Nimic mai civilizat, ca model de comunicare. Totusi, tânărul a izbucnit, ca un cazan sub presiune: ,, - Sunt de doi ani în Germania, dar în viata vietilor mele nu mai vreau să aud de România si de porcăriile de aici!” A făcut stânga împrejur si a plecat, lăsându-ne pe toti, clienti si functionari, stupefiati. Pe altii îi aud înjurându-si tara, fiindcă sunt nemultumiti de anumite situatii, de anumiti oameni, de anumite realităti.
De câte ori asist la astfel de cazuri, am aceleasi trăiri ca atunci când un fiu îsi înjură sau îsi bate părintii, ca atunci când aud pe câte un rătăcit înjurând de cele sfinte. Mă întreb mereu, de unde până unde atâta lipsă de respect, de dragoste de patrie, atâta indiferentă si dusmănie fată de propria tară? Parcă cineva din umbră urmăreste să cultive în mod sistematic asemenea sentimente si atitudini. Parcă cineva promovează prin mijloacele de presă tot ce-i mai urât, mai reprobabil, în societatea românească, cineva scoate pe gard, în văzul lumii, tot gunoiul, toate cârpele adunate de prin bălegar, pentru a trezi repulsie, dispret. Un hot de buzunare prins în flagrant este mediatizat zile în sir pe aproape toate posturile de televiziune, în multe ziare, dar despre copiii olimpici, despre inventatorii români si oamenii de cultură, de artă, de stiintă nu se spune mai nimic, încât ne vine să ne întrebăm dacă acestia mai există în peisajul societătii românesti. Să fie familia de vină, fiindcă nu cultivă dragostea de patrie odraslelor? Să fie scoala de vină? Să fie autorii de manuale de istorie, că nu fac din disciplina aceasta o poveste frumoasă, care să înflăcăreze, să trezească sentimente de mândrie si de dragoste fată de înaintasi? Să fie Biserica de vină? Să fie de vină clasa politică? Alte institutii? E greu de spus că una dintre acestea sau toate la un loc. Tocmai de aceea, voi încerca, într-un modest serial de articole, să analizez fenomenul, ca o datorie sfântă ce-mi revine în calitate de preot si de cetătean. Este un semnal de alarmă, pe care vreau să-l trag către toti intelectualii români, către toti oamenii de presă, către toti oamenii politici, să facă fiecare ce depinde de el însusi, pentru a replanta si a reclădi în sufletul concetătenilor nostri, în special al celor tineri, sentimentul patriotic, dragostea de tară, pentru că altfel, într-un viitor nu prea îndepărtat, tara si natiunea sunt în pericol. Ceea ce încă mai putem face azi, e prea târziu să mai facem mâine.
Patria este mama, este tata, este bunicul, bunica, fratii si surorile, rudele, prietenii de joacă, colegii de scoală, colegii de muncă, cunoscutii, consătenii, concitadinii, toti cei care trăim între granitele statului român, toti cei care suntem departe de fruntariile tării, dar păstrăm în suflet dorul de cei scumpi rămasi acasă, ori dusi spre alte zări. Patria este casa părintească în care ne-am născut si în care am copilărit, în care am trăit bucuriile si tristetile alături de cei dragi ai nostri, este curtea casei în care ne-am jucat la umbra nucului sădit de stră-străbunicul cu fratii, cu vecinii, cu jucăriile noastre atâtea câte au fost, cu cătelul, cu pisica, cu bunica. Patria este grădina casei în care am văzut primele flori, primele albine, din care am gustat primele fructe sau legume. Patria este părculetul dintre blocuri cu cele câteva băncute si alei, pe care se joacă cei mici, se plimbă adultii. Patria este grădinita în care învătăm alfabetul vietii, colegii, băncile, educatoarea, jucăriile de tot felul. Patria este scoala cu toate treptele ei, învătătoarea, profesorii, colegii mai mari sau mai mici, clipele de bucurii si de necazuri inerente vietii de elev, de student. Patria este covorul de câmpii, de dealuri, de munti, de văi si de piscuri împodobite de păduri seculare, de livezi cu pomi, de podgorii de vii, de culturi de cereale de tot felul, de râuri si pâraie. Patria este Dunărea si marea, este pământul cu toate bogătiile ascunse în sânul lui, este cerul cu stelele, turmele de vite domestice si sălbatice, păsările si pestii. Patria este limba românească plămădită si adusă prin veacuri de multe-multe generatii ca un cadou sfânt pentru noi si pentru urmasii nostri. Patria este cântecul popular, este doina care ne răscoleste sufletul, este portul românesc atât de minunat, este jocul nostru care ne avântă spre înăltimi, este credinta crestină, care ne-a dat speranta si tăria să păsim prin veacuri. Patria este biserica din sat, din cartier, mânăstirea dintre munti, cimitirul cu crucile si amintirile din el. Patria este hora din vatra satului, sărbătorile, hramurile, nedeile, rugile. Patria este istoria noastră de milenii, este lungul sir de eroi stiuti si nestiuti, care au sfintit cu sângele si oasele lor pământul tării. Patria este slova cărtilor, sudoarea ostenitorilor într-ale culturii si artei. Patria este poezia, muzica, literatura, pictura, sculptura, teatrul, stiinta românească si reprezentantii lor, care s-au înscris demult în universalitate.
Cel care înjură Patria, cel care spune că-i este rusine că s-a născut român este un sărman orfan, copil de prin canale, copil al nimănui, sau, mai rău, o brută care-si pălmuieste Mama.
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea împărătiei, mai spicuim:
,,LUPTA DUPĂ LEGE(Continuare). ,,Si iarăsi va avea mintea putere să vegheze asupra inimii si să o păzească cu toată străjuirea, încercând să pătrundă în cele mai dinlăuntru si mai netulburate cămări ale ei, unde nu sunt vânturi de-ale gândurilor rele, - care împing cu sila si sufletul si trupul în prăpăstiile voluptătii si le aruncă în fântânile de smoală -, si nici vreo cale largă si încăpătoare, pardosită cu cuvinte si cu chipuri de ale întelepciunii lumesti, care să vrăjească pe cei ce pornesc pe ea, oricât de întelepti ar fi. Cămările acestea curate, care sunt cele mai de dinlăuntrul sufletului - si care sunt casa lui Hristos - , nu primesc nimic din lucrurile goale ale veacului acesta, fie că sunt rationale, fie că sunt nerationale, fără numai pe acestea trei, pe care le-a numit apostolul: credinta, nădejdea si dragostea.
Deci cel ce este iubitor de adevăr si primeste osteneala inimii poate să nu fie atras în afară nici de obisnuintele vechi în felul în care am arătat, ci să vegheze asupra inimii si să străbată tot mai înlăuntru si să se apropie numai de Dumnezeu, fără să se teamă de ostenelile atentiei si ale stăruintei. Căci nu poate să nu se ostenească cu inima cel ce ia aminte la împrăstierile gândului si la plăcerile trupesti, având să stea mereu închis în anumite hotare (să se circumscrie), nu numai în cele dinafară, ci si în cele dinlăuntru. Mai ales că acele împrăstieri si plăceri adeseori abat si cugetul si fapta. Prin urmare, e drept că momeala, ca gând simplu, exercită o putere silnică atunci când stăruie, chiar dacă e urâtă. Dar convorbirea gândurilor ce se adaugă atârnă de voia noastră liberă. Aceasta au arătat-o si cei ce n-au păcătuit întru asemănarea călcării lui Adam, întrucât momeala n-au putut-o împiedeca, dar convorbirea prietenoasă cu ea au lepădat-o cu totul. Încă din Vechiul Testament se cunoaste războiul cel de gând, despre care David scrie acestea: ,,Fiica Babilonului (întelegeti: Satană), dornică de pustiire, ferice de cel ce-ti va plăti după fapta ce ne-ai făcut tu nouă; ferice de cel ce va lua si va lovi de piatră pruncii tăi”. Gândurile celui rău, nălucirile lui, idolii lui (ideile fixe ale lui), momelile sale, acestia sunt pruncii vavilonesti, sau ,,puii de drac”, după cum îi numeste Sf. Maxim Mărturisitorul. Iar piatra este Hristos sau credinta în El, temelia cetătii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci n-au băgat-o în seamă. Or, întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă, oamenilor, întru care să ne mântuim. De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vavilonesti. Căci cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea, îl va spulbera. De aceea Sf. Ioan Scărarul zice: ,,Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer si pe pământ nu este!” Cerul este mintea si pământul inima, în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-mă pe mine păcătosul”, întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmasului. Căci Dumnezeu Tatăl I-a dat (Mântuitorului) un nume mai presus de tot numele: ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece si al celor ceresti si al celor pământesti si al celor de dedesubt.
Cuvântul acesta poate însemna tot asa de bine, pe rând, următoarele lucruri, în întelesul literei: Cerul sunt sfintii, Biserica biruitoare, îngerii; pământul, locuitorii pământului, Biserica luptătoare si cel aruncat pe pământ, având mânie mare; cele de dedesubt, cei mutati din viata aceasta, dar care nu sunt în Biserica biruitoare, ci în închisorile fărădelegilor sau iadul. Altă însemnare poate fi aceasta: cerul e mintea, pământul e inima cu poftele ei, iar cele de dedesubt ar fi cele din subconstient, de care de obicei nu stim si nu ne dăm seama, dar le purtăm în noi.”
Prin urmare dacă la ceasul de război, mai bine-zis în clipa de luptă, lovim momeala cu numele lui Dumnezeu, depanând rugăciunea, vom vedea lucru minunat: pentru ostas luptându-se împăratul - tocmai întors de cum e în războiul văzut. Căci împăratul nostru S-a luptat până la moarte, - si încă moarte de cruce - , si printr-însa trecând, a rupt zăvoarele si a spart portile iadului, biruind pentru ostasii Săi si slobozindu-i. Iar de atunci biruie ca un Dumnezeu, oriunde e chemat pe nume. Si ÎI cheamă dragostea.
Iată ce ne învată Sf. Marcu Ascetul, privitor la această clipă de mare însemnătate a războiului: ,,Cunoaste, deci, o, omule, că Domnul priveste la inimile tuturor; si celor ce urăsc prima răsărire de gând rău, îndată le vine în ajutor (le face dreptate), precum a făgăduit, si nu lasă roiul vălmăsagului de gânduri să năpădească si să întineze mintea si constiinta lor. Iar pe cei ce nu stârpesc primele înmuguriri, prin credin¬tă si nădejde, ci se lipesc cu dulceată de ele, pe motivul că vor să le cunoască bine si să le probeze, pe aceia îi lasă - ca pe unii ce nu cred ci vreau să se ajute singuri - să fie izbiti si de gândurile ce urmează, pe care de aceea nu le surpă fiindcă vede că momeala lor este iubită în loc să fie urâtă de la prima ei mijire”.
*
Rugăciunea. Sfântul Ambrozie de la Optima scrie: „Copilul meu, ia seama si nu uita să te rogi. Fiece rugăciune, dacă este pornită din inimă, mărturiseste un simtământ nou, iar acel simtământ e, la rândul său, izvorul unei idei noi, ce nu ti-a trecut niciodată prin minte până atunci si care te va îmbărbăta; astfel, îti vei da seama că rugăciunea aduce cu sine un spor de întelepciune.
Nu uita, deci, să spui în fiecare zi, în gând, ori de câte ori îti stă în putintă: „Miluieste, Doamne, pe toti cei ce s-au înfătisat astăzi înaintea Ta”.
Căci nu e ceas si nu e clipă în care mii de oameni să nu părăsească viata pământească, iar sufletele lor urcă în ceruri. Si câti dintre ei nu se despart de lume însingurati si stingheri, cu amară tristete si adâncă mâhnire la gândul că nu-i nimeni care să plângă după ei, că nimeni, poate, n-are habar de mai trăiesc sau nu! Si cine stie dacă nu tocmai atunci, din celălalt capăt al pământului, se înaltă spre Domnul ruga ta pentru odihna sufletului lor, desi nu i-ai cunoscut în viată si nici ei nu te-au cunoscut pe tine. Cât de înduiosat va fi sufletul singuratic ce se înfătisează cu teamă înaintea Domnului, când va simti că, în clipa aceea înfricosată, mai e totusi cineva pe lume care se roagă pentru el, o fiintă pământeană care-l iubeste! Si Dumnezeu va căta cu drag la voi amândoi, căci dacă tu te-ai îndurat de sufletul acela, cu atât mai vârtos se va îndura de el, în nemărginita Lui milă si dragoste. Si-l va ierta poate tocmai pentru rugăciunile tale.
Fratilor, nu pregetati, cuprinsi de spaimă în fata ticălosiei oamenilor; iubiti-i asa ticălosi cum sunt, căci astfel, iubirea voastră va fi după chipul si asemănarea iubirii lui Dumnezeu, ridicându-se pe culmea cea mai înaltă a dragostei pământesti.”
*
Folclor din Mehedinti(LXXIII). Redăm mai jos alte câteva cântece culese la 11 iunie 1974 de la Martinescu Grigore(62 ani) din Cracul Muntelui com. Ponoare:
Banii nu se fac asa!
,,Banii nu se fac asa,
Stând în cârciumă s-a bea!
Banii se fac la pădure,
Cu firiz si cu secure!
Vai, săracul stânjenaru,
Că cu greu câstigă banu!
Iarna ninge, viscoleste,
Stânjenaru grămădeste!”
Frunzulită bob mărunt
,,Frunzulită bob mărunt,
Mă uitai la răsărit,
Văzui primăvara venind,
Neveste pe plai suind,
Ducând mâncare la plug,
Cum să fac să le sărut?
Frunzulită de molotru,
Ce larmă s-aude-n codru,
Se ceartă cucu cu corbu,
Care să rămână-n codru.
Corbul are pene negre,
Intră-n codru si se vede;
Cucul are pene verzi,
Intră-n codru, nu-l mai vezi!
Toti oamenii pun la grâu,
Eu pun pistoale la brâu;
Toti oamenii pun secară,
Eu întorc la primăvară,
Când înfrunge codrul iară
Si ies mândrele pe-afară!”
Mi-aduc aminte demult
,,Mi-aduc aminte demult,
De traiul ce l-am trăit.
C-am umblat pe unde-am
vrut
Si-am iubit ce mi-a plăcut
Si la sate si la târg;
La sate nevestele,
La oras cocoanele,
La târg domnisoarele.
Da’ bătrân cum mă găsesc,
Câte una tot iubesc!
Câte una, câte sapte,
Să le fac voia la toate,
Până m-or băga la moarte!”
Frunzulită de doi nuci
,,Frunzulită de doi nuci,
Măi, neicută, un’te duci?
Un’te duci, pe un’te-ntorci,
Să-ti tin cale, dacă poci?
Dacă pot, ori dacă nu,
Ori mai bine vino tu!
Dacă scapi de la muiere,
Vino, neică, mai devreme,
Eu de scap de la bărbat,
Îti fac, neicută, pe plac;
Si pe plac si pe plăcere,
Pe pofta inimii tele!”
Frunzulită samulastră
,,Frunzulită samulastră,
Plecai să mă duc acasă
Într-o seară-ntunecoasă,
Pe-o potec-alunecoasă,
Nimerii la altă casă,
Unde-i nevasta frumoasă
Si bărbatul nu-i acasă.
Mă făcui că cer un foc,
Ca să-i fac minciunii loc!
Mă făcui că cer si apă,
Minciuna să mi se treacă!
Si când fu la sărutat,
Veni hotul de bărbat
C-un ciumag de păr uscat,
Poate-o sută mi-o fi dat!
Eu la fugă o rupsei
Si peste garduri dădei!”
Frunzulită de mohor
,,Frunzulită de mohor,
Eu la nimeni nu-s dator;
Nu-s dator la nima-n sat,
Nici în sat si nici la bancă,
Numai la o mândră dragă!
Numai la ea sunt datori,
De gură si ochisori!”
*
File de jurnal – 12 oct. 1981(Continuare). ,,Ieri a fost adunare generală la Malovăt, azi fu în Bârda. O droaie de domni de la comună, de la judet si de la procuratură au venit ca să prelucreze si să explice oamenilor decretul. Au spus că dacă va mai fi prins cineva că doar trece pe tarlaua cu recoltă, va fi băgat la puscărie, căci acum a dispărut amenda si-a rămas doar puscăria, iar pedepsele sunt drastice, fiindcă trebuie să muncească, să muncească, să muncească!
Dar, iată că, nitam-nisam, când acei domni credeau că si-au atins scopul, convingând auditoriul, un ,,cetătean turmentat” s-a ridicat si, fără a întreba ,,Eu cu cine votez?”, a întrebat simplu, omeneste, ca-ntr-o discutie tovărăsească: ,, - Dar eu pentru ce muncesc, căci de doi ani mă spetesc pe tarlaua colectivului si nu mi-ati dat nimic?”
Domnii din prezidiu, vineti de furie, l-au smuls pe bietul Mucioniu Gheorghe din Linia Cocoanei si l-au scos din sală cu huiduieli, ca pe un câine hămesit, flămând si rătăcit. Gestul a produs o vie reactie în sală. Putin a lipsit oamenilor ca să nu dea o lectie ,,domnilor” s-o tină minte(…).
De când a apărut decretul, cântecele au amutit, s-a coborât tristetea peste sat, peste case, peste suflete. În inima oamenilor nu este ură, e mai mult indignare si durere. E o stare foarte asemănătoare cu a bătrânului rege Lear scos în drum în fapt de iarnă de proprii săi copii!”
*
Copilărie. O poezie exceptională dedicată copilăriei am găsit pe internet. Regret că nu am putut afla si cui apartin versurile. Cred că majoritatea cititorilor nostri se vor recunoaste în ea. Iat-o:
,,Zburdam prin curtea plină cu rate si găini,
Trăiau pe-atunci părinti si rude si vecini!
Mi le-ai luat pe toate si-o lacrimă îmi storci...
Te duci, copilărie, si nu te mai întorci!
Nu mai există basme, nici eu nu mai exist,
Balaurul e smecher, iar Făt Frumos e trist!
S–au inventat claxoane, adio zurgălăi,
Te duci, copilărie, cu toti eroii tăi!
Un prof ce ne-nvătase cum să plantam stejari,
A defrisat pădurea vânzând-o pe dolari!
Cu cât urcăm în vârstă, ne suntem mai străini!
Te duci, copilărie, si devenim haini!
Bunica si bunicul, ce mă-nveleau cântând
Sunt două cruci de piatră si tac pe sub pământ!
Si mai era si crângul, si-un râu, si niste tei!
Te duci, copilărie, pe toate mi le iei!
Din tinda casei mele, când mama îmi vorbea,
Fugeau din boltă norii si soarele zâmbea;
Iar tata orice teamă din vis mi-o spulbera!
Te duci, copilărie, cu fericirea mea!
Făceam pe-atunci războaie cu săbii mici de nuc,
Iar după bătălie mergeam să bem un suc!
Azi ne-omorâm pe bune, prin diferite căi!
Te duci, copilărie, si devenim mai răi!
Mă zgâriam pe brate urcând în corcodus,
Iar cel mai bun prieten era un cătelus!
Eram atât de veseli fugind prin porumbisti!
Te duci, copilărie, si devenim mai tristi... !
Pe-atunci orice ninsoare mă bucura nespus,
Iar ploile de vară păreau să cadă-n sus!
Acum la doctor mergem, plecându-ne umili!
Te duci, copilărie, si devenim fragili!
Mi-e grea maturitatea, mi-e greu să fiu docil,
As da orice pe lume să redevin copil!
*
*
*
Zâmbete. Perle de la bacalaureat: - Poetul cântă satul de care nu te mai poti despărti odată ce l-ai părăsit.
- O pădure virgină este o pădure în care mâna omului n-a pus niciodată piciorul.
- După moartea părintilor săi, Creangă si-a trăit viata în continuare, până în ultimii ani ai vietii lui.
- Toma Alimos se răzbuna pe boierul Manea, care l-a rănit mortal pe la spate cu ajutorul lasitătii..
- Caragiale este autorul schitelor si nuvelelor sale, ca să nu mai vorbim de teatru.
- Stefan cel Mare era un bărbat bine îmbrăcat, la costum, venea de la un război, cu o mână în ghips, pentru că căzuse de pe cal.
- Profesoara:,,- Să scrieti cu majuscule!” Eleva:,,- Dacă nu avem majuscule, putem să scriem cu pixu...?”
Sănătate, pace si bucurii să vă dea Dumnezeu!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 8/30/2015 |
Contact: |
|
|
