Vizita catorva insule grecesti
Adesea nu realizam ce bogatii avem, ca tara si popor!
Pe ce minunate pamanturi locuim, cat de bogata si generoasa este natura cu noi!
Se intampla tuturor...anul acesta grecii sunt “in discutie”. Pe cand mi-am rezervat vizita mea in Grecia, nu stiam ce conditii vitrege o vor astepta in vara acestui an.
Am plecat in vacanta mea pe “taramuri exotice” la sfarsitul lunii mai; excursia de zece zile ce inconjura Grecia, cuprindea si doua croaziere precum si vizita unor insule:
- prima croaziera pe Marea Egee cu vizionarea Muntelui Athos cu manastirile sale (plecare din Ouranopolis);
- a doua tot pe Marea Egee cu vizitarea insulelor Hydra, Poros si Egina (plecare din portul Pireu);
- si traversarea Marii Ionice de la Igumenita pe insula Corfu si inapoi.
Desi ghidul ne-a ademenit cu “soare si ultraviolete”, “vant si plaja” pe puntea vaselor de croaziera, aproape jumatate din cei inscrisi in excursia in Grecia nu s-au lasat dusi pe apa...
Dar cei ce am optat pentru aventuri pe mare, nu am regretat alegerea.
In ziua a doua a excursiei, ne-am oprit in minunatul orasel Ouranopolis, de unde pleca vaporul nostru catre peninsula Athos.
Despre Muntele Athos (2300m), Munte Sfant invaluit in taina religiei si a legendei, s-a scris enorm de mult. Pe acest munte - o limba de pamant de 57x10 km - se gasesc douazeci de manastiri de religie greco-ortodoxa si cateva schituri. Se estimeaza ca exista aici 2000-2300 de calugari. Desi domnitorii romani au contribuit baneste la dezvoltarea acestor lacasuri, Romania nu detine decat doua schituri cu calugari romani, si nici o manastire. In bibliotecile manastirilor 25 000 de documente contin referinte la evenimente din istoria romanilor, dar Patriarhia romana nu are acces la ele.
Peninsula Athos este “stat in stat” in Grecia cum este Vaticanul in Italia. Autonomia i-a fost acordata in 1926. Pe aceste taramuri nu a calcat picior de femeie din 1046. Singurele fiinte de gen feminin permise in aceasta “imparatie a barbatilor” sunt gainile, ale caror oua sunt necesare la prepararea temperei pentru icoanele si frescele bisericesti.
S-a dus vestea acestui loc ca fiind unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pamant. Padurile de conifere ale versantilor abrupti adapostesc animale ce traiesc numai pe acest munte. In pesteri mai exista calugari retrasi departe de lume. Peninsula are si minunate plaji pe care nu se insoreste nimeni.
Manastirile ascunse in paduri sau agatate de un colt de stanca, arata ca niste fortarete.
De fapt la ele nu se poate ajunge decat pe mare. La poalele muntelui exista biserici ce slujesc micilor comunitati, biserici care ascund in ele atat aur cat se gaseste in tezaurul bancilor unor tari. Gradinile, livezile, viile manastirilor sunt ingrijite atat de calugari cat si de lucratori laici, meseriasi veniti din toate statele peninsulei Balcanice, chiar din Rusia, Anglia si alte tari indepartate
Cum excursia noastra nu avea retinuta vizita manastirilor nici macar pentru barbatii din grup – era necesara inscrierea pe lista de asteptare – ne-am multumit cu o plimbare pe mare de cca patru ore in jurul peninsulei Athos.
Ne-am imbarcat din orasul Ouranopolis, orasel ce m-a fermecat de cum am coborat din autocar. M-am pregatit de plaja – caci timp de baie nu prea era inainte de plecarea vaporului. Am adunat pietre frumos slefuite de mare, caci scoici nu se gasesc aici.
Apa era clara si rece ca apa unui izvor de munte. Am stat un pic pe nisip si am privit imprejur: pe faleza se aliniau restaurante fermecatoare de tip italian si grec, cu flori exotice dar si muscate de toate culorile, cu meniuri explicit scrise in greaca, engleza si chiar romana. Mi-am propus sa iau pranzul aici, la intoarcerea din plimbarea pe mare.
Stand la o masa de lemn sub o umbrela putin mai albastra ca marea Egee, mi-am lasat privirea sa rataceasca, sa se incarce de azurul marii. Am mancat o friptura buna, am baut o bere iar desertul oferit de « casa » a fost dulce de iti lingeai degetele. Pranzul acesta m-a bucurat mai mult decat un pranz la vreun restaurant renumit in Atena. Mi-am propus sa incerc in insule pestii mari “preparati dupa voia clientului”, precum si caracatitele si fructele de mare. Am regretat ca timpul nu ne-a permis sa degustam in tihna vinul rosu local ce inmagazineaza dulceata strugurilor perpeliti in soare cat si asprimea vantului sarat al marii.
Dupa pranz, o plimbare de voie - dar in pas sprinten - prin oras, mi-a amintit ca aici este cald mai tot anul. Vegetatie mediteraneana formata din palmieri, portocali si lamai invada chiar si trotuarele, crescand intr-o adevarata fratie cu pomi fructiferi recunoscuti de mine, caisi si piersici.
In stanga trona linistita marea cea albastra, stapana pe ziua calda cu lumina stralucitoare ca o panza albita.
Cateva vapoare isi asteptau randul la incarcat-descarcat pasageri, iar in zare o barcuta rosie statea nemiscata, dormitand cu panzele albe stranse.
Flori de mac si de cicoare isi ofereau potirele micute insectelor cunoscatoare; bondari grasi, vargati, dar si albinute vrednice se inghesuiau la momeala.
Si in aceasta a doua zi de excursie, in acest loc de vis, pe langa vocabularul de baza inmanat de grijuliul nostru ghid, am invatat un nou cuvant: “limani = port”. Un cuvant care m-a facut sa ma gandesc la refugiatii veniti din Asia Mica dea lungul timpului in aceasta oaza de lumina si pace; exodul lor continua si azi.
Si ca de obcei in astfel de excursii, am legat noi prietenii. O doamna din Buzau, o familie din Suceava si o tanara din Saskatoon cu bunicuta ei din Craiova, mi-au devenit noi cunostinte.
Ziua a cincea ne rezerva o croaziera pe marea Egee cu vizitarea insulelor Egina, Poros si Hydra. Ne-am adunat dimineata la autocar plini de nelinistea anticiparii. Urma sa plecam din portul Pireu pe una din marile cele mari, pe care s-au dus si au venit atatia cuceritori: cat de exotic poate sa fie acest lucru?
Aici muncitorii portuari ne asteptau. Totul a mers “ca pe roate”, nici gand de greva sau alte inconveniente ce le-am experimentat acum opt ani. Oameni si masini urcau pe feribot. Nu ne interceptam si nu ne simteam amenintati. Totul era sub control.
Dupa un drum de cateva ore ce ne-au parut lungi, desi s-a dansat, cantat si au fost numere de atractie (ca dansul lui Zorba dansat de un tanar grec)), am debarcat pe insula vulcanica Hydra. Orasul este asezat pe roci, iar insula nu are istorie inainte de sec XVI, cand albanezi de religie ortodoxa s-au asezat aici. Orasul va fi construit in scurte perioade in sec XVIII si XIX, cand a avut loc blocada datorita Razboielor Napoleonice. Insula cade in obscuritate pana dupa cel de al doilea razboi mondial, cand este redescperita de straini.
Isi pastreaza aerul de la 1820 datorita interdictiei traficului auto, un bun control al constructiilor urbane si, desi ei nu stiu, transportul pe magarusi a greutatilor mai importante, adesea ...oameni.
Turistul avizat gaseste nu numai « suveniruri » pentru sine si prietenii de acasa, ci si minunate opere de arta as putea spune, coliere si centuri de piele desenate de artisti avizati.
Soarele, ca peste tot in Grecia, te bine dispune si iti trezeste curiozitatea. Asa se face ca multi dintre noi au urcat pe stradutele inguste pentru a se opri pe o mica terasa la o cafea greceasca, de neegalat in toata Europa!
Este mai mult de vazut pe aceasta minunata insula, dar noi ne-am limitat la buticile de pe malul marii, la stradutele inguste care duc la atelierele maestrilor olari sau argintari, la restaurante cu mici terase si pergole peste care cad in valuri florile de buganvilea, rosii, portocalii si uneori – acest lucru este o raritate, albe.
Cu greu ne-am intors la vaporul nostru care ragea ragusit chemandu-ne la ordine...
Dar cand vom manca? Poate pe insula urmatoare? Nu stiam ca ghidul ne-a pregatit o surpriza... dar despre asta mai tarziu.
Poros, insula urmatoare isi trage numele de la pasajul Galatis; 400m o despart de tarmul de est al Greciai. Ca si Hydra, are un teren accidentat – urci-cobori ca sa vizitezi acest mic giuvaer al marilor.
Prin magazinasele de pe tarmul mariii se gasesc minunatii, dar daca ai timp si dragoste de a face descoperi, vezi mult mai departe prin aceasta “cortina turistica”. Oamenii se zbat sa obtina un statut, sunt aici mici amgazine tinute de mestesugari priceputi, unii care au urmat cursuri de arta in universitati din Atena. Lumea este entuziasta, cred ca acesta este cuvantul potrivit si zicala “incercarea moarte n-are” este aici foarte...la ea acasa. Ma duce gandul la relatiile Tarilor Romane cu Grecia, cu fanariotii trimisi in scaunele domnesti romane, la felul cum ei ne-au invatat aceasta arta de nedispretuit a comertului, a negustoriei.
Dar este mai mult de spus despre aceasta insula: merita vizitat Templul lui Poseidon situat in centru satucului Kalavria, nu departe de locul unde Demostene s-a sinucis otravindu-se in 323 i.e.n., reluctant de a se preda macedonenilor.
Aigina (sau Egyna), cea mai mare din insulele vizitate, a fost lasata la urma. Nu m-am decis la timp sa merg la manastirea Sf. Nectarios, tamaduitor al multor boli printre care cancer, caci am vrut sa parcurg orasul la pas, fara obligatia de a fi undeva la o anume ora.
Am luat-o incet pe strada principala. Am intalnit si am pozat un grup de fete si baieti in costume nationale cantand la instrumente muzicale locale. Atenta la calesti si caii lor naravasi, m-am oprit ici-colo sa testez dulciurile locale - rahatul, fisticul, sa admir obiecte de argila modelate cu maiestrie, genti, sandale si curele de piele, bijuteriile mestesugite ale lucratorilor locali.
Nu am neglijat nici pisicile locale care pareau a fi coborate de pe un vas sosit recent din Canada, atat erau de prietenoase. De cum le vorbeai, nu conta – in romana sau engleza, ele se intindeau, cascau si erau gata sa-ti ofere burtica lor imblanita, semn de incredere si prietenie.
In majoritate dormeau la aceasta ora din zi, dar eu le-am deranjat fara mila pentru a le face o poza, chiar daca nu puteam sa obtin de la ele si un autograf.
Incet incet am ajuns la o biserica bizantina din sec XIII, construita cu putin timp inainte de cucerirea franceza: Omorfi Eklisia. Am admirat candelabrele bizantine, frescele, curtea laterala cu mari bananieri cred, am bagat capul in casuta adiacenta – o scoala locala unde copilasii erau indrumati in ale religiei.
Putin am stiut la acel timp: biserica a fost renovata in 1289 sub imparatul bizantin Andronic I, chiar daca in acel timp insula era sub conducere latina. Printre frescele cu care biserica este decorata, de o mare importanta este cea a Sf. Fecioare alaptand copilul sfant (Panaghia Galaktotrophousa - the Virgin Breastfeeding), una din putinele de acest gen in iconografia bizantina. Nu poate fi vazuta daca nu stii ca este situata intr-un fel de cava, marginile careia incorporeaza sistemul de vizionare “birds eyes”. Daca nu ma insel, sfantul bisericii este Sf. Nicolae, protectorul marinarilor.
Am stat pe malul marii, am facut poze caci, vederea orasului si a magazinaselor era superba.
Unii dintre noi care nu au plecat in excursia catre templul Aphaia si manastirea Sf. Nectarios, se imbaiau in marea calda.
Templul zeitei Aphaia, initial s-a crezut a fi dedicat lui Poseidon, este un temlpu de stil doric foarte bine pastrat, pe o colina inalta de 160m, la cca 16 km de oras. Pictorul englez Turner are mai multe lucrari cu acest subiect. Templul dateaza din anul 500 i.e.n. Figurine din epoca de bronz tarzie au fost gasite in sapaturile arheologice de aici sugerand o conectie cu epoca minoana.
Se pare ca este singurul temlpu dedicat acestei zeite in intreaga Grecie.
In fine ne-am indreptat catre vas caci se apropia ora reuniunii si nu voiam sa fim lasati prin insule.
De sus de pe punte, urmaream venirea tovarasilor nostri, care mai de care mai rosu si mai asudat. Ghidul ne-a numarat grijuliu si s-a dat plecarea. Si aici a venit surpriza : pranzul tarziu de dupaamiaza se combina cu un spectacol de dansuri traditionale grecesti in elegantul restaurant al vasului.
Pusi in situatia de a alege intre « fructele de mare » oferite din belsug sau un traditional stec, am facut fiecare dupa capul nostru. Vinul casei care acompania pranzul era si el foarte bine venit.
A durat cam doua ore acest spectacol, aproape ca nu am stiut cand a trecut timpul. Am debarcat
in Pireu, pe o caldura de foc. Ne-au intampinat o ceata de pisici locale ce nu erau asa de bine intretinute ca acelea de pe insule.
In ziua a saptea a excursiei noastre urma sa ajungem la Igumenita si sa traversam spre Insula Corfu (Corcyra, Kerkyra – sunt numele ei locale) unde aveam retinute camere pentru noapte.
Am ajuns foarte tarziu, foarte obositi. Am coborat de pe bac, noi si autocarul nostru si am luat-o pe serpentine, caci hotelul nostru era “pus in dealuri grele”. Soferul, un expert in condus pe sosele in « ac de par », rula stapan pe situatie, dar din ultimele locuri ale autocarului se auzeau neintrerupt rugaminti : « mai incet va rugam, ne vine rau ». Cei ce nu conduc nu inteleg ca nu se pot lua curbele si urca dealul cu 30 km/h!
In fine am ajuns la hotel. Nu am vazut mare lucru la acea ora tarzie de noapte. Asezat pe un deal, hotelul avea pachete de cateva camere pe cate o terasa si trebuia sa stii unde este camera, sa cari bajajele pe trepte si trepte, si daca aveai noroc nimereai la adresa.
Desigur era totul “sub control”, numai ca noi romanii suntem foarte nerabdatori; cei cativa tineri ce erau angajati sa ne ajute la bagaje faceau cu greu fata exigentelor noastre.
In fine instalata cu colega mea intr-o frumoasa camera, am vazut ca nu avem plasa de tantari la ferestre: noaptea era atat de frumoasa si noi voiam sa tinem usile glisante deschise. Pasarele si insecte de noapte cantau si lumini stranii se oglindeau in piscina misterioasa din curte.
A doua zi de dimineata am realizat ce loc superb ne-a fost rezervat! Ce priveliste!
Kerkyra se odihnea in vale in racoarea diminetii; un parfum de plante si flori necunoscute noua ne asalta. Dar nu era timp de contemplari: am fugit la micul dejun care...nu era indestulator in aceasta dimineta. Nu a contat cat am asteptat la rand, caci nu am prins omleta si parizelul. Cei de la masa mea s-au multumit cu branza topita si o cafea slaba luate intr-un decor superb, demn de sala de mese a unui hotel din Florida.
La plecare am aflat ca hotelul fusese cumparat recent, iar noul director isi incepea serviciul chiar in acea dimineata. Acest lucru explica tot.
Cate ceva despre aceasta insula.
Legenda spune ca zeul apelor Poseidon, s-a indragostit de nimfa Korkyra, fiica lui Asopos si a nimfei Metope, pe care a furat-o si a adus-o pe aceasta insula. Cu timpul numele Korkyra a devenit Kerkyra. Insula a jucat un rol important in vremurile cand grecii luptau pentru independenta. Corfu devine parte din Grecia in 1864.
Mergem mai intai sa vizitam palatul Achilleion situat in zona Gastouri, in sudul insulei Corfu, palat pe care Elisabeta Imparateasa Austriei l-a construit (1890) ca resedinta de vara, unde se va refugia departe de obligatiile vietii la curte. Palatul are ca tema viata lui Achille, personaj homeric pe care imparateasa il admira.
Legenda spune ca Achille, cel mai frumos dintre eroii Troiei, avea o singura parte vulnerabila, faimosul sau calcai. Zeita Thetis, mama sa, in dorinta ei de a-l face nemuritor, l-a tinut de calcai cand l-a scufundat in raul Styx.
Palatul de o eleganta sobra, inconjurat de statui clasice, este un monument de romantism platonic. Langa terasa castelului se afla statuia de marmura a lui Achille, realizata de scultorul german Ernst Gustav Herter, reprezentand pe erou care incearca sa smulga sageata lui Paris din calcai.
Privirea ii este indreptata catre Olymp, parca implorandu-si tatal ceresc sa il ajute. El poarta doar casca veche greceasca pe cap si o panza simpla ii acopera soldurile. De remarcat printre nenumaratele fresce din palat cea in care Achille triumfator, cara pe o trasura corpul neinsufletit al lui Hector.
Gradina palatului, bogata in specii de plante mediteraneene, copaci exotici si flori rare, se deschide catre apele Marii Ioniene.
Dupa asasinarea Imparatesii Elisabeta in 1898 la Geneva, palatul a fost vandut Kaiserului Wilhelm II al Germaniei, apoi obtinut de guvernul grec care a deschis aici un cazinou. Azi este un muzeu foarte vizitat si apreciat.
Ne intoarcem in Kerkira pentru a vizita orasul si a face cumparaturile de rigoare. Cunoscuta ca loc de refugiu al unor personalitati literare, insula devine gazda a primei Academii a Greciei Moderne in 1732. In 1984 a fost restabilita aici Universitatea Ioniana ca semn de recunoastere de catre guvernul lui Papandreu a contributiei pe care Corfu a avut-o la pastrarea traditiei elene in educatie si cultura. Vechea Academie Ioniana fusese fondata in 1824, la numai trei ani dupa castigarea independentei.
In sec. XIX insula trece pentru o scurta perioada la francezi, apoi devine protectorat englez (1815) si sediu al comisionarilor englezi. (singurul loc unde se joaca criket in Grecia este insula Corfu). Strictele reguli impuse de englezi nu au fost pe placul localnicilor si insula a fost retrocedata in 1864 guvernului grec. Capitala Kerkyra este inconjurata de zidurile fortificate a doua castele, fiind singurul oras in Grecia fortificat astfel, de unde si numele de Kastropolis.
In oras se remarca cladirea Primariei, situata nu departe de citadela Venetiana despartita de oras printr-o fosa adanca, canal de aparare ce a devenit in vremurile moderne Marina orasului, unde se adapostesc ambarcatiuni particulare de lux. Turistul se poare rataci cu succes in labirintul de stradute prea inguste pentru trafic rutier, pavate cu pietre vechi din vremea stapanirii venetiene. In 1797 insula a fost preluata de turci. Un ochi ager percepe in arhitectura orasului urmele lasate de culturile diferite ale celor ce au stapanit aici.
Esplanada intre oras si citadela Liston, este plina de elegante restaurante. Activitatea culturala si muzicala ce se desfasoara tot timpul anului, face din acest oras un bastion al culturii vestice.
Fortareata construita de venetieni gazduieste garnizoana navala. In curtea interioara a vechii fortarete, au loc spectacole nocturne de teatru si opera, sunet si lumina. Fundalul marii si al cerului luminat feeric, adauga maretie acestor spectacole.
Catedrala Sf. Spiridon construita in stil venetian, dateaza din sec XVI. Plafonul este decorat cu fresce cu scene din viata sfantului Spiridon - protectorul orasului. Catedrala nu are cupola. Inauntru sunt moastele sfantului care se scot de patru ori pe an. Papucii de panza ai sfantului stau intr-o raclita; ei se tocesc se pare si de aceea sunt inlocuiti o data pe an.
Palatul Anaktora si gradinile sale cu plante exotice si acvarii venetiene sunt alte interesante obiective turistice. Muzeul de arta chinezeasca este unic in Europa de sud pentru bogatia si varietatea exponatelor. Aici se gaseste o colectie greco-budista care atesta influenta lui Alexandru Macedon in cultura budista din Pakistan. Se pare ca in timpul lui Alexandru au inceput sa fie sculptati acei uriasi Budha cu trasaturi omenesti.
Pe insula cresc maslini salbatici cat si cultivati, migdali, banani, rodii, varietati de pomi fructiferi din sudul Europei ca meri, peri si smochini. Un fruct specific acestei insule este kumkwat care afost adus din Japonia. In salbaticie cresc tufe de mirt, magnolii si chiparosi.
Carnavalul anual traditional este un ecou al celui ce se desfasoara in Venetia.
Deasemenea, in vinerea mare a Pastelui, fanfare din orasele lumii se reunesc in acest oras.
Fiecare are in program un mars specific: Fanfara Filarmonicii canta Adagio de Albinoni; Mantzaros canta Marsul Funebru din Don Carlos ; Capodistria canta Marsul Funebru de Chopin. Sambata fanfarele canta alte piese legate de sarbatoarea sfanta, insotind moastele sfantului Spiridon prin oras. Acest obicei dateaza din sec. XIX, desi englezii l-au interzis, fara succes insa.
Am vizitat muzeul arheologic care era partial inchis pentru renovare, am stat un pic in parcul mare si primitor, am mancat ceva si m-am grabit la locul de intalnire, in susul falezei unde urma sa ne reunim pentru a ne indrepta catre port si traversa iar Marea Ionica spre Igoumenitza.
Culoarea apelor s-a schimbat la intoarcere : apele erau mov si ne-am asteptat sa fim rasplatiti cu un apus de soare regesc. Dar era prea devreme, aici se intuneca tarziu vara...asa ca pe la opt pm am poposit pe mal si ne-am indreptat catre un restaurant primitor, cu mese in interior, la aer conditionat dar si pe terasa plina de flori si de cantec de pasarele.
Noaptea am dormit in Kalambaka, sa fim gata pentru manastiri a doua zi de dimineata.
Desi obosite, cu colega mea de camera, nu am rezistat tentatiei de a face o vizita acestui mic oras. Am luat-o prin oras in cautare de cafea, genti de piele, sandale si carti postale.
Vazand ca o ploaie ne ameninta: fulgerele si tunetele se inteteau si faceau dramatica existenta noastra la piciorul ciupercilor extraterestre ale Meteorei, ne-am refugiat intr-un restaurant micut si dichisit, la timp. In cateva minute, o pala de vant a maturat tot ce era pe mese in gradina, iar noi ne-am mutat inauntru, cu candele pe masa, cu o bericica si un carnacior cu cartofi prajiti.
Am prelungit placerea pana ce furtuna a trecut. Pe la zece ne-am croit drum prin baltoace, catre hotelul nostru.
Cine a zis ca nu poti avea si peripetii in excursiile de grup, organizate!?
Toronto
|
Arh. Mariana Popa 8/27/2015 |
Contact: |
|
|
