Reflectii - Gustul amar al răzbunării
„Nu ne răzbunati!”- Mircea Vulcănescu
Răzbunarea înseamnă a-si face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate; a-si vărsa focul, mânia, necazul pe cineva. Răzbunarea este semnul existentei spiritului demonic în om si el se manifestă uneori cu putere.
Multi oameni confundă dorinta de dreptate cu dorinta de răzbunare, fiindcă este pentru unii greu să discearnă pornirile sufletesti. Dacă omul nu are bunătate în suflet si nu cugetă suficient, dorinta de răzbunare răbufneste, motivată sau disimulată ca dorintă de dreptate. Există o relatie strânsă între răzbunare si mânie, mânia fiind o patimă care pătrunde adânc în sufletul omului; este o anumită „orbire” a rationalitătii – care duce la dorinta de răzbunare. Mânia poate fi înlăturată doar cu blândetea sufletului, care este ascunsă în fiecare dintre noi, dar de cele mai multe ori, orgoliul propriei noastre persoane nu o lasă să iasă la suprafată. Gândim prost, suntem orgoliosi, vrem să ne răzbunăm când prindem momentul, confundăm dreptatea cu răzbunarea si trecem la facerea de legi care să înlăntuie libertatea mult visată a oamenilor.
Cultura si traditia unui popor, vârfurile culturii unui popor trebuie respectate. A adopta o atitudine contară înseamnă a lovi în cultura românească. Putem vorbi despre greselile unor oameni reprezentativi, dar nu-i putem pedepsi, nu putem anihila contributia lor culturală la tezaurul cultural al neamului. Sună a răzbunare, ură, o nouă condamnare! Seamănă cu acea mânie proletară de care am avut parte în vietile noastre. Nu putem admite deculturalizarea; interzicând vârfurile culturii românesti, lovim în cultura tării!
Astăzi, când comunicarea s-a lărgit, când universul s-a deschis pentru noi, când în sfârsit putem face, dacă ne străduim, cunoscută cultura noastră în toată lumea, ideile reprezentantilor culturii noastre, când universul deschis ne-a creat această posibilitate, se găsesc unii să dea legi (legea 217/ 2015) care să adauge îngrădirea libertătii, să demitizeze, defăimeze reprezentanti ai culturii - si asa putini, multi dintre ei fiind ucisi în închisorile comuniste sau distrusi sufleteste -, si aceasta petrecându-se într-un stat democratic. „O lege care pedepseste anumite opinii – opinii, nu fapte – cu închisoarea este în esenta ei stalinistă si nu poate fi acceptată de o societate democratică”, scrie clar criticul si istoricul literar Alex Stefănescu într-un recent articol.
Legea a generat mai multe controverse, existând opinii potrivit cărora, după intrarea în vigoare a legii, autorii interbelici cu afinităti legionare nu vor mai putea fi citati. Scriitorul, eseistul Andrei Plesu, dar si alte personalităti, au comentat această lege, vorbind despre ambiguitatea textului, dar si despre modul în care ea urmează să se aplice. Crin Antonescu, într-un interviu pentru „Gândul” a răspuns: „ …Bineînteles că atunci când vorbim despre Cioran, Noica, Eliade, Vulcănescu nu putem să considerăm că dominanta operei lor este legată de afinitatea temporară si destul de redusă în timp cu miscarea legionară. Toti acesti colosi, pentru că toti cred că recunoastem că este vorba de vârfuri intelectuale ale culturii românesti au o operă extrem de solidă, apreciată si intern si international si care nu are nicio legătură cu doctrina fascistă si activitatea, practica politică legionară. Mi se pare, repet, un semn de precaritate intelectuală majoră să întelegi că prin această lege ti se interzice să citesti Cioran. Prin această lege nu ti se interzice să citesti nimic, nu încalci cu nimic prevederile acestei legi dacă citesti de la Mein Kampf la operele tovarăsului Nicolae Ceausescu”. George Scutaru, fost consilier prezidential si deputat PNL, i-a criticat pe cei care se tem de această lege : „Nu asta a fost intentia legiuitorului de a-i pedepsi pe cei care pun citate din Cioran…”. Da! Să le luăm drept scuze aceste răspunsuri exprimate tot ambiguu? Noi, cei multi si mărunti, stim una si bună, că o lege odată validată, nu se mai discută, ci se execută: „Unde-i lege nu-i tocmeală!” spune un proverb românesc. O lege poate fi explicată, discutată, înainte de a fi elaborată, dar nici de cum după. Dacă ea necesită aceste explicatii târzii, înseamnă că este lipsită de claritate si adevăr.
Întelegem că s-a voit ceva, dar a se amesteca lucrurile implicând si vârfurile culturii românesti, deci lovind în cultura tării, este o greseală care putea fi omisă. Ce ascunde aceasta atitudine? Se poate tolera atingerea verticalitătii unor oameni ce au murit cu dragostea de tara în care s-au născut, cărora le-a păsat de viitorul ei? Cum am permis si mai permitem să fie ponegrit marele nostru poet-filosof Eminescu, marii nostri cărturari, filosofii neamului nostru? Fiecare tară îsi are filosofii, geniile ei de care trebuie să se mândrească, nu să le defăimeze. În loc să recunoastem bogătia extraordinară din cultura noastră, ideile umaniste ale oamenilor de cultură care au dezvoltat gândirea, au îmbogătit sufletele, ne-au redat bucuria existentei si nu pe cea a luptei pentru existentă, si să le alăturam valorilor celorlalte culturi, noi le îngrădim, le blamăm, suntem pe cale a nu le mai recunoaste. Limba, cultura, traditiile, constiinta sunt valori ale natiei noastre.
Armonia spre care trebuie să tindem nu poate avea în vedere răzbunarea, îngrădirea, defăimarea ori eliminarea valorilor culturale ale neamului. Nu este în spiritul democratiei! Este necesară întelegerea, armonia între oameni, între natiuni. Se pare că se strânge un arc. De cine este mânuit si spre cine se îndreaptă săgeata? Si-apoi este experimentat că unele interdictii care îngrădesc în mod ilogic libertatea, pot duce la actiuni extremiste. Si mai cred că o mamă poate avea copii mai buni, unii mai putin buni care mai comit greseli, dar ea niciodată nu-si va înlătura fii, nu-i va ocărî. Îi va strânge la piept si îi va apăra.
Filosofia, această atitudine înteleaptă fată de întâmplările vietii, a apărut în sec. VII î.e.n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î.e.n., în Europa, în Grecia. Sigur ca ea s-a dezvoltat pe parcursul timpului, gândirea a evoluat curajos. Au apărut diferite sisteme filosofice, dar toate se centrau pe ideea de om, acesta fiind si scopul gândirii filosofice, în mare. Elaborarea unei filosofii cere mult timp, mult mai mult decât pentru orice alta îndeletnicire spirituală. Ea presupune reflectia, acumularea de cunostinte, asezarea lor într-o gândire sistematică, o matematică a gândirii. Oamenii s-au raportat la lume mai întâi mitologic si numai apoi filosofic. Miturile apelau la imagini si întâmplări fantastice, iar filosofia la judecăti si rationamente. Unii mai greseau, dar nu-si ascundeau judecătile, pentru ca ele să poată fi cântărite si alese cele mai bune dintre ele. Filosofia a fost în strânsă legătură cu religia si teologia, întrucât religia s-a ocupat de „facerea lumii” si de sensul existentei umane, iar teologia a încercat să argumenteze în mod rational credinta. Literatura si arta sunt si ele legate de filozofie, întrucât ele se ocupă de viata interioară a omului si de legătura ei cu mediul exterior. De-a lungul timpului au existat multi gânditori, creatori de curente filosofice. În gândirea contemporană, influentată de stiintă, problematica omului si a istoriei ocupă un plan special. „Spiritul de cugetare al unei anumite epoci e ceva comun, el se desprinde din operele cugetătorilor”, ne spune Lucian Blaga în lucrarea sa „Încercări filosofice”.
Privitor la filosof, Aristotel spunea: „În primul rând părerea pe care ne-o facem despre un astfel de om e că el, pe cât cu putintă, stie toate, fără însă a poseda si stiinta fiecărui caz particular; apoi, el e în stare să cunoască si probleme mai grele, care nu-s usoare pentru priceperea omului de rând. Senzatia nu intră în caracteristicile filosofiei, căci ea e comună tuturor si nu implică nici un efort”. Cartea „Filozofie, crestomatie si bibliografie”, editată către sfârsitul anului 1989 de Academia de studii sociale si politice a Republicii Socialiste România, începe cu texte din K. Marx, Lenin, Engels, Ceausescu, urmează pleiada filosofilor greci, filosofi din alte tări si apoi texte de Mircea Florean, citatele lui fiind primele din lista filosofilor români. La început deci, este textul semnat de Marx, inspirat din Aristotel, dar recompus în spiritul conceptiei sale: „Filosofia este nepopulară, tainica ei îndeletnicire a toarcerii unui fir interior apare ochiului profan ca o activitate pe cât de exaltată, pe atât de nepractică; ea este privită ca un profesor de stiinte oculte ale cărui formule magice au o rezonantă solemnă pentru că nu sunt întelese de nimeni”.
Multi oameni filosofează fără să-si dea seama. Se pot numi frânturi de filozofie pe care le aduc, uneori fără să stie, la marea filozofie a vietii. L. Blaga, în lucrarea „Despre constiinta filosofică” afirmă: „Filosoful îsi articulează problematica în legătură cu un tot ce depăseste orice limită inerentă experientei, si anume nu numai într-un sens extensiv, ci si vertical, în înalt si în adâncime. […] Omul de stiintă se multumeste să stabilească unele principii, reguli sau legi si să imagineze eventual unele metode de existentă […] Filosoful este prin intentie autor al unei lumi. […] Pentru filosof, experienta în totalitatea ei este un pretext pentru o interpretare de extremă, superlativă amploare, care rămâne tinta demersurilor sale. […] Filosoful captează experienta, ca să-si alimenteze cu ea viziunea, ale cărei semnificatii îmbrătisează totul existentei”.
Constantin Noica în „Încercarea asupra filosofiei traditionale” mentionează: „Filosofia arată încotro trebuie orientată ratiunea. Ea singură duce până la capăt miscarea ratiunii, făcând-o să nu rămână simplu impuls rational si simplu fanatism al consecventei, ci luminând întreaga ei desfăsurare către împlinirea întregului ei rost. În sensul acesta, nu numai regii ar trebui să fie filosofi, cum s-a spus, dar fiecare fiintă umană, purtătoare de ratiune cum este, nu se poate împlini decât prin filosofare”.
D.D. Rosca în „Stiintă si filozofie”: „Filosofia, sprijinită în primul rând pe stiintă, dar si pe o adâncă experientă de viată (experientă ce nu poate fi totdeauna tradusă în date stiintifice), se străduieste să arate nu numai ce este realitatea în general si lumea omului în special, ci ea tinde să traseze si o imagine despre ceea ce trebuie să fie omul si lumea lui umană. Propune, adică, un ideal de realizat”.
Referitor la noua lege 217/2015, Profesor, dr. Liviu Ornea scrie într-un articol din „Observator cultural”: „Legea condamnă «cultul persoanelor care s-au făcut vinovate de apartenenta la miscarea legionară si au fost condamnate » . De cine? Ne bazăm pe sentintele tribunalelor din deceniile cinci si sase?”. Să exemplificăm doar pe filosoful, economistul, filologul, publicistul, sociologul, spiritul enciclopedic - Mircea Vulcănescu (1904-1952) care a fost arestat în lotul al doilea al fostilor membri ai guvernului Antonescu, calificati „criminali de război” si în 1946 a fost condamnat la opt ani temnită grea si altii. El a fost cel care a sustinut cu argumente filosofia românească a timpului său, sistemele filosofice originale, unele recunoscute în plan mondial.
Am să redau doar câteva dintre amintirile celor care l-au cunoscut: „Un om de o rară probitate sufletească si intelectuală, fără nici un compromis de ordin moral. O fire contemplativă si obisnuită îndelung cu meditatia” – scrie Arsavir Octavian. „Pe Mircea Vulcănescu l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din Bucuresti, pe timpul studentiei mele. Lectiile sale erau pline de dinamism si originalitate”, scrie Ioan Halmaghi. „Rând pe rând, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut zdrentăros, care freca cu terebentină scândurile. […] Am trecut chiar pe lângă el. Era Mircea Vulcănescu”, povesteste ziaristul Gabriel Bălănescu, fost coleg de suferintă la Aiud, în cartea „Din împărătia mortii”. Nicolae Crăcea povesteste despre un moment când a fost scos pentru tortură în aceeasi serie cu Mircea Vulcănescu. „Torturarea mea s-a terminat si acum zăceam aruncat într-un colt pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu”. Povesteste în continuare cum a fost torturat până si-a pierdut cunostinta: „capul i se bălăngănea ca o minge legată cu sfoară când a fost luat de picior si târât pe pardosea”. Si mai adaugă spusele lui Mircea Vulcănescu privitor la familie: „Dacă veti avea sansa supravietuirii si veti iesi din acest infern, căutati-mi familia… să le spuneti că nu mi-am făcut decât datoria ca cetătean al acestei tări oropsite”. Ion Constantinescu - Mărăcineanu, povesteste în articolul „Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu” publicat în revista Memoria: „La Jilava a fost torturat, izolat si înfometat… Acolo a contractat pneumonia care nu l-a iertat. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte stii, nu are acoperis. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece si umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu bratele lui si l-a tinut deasupra, pe propriul trup. („Saltea umană”, cum a scris frumos cineva). Este de necrezut. (...) Două zile mai târziu, Mircea Vulcănescu s-a stins fără lumânare, împăcat sufleteste că nu mai avea dureri”. Cunosc multi dintre noi gestul său de sacrificiu? Nu avem dreptul de a vorbi despre el? Avea doar 48 de ani si a lăsat un testament simplu, dar care arată întreaga conceptie crestină de viată a lui : „Să nu ne răzbunati!”, adică să nu răbufnească spiritul demonic din noi. Nu s-a gândit nici o clipă la posibilitatea unei noi culpabilizări!
Conferentiarul universitar Ciprian Mihali, într-un articol scrie: „Rareori în istoria ei (nu prea lungă, ce-i drept), filosofia românească s-a aflat într-o asemenea criză de recunoastere publică, dar si de stimă de sine, cum se află azi. Rareori, ca acum, după imaginea nefericitei si dispretuitoarei interventii prezidentiale, filosofia a putut fi asimilată unei activităti complet inutile si îndepărtate de lumea reală, chiar dăunătoare celor din jur, care ar avea mai degrabă nevoie de repere precise, concrete si practice”.
Dar, încăpătânarea de a gândi, se spune mai departe, nu dispare niciodată. În fata absurditătii lumii, „reflectia nu demisionează”. Filosofii caută mereu să înteleagă – chiar erorile, impasurile si ororile noastre. În cel mai dezolant dintre peisaje, în cea mai rea situatie posibilă, filosofia îsi păstrează dorinta de a sti.
Întrucât filosofia a început cu mirarea omului, urmând întrebările si încercările de răspuns, Heidegger era de părere că „tensiunea mirării trebuie să se mentină, pentru ca « filosofarea » să continue”. Să ne întrebăm: Poate continua filosofarea în conditii de constrângere?
– Carolina de Nord
|
Vavila Popovici 8/25/2015 |
Contact: |
|
|
