A fi sărac nu e rusine,
a fi mizer e grozăvie
Sărăcia exterioară nu numai că nu-i o rusine, dar nu-i nici un fapt endemic pentru o tară sau un popor, chiar atunci când (cazul României postdecembriste) ea s-a generalizat într-atât de mult, încât nu mai surprinde pe nimeni – nici pe aceia multi ca frunza si iarba care-i suportă hachitele, nici pe canaliile înciocoite la care-i pâine si cutitul si care, pentru a-si prelungi tirania dosită sub aparente democratice, fac tot ceea ce-i neomeneste posibil să adâncească inegalitatea socială prin tirania sărăciei.
Dimpotrivă, toate religiile universaliste îndeamnă la sărăcia exterioară, cu adevărat calea garantată pentru îmbogătirea lăuntrică, iar crestinismul în primul rând prin nemuritoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Nu vă strângeti comori pe pământ, unde le mănâncă moliile si rugina, si unde le sapă si le fură hotii, ci strângeti-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile si rugina, si unde hotii nu le sapă, nici nu le fură” (Matei 6/19,20).
Deosebim, prin urmare, sărăcia impusă de lăcomia, demagogia, nepriceperea sau impostura cătăratilor la putere, o sărăcie care afectează grosul cetătenilor si primejduieste viitorul tării (din nou cazul României postdecembriste), de privatiunile pe care si le impun firile deosebite, fie prin renuntarea spre folosul nevoiasilor la cea mai mare parte din averea mostenită (celebrul caz al marelui Lev Tolstoi si al câtorva dintre eroii scrierilor sale târzii), fie prin totala renuntare la desertăciunea celor lumesti si intrarea hotărâtă în lumea meditatiei si rugăciunii, cu sau fără rasă monahală (modul pilduitor în care si-a încheiat viata Zoe Dumitrescu-Busulenga).
Mai mult de-atâta. Spre deosebire de prosperitatea comodă si căldută, care cel mai adesea favorizează trândăvia si risipa (fireste, atunci când nu se întăreste spusa cu „banul la ban trage” prin agonisirea ajunsă scop în sine), de cele mai multe ori sărăcia devine motorul progresului social în general, al celui spiritual în special: nemtii si japonezii au demonstrat pe viu cum prin muncă fără preget si de calitate, o tară poate să renască aidoma păsării Phoenix din cenusa provocată de al doilea război mondial, după cum artistii săraci dovedesc din totdeauna că, îmbolditi de nevoi, izbutesc să îmbogătească patrimoniul universal cu noi si noi capodopere.
Exemple în acest sens sunt cu duiumul. Iată-l pe mult încercatul de soartă François Villon, cel care a pus bazele poeziei franceze moderne, pe mult umilitul si nedreptătitul Miguel de Cervantes, corifeu între corifeii culturii spaniole si universale, pe îndelung oropsitul Vincent van Gogh, cel care întreaga viată a fost întretinut de fratele lui Theo, căci – din cele circa 1000 de tablouri si cam tot pe atâtea schite si desene, care îndată după moartea lui i-au făcut multimilionari pe urmasi – a reusit să vândă pe preturi derizorii doar două, si, nu în ultimul rând, pe foarte bolnavul de epilepsie si mereu strâmtoratul Feodor Mihailovici Dostoievski, genialul rus care si-a scris partea cea mai consistentă din operă (Amintiri din casa mortilor, Crimă si pedeapsă, Demonii, Fratii Karamazov) sub uriasa presiune a creditorilor.
De altminteri, un nobil francez contemporan cu Cervantes, a făcut următoarea afirmatie adevărată cu tot cinismul ei: „Dacă ceea ce-l constrânge să scrie este nevoia de bani, atunci deie Domnul să nu ajungă niciodată bogat, pentru ca, prin operele sale, el, care este sărac, să îmbogătească lumea”!..
Baiul mare este atunci când omul devine mizer, adică atunci când sărăcia a pus stăpânire pe mintea si inima lui, deoarece mizerabilismul este concomitent doctrina disperării si filosofia resemnării. Căci, spre deosebire de constienta si de vointa renuntării, inconstienta resemnării împinge disperarea până în vecinătatea fatalitătii de felul „Ce ti-e scris în frunte ti-e pus”, respectiv „Capul plecat sabia nu-l taie”.
Si încă ceva. Dacă renuntarea denotă curaj si are vocatia demnitătii verticalului, resemnarea este plină ochi de lasitate si are vocatia orizontalului nedemn, cenusiu si sterp.
Din păcate, după atâta minciună si înselăciune postdecembristă, foarte multi dintre români au ajuns resemnati până în măduva oaselor – sceptici, blazati si apatici.
„Românii sceptici si blazati, vor protesta neîncrezătorii, când în România sunt atâtea de făcut pentru prezent si viitor, ba chiar si pentru trecutul ei lamentabil valorificat, si când se stie prea bine că astfel de însusiri sunt inerente doar unui popor atât de îngreunat de măretia istoriei sale, încât îl plictiseste până peste cap estetismul spumos al propriei culturi, bunăoară asa ca pe francezi, englezi sau chinezi?!”
Da, căci întreg sistemul postdecembrist este putred si mizer prin minciuna ridicată la rangul de adevăr si prin nelegiuirea ajunsă cârmuitoare în stat, fapt pentru care elementele componente (indivizii), dar mai ales relatiile statornicite între aceste părti (institutiile statului), n-au cum să nu fie infestate de ticăloasa politică a aflătorilor în treabă si să nu fie croite, ca aproape tot tot ce miscă-n tara asta, după chipul lor hâd.
Tocmai de aceea românii cu scaun la cap din tară si din străinătate au datoria fată de înaintasi si urmasi să nu se mai lase călcati în picioare de aceste jigodii, ci – uniti în cuget si aspiratii – să le dea peste bot când le-o fi mai drag de lume. Adică cel mai târziu la alegerile de anul viitor: Ori apar pe buletinele de vot oameni competenti si necompromisi, ori se trece la greva electorală generală!
|
George Petrovai 8/21/2015 |
Contact: |
|
|
