Ion Pascadi - Intre realitate si realizarea artei
1. Momentul praxiologic al artei. Contextul de confruntare teoretică si ideologică determinat de modurile noi de raportare a artei la termenii culturii si civilizatiei si, îndeosebi, a civilizatiei la sfera culturii în general si a instituirii esteticului în special, conferă lucrării Artă si civilizatie (Ed. Meridiane, Buc., 1976, colectia Prospectiuni estetice) a lui Ion Pascadi un caracter disociativ în functie de situarea filosofică în explicarea raportului numit încă din titlu. Constituită ca o pledoarie atât pentru „autonomia artei” cât si pentru realizarea ei ca „fapt de civilizatie” cartea respectivă implică în profunzimea ei si o polemică cu acele tendinte ale filosofiei mai mult sau mai putin contemporane care amplifică „ruptura” (opunerea) spengleriană dintre cultură si civilizatie în bine-cunoscutul evantai de concluzii, uneori cu nuantări opuse, existentialiste, neofreudiene, neopragmatice, personaliste, structuraliste, „tehnocratice” si care anuntă si denuntă trecerea valorilor culturii în fapte de civilizatie ca fiind o iremediabilă intrare a lor în crepuscul. În prelungirea gânditorilor nostri (Tudor Vianu, Lucian Blaga, Mihai Ralea, D. D. Rosca) care au refuzat, chiar atunci când au radicalizat deosebirea dintre cultură si civilizatie până la proportii ontologice, conceptia organistică si morfologică a autorului răsunătoarei cărti, Declinul Occidentului, Oswald Spengler, cu pretinsa fatalitate internă a culturii, Ion Pascadi se delimitează acum de proliferările si derivatele metafizice ale acesteia, derivate care transformă o analogie în identitate, întemeindu-se pe o confuzie de planuri: declinul unei forme sociale ca fiind al culturii sau civilizatiei. Că problema are o neobisnuită tensiune ideologică în prezent o dovedesc pozitiile unor lucizi analisti si gânditori ca Herbert Marcuse (Omul unidimensional), M. Dufrenne (Pentru om), M. Heidegger (Die Technik und die Kehre), Th. W. Adorno (Teoria estetică), H. Read (Originile formei în artă), sau cuprinderea ca temă: Oů la civilisation? La editia din 1971 a traditionalelor Rencontres Internationales de Génčve. În cultura noastră ar fi de amintit efortul de circumscriere a fenomenului printr-o viziune dialectică a lui Al. Tănase (Introducere în filosofia culturii; Cultură si civilizatie).
În acest context teoretic, cartea lui Ion Pascadi, Artă si civilizatie, porneste de la teza: civilizatia este cultură aplicativă, transformatoare a conditiei materiale (obiective) si spirituale (subiective) a omului. Conform acesteia, arta nu este situată într-un raport de opozitie cu civilizatia, ci într-unul de întrepătrundere, fără a fi identice, căci se propune o distinctie între nivelul culturii propuse („artă propusă”), unde formele spiritului se prezintă relativ independente, accentuându-si specificitatea, si nivelul civilizatiei („arta trăită”), unde „formele spiritului apar amalgamate” (p. 7), iar „autonomia” subminată. Si dedus din ipoteza de principiu („aceea a distinctiei metodologice dintre arta ca valoare culturală si arta ca fapt de civilizatie”, p. 11), demersul analitic, asimilând date empirice si ordonându-le în sensul de a obtine unele determinări ale distantei dintre creatie si receptare, ale contradictiilor artei în viata sa socială, ajunge la concluzia „că de fapt în clipa când atinge sfera civilizatiei, opera întotdeauna încetează să fie simbol artistic (în sensul propriu al cuvântului) devenind înlocuitor pentru alte nevoi sociale si jucând alte functii”(p. 161). Dar sensul acestei concluzii contradictorii este convertit, relatia dintre artă si civilizatie relevându-se ca inter-relatie, ca „întoarcere” a artei din „fapt de civilizatie” în sfera culturii. Ion Pascadi, amintind de propusa pantonomie a artei a lui T. Vianu, se delimitează de concluziile pesimiste ale acelor derivate spengleriene si afirmă că „civilizatia este o încununare a culturii, întrucât o transpune în realităti si nu o lasă la stadiul de simplă propunere ideală…” (p. 15). Si această pozitie intermediară, între cultură si civilizatie, îi nuantează artei determinismul: factorii socio-economici ajung din determinarea “în ultimă instantă” să intervină si în „sustinerea sau negarea operei produse, prin faptul că-i orientează în mare măsură existenta” (p. 197), iar cei din cadrul civilizatiei (politici, general-culturali, stiintifico-tehnici, antropologici, specific-nationali, psihologici etc) să-i înfluenteze procesul de trecere de la „propusă” la „trăită” si să atragă o interferare a criteriilor proprii cu cele din afara artei. Si pentru a se evita aceasta, procesul să se realizeze ca o „conexiune dublă”, esteticianul relevă si necesitatea unei determinări interne a artei (păstrarea „autonomiei”) si a unei receptări adecvate pentru a ajunge la acea consecintă a „actiunii retroactive a artei ca fapt de civilizatie asupra culturii artistice” (p. 56). Statutul de „artă trăită”, viată socială a artei se realizează prin receptarea operei plasată de la nivelul individual la acela al „constiintei colective”. „Textul” trăieste prin încadrarea sa într-un „context” – arta, prin realizarea sa în civilizatie. Si analiza circulatiei dinamicii valorilor, pornită „nu de la ceea ce am dori să fie, ci si de la ceea ce este” (p. 131), reliefează necesitatea de a interveni o „reglare socială critică care să decidă asupra punerii în circulatie a unei valori estetice sau alta, care să le ierarhizeze după nivel sau să le clasifice, acordând oamenilor posibilitatea să aleagă între alternative si formându-le cu competentă discernământul” (p. 131). Se atinge astfel problema „fierbinte” a mai vechii dispute privind caracterul elitar sau de masă al artei (v. si I. Davidov, Arta si elita), aceea a recunoasterii sociale a valorilor în functie de opinia maselor. Dar cum distinctia dintre cele două nivele (al culturii si al civilizatiei) nu e axiologică, ci tipologică (sincronică si nu dinamică), se dovedeste ca reală problema unei griji „de a nu permite intruziunea unor criterii nespecifice si formarea unei false constiinte estetice” p. 134). Drept pentru care se propune: „o atentă si competentă judecată asupra a ceea ce se prezintă ca nevoie socială", „o personalizare a criteriilor selectiei pentru a forma un receptor activ si competent”, dar si “permanenta deschidere a orizontului spiritual, ridicarea nivelului de cultură, înfătisarea si prezentarea în circulatie a lucrărilor care merită, dar si o preocupare a scolii, familiei, organizatiilor obstesti, a criticii literare si de artă pentru a oferi criterii adecvate de judecată nu numai operei dar si orizonturilor estetice diferentiate ale receptorilor” (p. 135). Si de la viziunea ontologico-genetică a lui G. Lukács asupra „mediului omogen” se trece pe segmentul final, al receptării si Ion Pascadi desprinde concluzia: trecerea artei de la creatie la receptare, de la unicat la socializare, transformarea ei în fapt de civilizatie implică – pentru păstrarea specificiătii ei – constituirea tocmai a unui asemenea mediu omogen, existent nu numai în interiorul artei (genului, speciei, operei particulare) ca si în cadrul grupului micro sau macrosocial al recpetorilor. O perspectivă, ca cea lukácsiană, a desprinderii esteticului din magma gândirii cotidiene, a reconstituirii genezei pornindu-se de la un concept al structurii artei evoluate si a „mediului omogen”, ca punct de sprijin, ar fi sporit cu mult posibilitatea determinării miscării de realizare a artei.
2. Arta de la A la Z. Cartea Arta de la A la Z, de Ion Pascadi (din colectia Humanitas a Editurii Junimea, 1978) are o structură dihotomică: o parte negatoare, iar alta afirmatoare. Ion Pascadi supune analizei capacitatea de cunoastere estetică în procesul de trecere a artei din valoare culturală în fapt de civilizatie, cu intentia precisă de a identifica erorile estetice tipice în care au cantonat si persistă, fără nici o acoperire, subiectele receptoare, si de a conferi un orizont nefictiv si neînstrăinat estetic judecătilor de valoare. În procesul praxiologic al artei, destul de greu de determinat, Ion Pascadi prelungeste functia esteticii (de la nivelul teoretic la nivelul practic, de la a interpreta la a actiona), în a descrie si a semnala seriile de prejudecăti, de erori evidente sau mai dosite în deconcertanta miscare a artei si a receptării ei, locurile comune intrate peste noapte sau perpetuate datorită unei slăbiciuni a criticii si a esteticii. Este urmărit atât obiectul estetic care renuntă la specificitatea sa (sau nici nu ajunge în posesia ei) si devine altceva, străin de artă, si actionat de forte exterioare ce nu-i iau în calcul interioritatea, fie ea absentă sau prezentă, cât si subiectul estetic care, în procesul de creatie si re-creatie, se încredintează unor cu totul alte scopuri fără a mai fi actionat de obiectul estetic prin functia specifică a acestuia, deturnându-i realitatea estetică si, prin urmare, si împlinirea sa ca subiect estetic, prejudiciind generosul proiect de edificare a nobilului homo aestheticus.
Consecintă a reactiei la acest fenomen, cele 25 de eseuri s-au constituit ca adevărate „admineuri” baconiene, posedând în dosul textului în coloanele pentru acceptabile sau neacceptabile colectionate, cu titlu de exemplu, judecătile estetice valide si “cojile” presărate de „înstrăinarea estetică” în complexul proces de realizare a artei. Reflectiile retin “miezul” si aruncă, în lada cu vechituri si infirmităti, „cojile”, spre a se înlesni pătrunderea la specificitatea estetică a obiectului si spre a se feri în receptare subiectul de erori. Si această atitudine a esteticianului, pentru a fi urmărită cu mai multă pregnantă, cuvine-se o analogie aproximativă si sugestivă si în estetică (în critica despre Brâncusi s-a făcut de către Ion Pogorilovski) cu năruitii „idoli” ai lui Bacon: a) „idola tribus” – ar desemna culpabilitatea inadecvării receptării artei prin specificitatea sa, într-un fel, o vinovătie generală care conferă conformismelor si conventiilor cele mai comune autoritate si pretentia ridicolă a absolutului, sau a receptării gresite, snobiste, care nu iau „arta drept artă”, ci o confundă cu un „înlocuitor”: de pildă, si numai consemnarea prejudecătilor începând cu litera B din eseul Banalul: arta ca balsam („un înlocuitor al lipsurilor, un leac al necazurilor, un mijloc de a alina suferintele sufletului”, p. 8), ca bancnotă („un înlocuitor, un etalon simplificat, un instrument care permite circulatia operei plasând-o undeva, la bursa valorilor”, p.10), ca blazon, ca băutură magică, ca bufonerie sau că trebuie să aducă beneficii, să biciuiască simturile; b) „idola specus” – deformările recepetării datorită extrapolărilor străine, tinând de conformatia spirituală a subiectului sau uneori chiar de unele metode critice; c) „idola flori” („care s-au strecurat în intelect cu ajutorul cuvintelor si numelor”) – o serie întreagă de concepte si notiuni estetice si critice lipsite de precizie sau deformate prin anchilozarea reumatică, drept pentru care se propune de estetician revizuirii, redefinirii, regândirii în consonantă cu miscarea realitătii artistice si, în ultimă instantă, cu conexiunile întregii vieti a formelor spiritului si ale realitătii sociale („e cazul să ne gândim de nu cumva conceptele pe care le utilizăm nu sunt putin înghetate si rigide în conditiile în care are loc o adevărată explozie a artisticului în estetic”, p. 167); d) „idola theatri” (erorile din „credulitate si neglijentă”) – arbitrareitatea receptării, comoditatea, răul obicei de a relativiza si absolutiza sintagma de gustibus non disputandum, falsele certitudini, eclectismul, prejudecătile semnalate în ceea ce priveste întelegerea operei etc.
Interventia lui Ion Pascadi într-o etapă de acumulări si cu o circulatie rapidă de valori, de grabnice valorizări, are drept scop depistarea celor fără acoperire specifică, false si colbuite în neputinta de a duce spre un sens estetic, dar amăgitoare prin apelul nestingherit la comoditate, la indistinctie axiologică si la prezentarea tablei de valori ca interpretabilă la fel din orice parte si, totodată, propunerea de tot atâtea căi teoretice regândite pentru o autentică valorizare. Esteticianul se opune relativismului pentru relativizare, indistinctului axiologic pentru specificitate estetică, prejudecătilor pentru judecăti, generalitătilor pentru generalizări, închiderilor sensurilor pentru deschiderea lor: exclude simplismele în relatiile dintre valori („exagerarea importantei politicului până la a transforma arta într-un mijloc lipsit de personalitate proprie si specificitate este la fel de gresită precum este considerarea artei ca absolută, în afara istoriei si a oricărui context”, p. 152), denuntă ca dăunătoare sociologismul, reductionismul, normatismul exterior, ca si estetismul si autonomismul artei; discursul se prezintă mai mult diaporetic decât euporetic, ceea ce înseamnă o încercare de excludere a unilateralitătilor si abstractiunilor, o deschidere a problemelor, căci în templul artei continuu trebuie calculată pozitia fată de intrare, că numai „pentru 75 de dramuri de creier totu-i sigur – cum zice Eminescu în Archeus, distingând între gânditor si gânsac –, o adecvare a unghiului estetic fată de practică pentru a se converti critica în estetică si filosofică si, bineînteles, „stiinta frumosului”, estetica, să-si lărgească sfera „înglobând numeroase teritorii extraartistice” (p. 122). Această mutatie a esteticii pe care Ion Pascadi o încearcă din aceeasi perspectivă, a recuperării esteticii filosofice, dialectice si stiintifice, reclamă responsabilitatea esteticii în însăsi procesul de valorificare a artei, în momentul praxiologic al acesteia – atitudine salutară si optimistă ca proiect, dramatică si necesară ca realizare.
|
Dumitru Velea 8/19/2015 |
Contact: |
|
|
