Poemele prospetimii sufletesti - ( Cronicã târzie * )
Fiintarea ideii sau a sentimentului are, cred, o singurã origine: idealurile omului, între care cel al creatiei covârseste spiritul.
Din titlul volumului de versuri Grãdina Reginei Izvana Poeme de dragoste, m-a atras partea a doua. Simbolistica grãdinii si a reginei sale pretinde o altã opticã determinatã de interpretarea cu mãiestrie a paradigmei eclesiastice ce contribuie la farmecul si profunzimea liricii. Mi se pare interesantã, la un poet cu vocatie crestinã si aflat la vârsta senectutii, atitudinea fatã de iubire. De fapt nu e prima datã în literaturã, când iubirea cuprinde inspiratia la vârsta bãtrânetii. Dintre multele cazuri de acest fel, gândirea mea se leagã de V. Voiculescu.
Iubirea, ca semn al timpului, strãbate cu fortã cuvintele credintei, cuvintele inimii, „scriitura”, încât s-ar putea spune „la început a fost iubirea”care, prin întruparea Cuvântului, aduce desãvârsirea în „zodia cu patru foi”iar norocului i se va spune har.
Ca temã literarã consacratã, ea a fost sucitã si rãsucitã în chip si fel, de la naivitate la cruzime, de la inefabilul sentimentului la dulcegãrie si erotism, de la gelozie, trãdare si urã la jertfã, de la solemnitatea, uneori artificialã, curteneascã la sublimarea instinctelor. Este firesc sã te întrebi dacã se mai poate ajunge aici la creatii originale. Poetul Dumitru Ichim demonstreazã cã a mai rãmas loc pentru poezia mare a iubirii într-o „cântare a cântãrilor”. Aici se împletesc dragostea divinã, iubirea femeii si a creatiei. Poezia se întoarce mereu spre adevãrul ei, al vietii. E o necesitate spiritualã ca omul sã nu piarã prin cultura sufocatã de uniformizarea si devalorizarea produsã de societatea post-industrialã.
Cartea de versuri începe cu un poem semnificativ: „PREFATA GRÃDINII”. De fapt, poemul este o artã poeticã si functioneazã ca o adevãratã prefatã. E o dechidere spre universul creatiei, intrarea în atelierul poetic.
În noaptea creatiei, cerul, de unde vine iubirea divinã, trece prin cântecul poetului, creatia, si prin livadã, contingenta vietii: „Azi noapte cerul,/pe când dormeai,/a fost trecut cu iezii/prin cântecul meu reavãn/si al livezii,/iar slovele de buze nelumite/în pojghiti rare/teseau ceapraz de aur/la urme de copite/pânã-n cãrãri lactee.” Slovele „nelumite”prind viatã, astfel fiinteazã creatia, care se umple de sacralitate. Încãrcãtura sacrã de rezonantã crestinã se pãstreazã nealterat în spatiul poetic, în spatiul revelatiei, o teofanie.
Iubirea divinã se caracterizeazã prin perfectiune, semn al începutului creatiei, al timpului nostru terestru ca prima „sãptãmânã a lumii”. Aceastã perfectiune determinã cãutarea de cãtre poet a simbolurilor ce-o reprezintã liric. Structura poemului „DRUMUL APEI CU NUMELE IOV”apare ca o suprapunere de planuri, unde dimensiunea timpului se face cu alte unitãti de mãsurã: „Vorbeau acum/la fel ca-naintea cãderii/ Cel Unul în fata celuilalt. // Iov/îi servea spre ospãt/din rodul vitei si al grâului.”Ultimul vers sugereazã prezenta celui care a murit si a înviat, jertfa pe cruce fiind iubirea absolutã. Între dorintele poetice, vreau sã spun semnificative pentru conditia noastrã, apare mai întâi „pustiul” sub verbul divin „sã fie”. Doar fãcându-l sã iubeascã, pustiul poate rãmâne al omului „pânã la marginea zãrii”. Inversarea sensurilor exprimã capacitatea de creatie. Inocenta plânsului determinã fuga pustiului. Se cere „cuvenita noapte”. Puterea binefãcãtoare a iubirii sterge întunericul noptii: „Dar apãrurã îndrãgostitii/sub noapte,/si n-a mai fost întuneric/cã toate pleiadele/treaceu pe lângã ei înflorind/cu lumina în soapte.” Fiecare dintre noi poate fi la sãrbãtoarea divinã:”Iov continuã ospetirea/din rodul de vitã, de grâu/ si din tot/ce-i cântase grãdina/de la mugur pânã-n procov”( de la nastere la moarte). Cum se întâmplã si în alte poezii, miscarea poeticã, surprinzãtor la prima vedere, continuã cu perspectiva narativã. Amplificarea epicã pânã la un anumit moment produce emotia liricã, când se ating alte semificatii cu valoare de simbol. Cel rãu i-l cere lui Dumnezeu pe Iov ca „slugã si ucenic”. Pe „scurtãtura/drumului de apã/de la izvorul inimii/pânã la bobul din pleoapã”rezistã doar omul prin sensibilitatea lui. A plânge în suferintã si în bucurie apropie fiinta de creatorul ei. Trecerea de la moarte la viatã schimbã valoarea jertfei noului Iov.
Prin nastere se intrã în destin, desi timpul propriu-zis, ca duratã de viatã, începe mai înainte si o laturã a destinului este tocmai iubirea. Prin iubire se trãieste o parte a destinului („frãmântului”), încât „Pâinea/ va avea sãlbaticul gust al luminii/din foamea lumii”(DESEN).
Chemarea femeii, revelatie divinã prin cuvintele dragostei („genunea ce mã soarbe”), e locul unde suferinta e mai mult decât posibilã. O piatrã pretioasã fãrã prezenta luminii e una oarecare, obisnuitã. Asa si viata creatiei fãrã iubire: „A iubi/începe cu verbul de toamnã/când te destramã/din frunze tot ce fost-a pãmânt,/ plãtind cu închipuiri de aur/podul ce-l treci/din tine dându-i vamã”( NU JUDECATI RAMUL).
În spatiul poetic, valoarea imaginii tine si de farmecul profunzimii. „Frãmântul de demult”, omul, fãrã a fi creatorului(„olarului”) „mai mult/mãcar c-o stea”, a mostenit genetic din „taina de mester”
Starea psihicã creatã de expresia dorintei de cunoastere vine din timpurile de început ale creatiei: „Când mângâi/pãrul noptii tale pare-mi-se /cã simt fiorul primului Adam/când mãrul prima datã-si înflorise/întreaga lunã plinã”(ADAMICÃ). Creatia e cunoastere, viatã prin jertfã, deoarece poetul îsi asumã riscul de a suporta ca om urmãrile iubirilor sale.
Iubirea divinã se defineste ca valoare primarã, absolutã. Aceasta determinã credinta în perfectiunea altei vieti, care se impune în constiinta individualã si lucreazã în istorie: „Doar Iacov iubind pe Rahila,/loc îsi fãcea printre îngeri./Numai el a urcat, înainte de noi/(precum este scris)/ascunsa spiralã a scãrii, /dar numai în vis”(DUMINICA TRANDAFIRULUI).
„Interogatie continuã”, limbajul poetului, de tonalitate solemnã sau plin de umilinta sfinteniei, dar mereu firesc si armonios, lãrgeste orizontul de reflexivitate. Trecerea din trãire spre natura spiritului se realizeazã prin credintã, prin întoarcerea la esenta ei, la sursa creatiei. Purtat de principii ferme, plin de curaj într-un domeniu sensibil al artei, poetul „se trãdeazã” liric si mistic. Iubirea rãmâne marele semn al vietii într-o carte de referintã din peisajul de azi al literaturii noastre.
*DUMITRU ICHIM, Grãdina reginei Izvana, poeme de dragoste, ).
KITCHENER ON
|
Constantin Teodorescu 8/17/2015 |
Contact: |
|
|
