Filmul „Drumul nostru”, de Ben Todică,
invitatie la reflective
Joi, 23 iulie 2015. O zi de vară caniculară, o zi din luna unui cuptor mult prea fierbinte. O zi în care, de dimineată soarele arde puternic, trimitându-si razele parcă anume pentru a pârjoli fără milă totul în cale. Avertizare meteo, atentionare specială si pentru zona de est a tării, în judetul Vaslui. În asemenea conditii, fiecare încearcă să stea cât mai departe de pământul si atmosfera încinse de astru diurn înflăcărat. Cu toate acestea, un număr însemnat de iubitori de cultură si artă, de frumos din Bârlad, Husi, Puiesti si Vaslui s-au îndreptat de dimineată spre Colegiul Economic „Anghel Rugină” din Vaslui, unde a avut loc Colocviul stiintific „Ben Todică- ambasadorul românilor de pretutindeni în dialog cu vasluienii”
Invitat de onoare, e adevărat prin mijloacele tehnice moderne de comunicare, scriitorul, jurnalistul si cineastul Ben Todică, fiu al acestor meleaguri, trăitor de 35 de ani în îndepărtata Australie. Dacă, în anii trecuti, Benoni Todică ne-a fost oaspete în calitate de scriitor si jurnalist, de această dată, ne-a făcut marea onoare de a ne oferi prilejul să vizionăm una din productiile sale de film: „Drumul nostru”. Un film despre exploatarea minereului de uraniu din Banat luat ca plată pentru datoriile de război de sovietici. Un film despre realitătile în care au trăit oamenii din acea zonă în perioada comunismului.
Moderatorul colocviului, dr. Valeriu Lupu a dat cuvântul unor personalităti marcante ale învătământului, literaturii, artelor, muzicii de pe meleaguri vasluiene: ing. Vasile Pavăl (primarul municipiului Vaslui), prof. Theodor Codreanu, (scriitor, eminescolog), prof. Andrei Petrus (scriitor, poet), prof. Gheorghe Alupoaei (sculptor), prof. Dumitru Jijie (compozitor, orchestrator), prof. Teodor Pracsiu (scriitor si critic de teatru), Geta Modiga (responsabil Centrul Mihai Eminescu din Bârlad), poeta Dorina Stoica, Bârlad, prof. Valentina Lupu, prof. Angela Rusu, prof. Elena Anusca-Doglan.
Intentia organizatorilor a fost promovarea filmului cineastului vasluian/australian, trezirea interesului unui public cât mai extins pentru vizionarea filmului. Colocviul a avut un real ecou în comunitatea vasluiană. Dacă, la momentul respectiv se vorbea doar despre un fapt reprobabil de viol, participantii la colocviu au fost impresionati de ceea ce au văzut si auzit frumos si interesant la această întâlnirea de suflet cu cineastul Ben Todică si filmul său „Drumul nostru”. Cu totii au povestit or au scris despre aceste lucruri, reliefând importanta unor asemenea actiuni, invitând la vizionarea filmului de pe youtube.
Ben Todică face film cu aceeasi pasiune descoperită în tinerete si cultivată în timp până la confirmare si performantă. Dragostea sa pentru semeni este oxigenul care întretine flacăra actului creatiei. A învătat în timp, în tară si în anii de pribegie că iubind aproapele este cel mai mare cadou si respect adus Creatorului. Afirmă că atunci „când am propus să-l facem sfânt pe Eminescu, nu m-am referit la salvarea lui, ci la salvarea semenilor săi, a poporului român. Românii sunt cei care au nevoie de un stâlp adânc înfipt în pământ".
Revenind în tară, observă că în locurile în care a crescut si muncit, din primăvară până în toamnă, peste sudoarea înaintasilor nu mai există decât verdele naturii, iar iarna, doar zăpadă. Verdele deplin si albul imaculat, din voia Domnului, sfintesc si întretin viata acestor locuri. Însă ce s-a întâmplat în ultimul timp? Sub pretext ecologic s-a distrus tot, s-a nivelat totul, s-a sters orice urmă de existentă a exploatării miniere din zonă. Cu alte cuvinte, unii si-au bătut joc de întreaga natiune. A fost demolat un întreg muzeu ancorat cu trudă incomensurabilă în trupul tării, un document de necontestat al sacrificiului unei întregi generatii de români. O gaură neagră de 50 de ani în istoria noastră.
De aici, ideea realizării filmului „Drumul nostru". Filmul vrea să asigure prin dovezi întreaga natiune, dar si pe străini, că poporul român nu poate fi incriminat de niciuna din învinuirile care i se aduc sau i se propun de „unii" ca să-si recunoască trecutul ca pe un păcat. Românii nu au de ce să-si incrimineze trecutul, un trecut impus de altii (vezi comunismul) căci în oricare trecut ar fi fost el, românul ar fi trudit la fel de greu ca să-si crească copiii si să-si apere credinta si demnitatea de om. Cei care ne cer acest lucru ne spun în continuare „tine capul plecat, esti vinovat!" pentru ca ei să continue cu furtul si distrugerea, fără procese de constiintă.
Filmul este realizat după 20 de ani de la plecarea lui Ben Todică de pe meleaguri bănătene, timp în care, în România a avut loc înlăturarea comunismului. „Drumul nostru” este o călătorie în spatiu si timp, o reîntâlnire cu oameni si locuri dragi, într-o lună de iarnă. Zăpada albă dă culoare si parcă încălzeste cumva imaginea locurilor pustiite. Ben Todică îsi exprimă nostalgia pentru meleagurile natale, pe care o mărturiseste cu tristete în film. Pentru el, zăpada este ceva poetic, iar în tara adoptivă se întâlneste doar pe crestele muntilor. Un motiv al realizării filmului este si alinarea dorului pentru patria mamă.
Filmul este o îmbinare, tehnic vorbind, fericită între călătoria sa în România, străbătând cu emotie si uimire drumuri cunoscute si bătătorite cândva de Ben Todică si pasaje filmate de cineast în perioada când locuia în Ciudanovita si lucra în mină. Această alternată în timp a imaginilor sporeste valoarea filmului.
Filmul e muzical. E un cântec de leagăn, o mângâiere. Este si o întâlnire cu prima iubire sau o reîntâlnire. Inima vibrează la maxim, emotiile clocotesc precum la o întâlnire de poveste. O întâlnire cu toate fragrantele ei. Secventele din film sunt asemenea unor coarde de instrument muzical. Acestea nu fac zgomot, însă fin atinse, în miscarea lor încep să cânte, să râdă sau să plângă. Să cânte si să râdă pentru că acolo musteste si, parcă si acum tresaltă copilăria si tineretea, uimirea si curiozitatea cineastului; să plângă asemenea unui semnal de alarmă pus în functiune cu dibăcie si rost. Identificarea si declansarea acestor resorturi printr-o formă artistică precum filmul este meritul incontestabil al lui Ben Todică.
Filmul este si un SOS fată de dezastrul din zonele miniere ale Banatului. Noi, românii suntem renumiti prin toleranta răului sau poate prin „e bine si-asa”, fenomene pe care unii le numesc lasitate, lipsă de respect fată de noi însine; acceptăm cu prea mare usurintă ceea ce vine de la cei care ne vor răul sau suntem în cârdăsie cu ei.
„Drumul nostru” îndeamnă spre conturarea si manifestarea simtului datoriei fată de trecutul, prezentul si viitorul neamului din care ne tragem. De la vlădică la opincă avem această datorie. Însă, cine mai vorbeste astăzi de datoriile indivizilor fată de societate? Nici de datoriile si obligatiile clasei politice, nici ale magistratilor, nici, ale... si as putea continua în modul cel mai trist cu putintă. Toti vrem drepturi cât mai multe, libertăti depline, n-are importantă că nu construim nimic bun, că nu facem nimic spre binele altora sau al neamului; parcă nu constientizăm nimic, nici atunci când facem rău semenilor sau chiar facem acest lucru cu bună stiintă. Filmul „Drumul nostru” este o invitatie la reflectie, la analiză a stării de fapt din Banat, ca de altfel din întreaga Românie, dar si o invitatie la actiune, la constructie, la dezvoltare a tării. Filmul trebuie văzut de cei mai în vârstă spre readucere în memorie a vremurilor postbelice cu lumini si umbre, cu bucurii si tristeti, dar si de cei tineri pentru cunoasterea, păstrarea si continuarea valorilor milenare.
Filmele lui Ben Todică sunt toate la stadiu de „manuscris” pentru că el a „pictat” întotdeauna cu mâna, a pictat ce a simtit el si niciodată agenda vreunui sistem. A învătat singur de la gigantii filmului savurând prin iubire si admiratie măiestria si talentul lor, însă la aplicare, întotdeauna s-a izbit, cu nedumerire, de eschivările celor care sunt în posturi de conducere, care ar fi trebuit să apere adevărul si dreptatea, dreptul de a ne dezvolta, de a ne îndrepta întru împlinire, înspre cinstire. Dar n-a fost să fie asa nici în România si nici în lume, asa cum mărturiseste Ben Todică: „în Occident, cu cât se vorbesti mai tare de pace, ei si mai mult se înarmează” .
Prin revenirea pe meleagurile natale si călătoria împreună cu prieteni si cunoscuti, Ben Todică mărturiseste încă odată faptul că iubeste până la dăruire fiecare caramidă si fiecare pietricică de granit care mai sunt în aceste locuri. Consideră că „Filmul «Drumul nostru» este pentru români exact ce sunt piramidele pentru omenire”.
Cineastul Ben Todică a făcut o ofertă mai mult decât generoasă institutiilor culturale publice din România (biblioteci, muzee, posturi TV, centre culturale...) donând filmul „Drumul nostru”, fără a avea pretentii pentru drepturi de autor. Generozitatea lui se explică prin dragostea pentru România si români, pentru tânăra generatie si cele care vor veni pentru a-si cunoaste cu adevărat trecutul, cu bune si mai putin bune.
|
Vasilica Grigoras 8/17/2015 |
Contact: |
|
|
