Viața mirifică a spectacolelor ( 2)
Absolvisem Liceul de Arte Plastice , la secția de design si ardeam de nerabdăre sa pun în
practică multele ,prețioasele invățăminte acumulate sub îndrumarea unor deosebiți profesori maeștri : Rodica Banciu , Lidia Ciolac, Viorel Toma ,Leon Vreme.
Din fragedă copilărie am urmărit cu ochi lacomi fiecare gest și orice mimică a artiștilor din de circ, teatru ,operă sau film, le memoram și le visam și mă amuzam și îi cuceream și pe cei din jur, imitînd cite o scenă, ori un pasaj. Gîndeam că urma să fiu și eu odată, cu părinții, sub cupola aceluiași edificiu, unde aceste ființe înzestrate dăruiau oamenilor ceva, oficiau ca într-un templu arta spectacolului. Dar , păcat că soarta nu mi-a îngăduit să intru în breasla lor! Mi-a jucat un renghiu și atît ! Dar jos cortina !
Cita cîndva glumeț bunica : Dar lumea asta e un teatru și noi sintem actorii ei. Da , dar în celălalte teatre, cînd ieși în scenă, știi ce vrei .Pe cînd in teatrul vieții întruna apari cu rolul neînvățat . Și nu e nici sufleurul să-ți sufle, cînd te-ai încurcat
Și totuși pot spune că am trecut prin , scena timișoreană că figurantă. Trecusem printr-un mic concurs de desen și , în urma lui , am fost angajată ca desenatoare pe lîngă serviciul de pictură, la secția butaforie a operei ,condusă atunci de un artist desăvîrșit Ștefan Gajo ( care a confecționat candelabrul și toate ornamentele măiestrit sculptate din Catedrala Metropolitană , și a poleit cu aur picturile ). Într-o despărțitura din atelier se confecționau flori și alte podoabe pentru pălării sau costume. Mă atrăgea ideea de a crea lucruri frumoase. Dar într-o zi a fost nevoie de figuranți , pe lingă coriști și un regizor n-a avut altă idee decît să mă propună și pe mine , pentru a-mi justifica mai bine salariul, oricum modest. Asa s-a făcut că am îmbrăcat costumele adecvate și am apărut in Carmen de Bizet, Aida de Verdi , Faust ,de Gounod , opere în care mama evoluase înainte în roluri principale . Era tare nostim ! Schimbasem locurile , eu pe scenă , mama în sală . Culmea că mama avea emoții mai mari decît mine , care mă simțeam pe scenă ca acasă
! Dar jos cortina ! Mă așteptau alte roluri adevărate , de soție , de mamă , de truditoare
Mă întorc iar în copilarie , la primele mele peregrinări prin operă , cînd eram incă de-o șchioapă, poate nici la grădinița . Tot urmărind mulțimea sălilor , puzderia de scaune , strălucirea lampadarelor , sculpturile cu păuni aurite și minunățiile plafonului , fresca istorie-mitologie , adevărată poveste ilustrată m-am rătăcit prin teatru , dînd părinților multe bătăi de inimă că poate m-o fi răpit cineva. Dar mai ales, unde m-au gasit : într-una
din cabinele interpreților , doldora de atracții pentru ochii de copil, fascinat de strălucitoarele măsti , adevărate sub machiaj , sau doar fotografiate , de pe pereți . De atunci mi s-a lipit de inimă imaginea actorului . Si azi practic, la anumite serbări de copii , sau carnaval al celor mari , grima , făcînd să apară chipurile cele mai inedite posibil. Și urmărind mereu această latură a artei , am fost uneori martoră la unele aspecte tragi-comice.
Într-o bună zi , in care era programat spectacolul cu Bărbierul din Sevilla de Rossini , cu minunatul Nicolae Herlea ,condus muzical de tatăl meu , acesta preocupat și plin de grija de a pregăti o reprezentație fără greș , a plecat de acasă grăbit , cu gîndul la multele amănunte , de care trebuiau să țină cont în acele ceasuri de tensiune, care sunt spectacolele. După puțin timp , acasă sbîrnăie telefonul și ni se face cunoscut că tata și-a uitat ochelarii, de care are nevoie urgent . Oricît ai studiat și oricît ai cunoaște partitura , aproape pe dinafară , mii de note muzicale , indicații și notații , pentru a sincroniza soliști , coriști , orchestră din scenă , sau chiar din culise , prezența sub ochi a partiturii e un sprijin pshiologic . Fără a mai pierde vremea , m-am desprins de la lecțiile mele , și , cum eram o atletă aproape de performanță , am fugit val-vîrtej cu ochelarii bunului meu tată în mînă , de acasa pînă la locul știut . Mă urmărea , ca o obsesie , ideea ca să ajung la timp . Însă începuse uvertura și valurile spumoase ale orchestrei ajungeau pînă pe corridor.
M-am strecurat binișor în fosa orchestrei și pe jumăatate ghemuită , am înaintat printre instrumentiști pînă la pupitrul dirijoral , unde i-am oferit tatălui meu ochelarii buclucași , agățați de un deget și tata abia a zărit doi ochișori strălucind lingă podium și eu cu ultima răsuflare de fugă și de emoție , după crosul executat. Ești salvat părinte drag !Și spectacolul a continuat cu bine și cu success .
Altădată , la un Carmen de Bizet , interpretul lui Don Jose regretatul , inegalabilul Garbis Zobian , care îmbracase costumul strîmt al unui coleg mai suplu decît el , chiar în momentul solemn al schimbării gărzii , mărsăluind mîndru și grav , a început să i se deșire cusătura pantalonilor chiar la
spate . Un moment de spaimă ! Norocul că a putut ieși în culise spre a schimba echipamentul nepotrivit
O atenție deosebită în teatru trebuie acordată căderilor, care , spre a fi cît mai veridice și convingătoare trebuie să fie executate , atent , descompus , tehnic spre a nu te răni .
Mă distra pe mine , cum consulta mama cîte un prieten doctor , de exemplu cum se desfășoară căderea unui bolnav , sau chiar moartea . În Carmen trebuia să moară înjunghiată de fostul iubit trădat .
Dar în realitate a avut parte de două căderi reale , autentice în timpul activității , care o puteau costa viața . Cînd activa în Teatrul Național din Craiova , fiind într-o vară într-un turneu lung de peste o lună , se juca într-un local nou de Cămin Cultural încă neterminat , la Brezoi , Neavînd replici pînă în ultimul act , mama obosită ( pentru că locuiau într-un vagon de tren ) a vrut să plece la culcare mai repede și ieșind din scena puternic luminată , s-a trezit într-un întuneric total pe scara ce ducea la ieșirea din clădire , care scară nu avea încă montată balustrada. Așa s-a făcut că mama s-a pomenit fulgerător jos , pe un covor de moloz , fiare și pietre . Unul din mînuitorii decorului , care trecea linistit pe acolo , s-a speriat ca de o fantomă cînd a zărit ceva alb parcă plutind în jos ( mama era îmbrăcată într-un trenci de culoare alburie ). Norocul a fost că nu s-a accidentat grav , doar coloana vertebrala a înregistrat o tasare , care a rămas ca o ștampilă de neșters și care a costat-o pe parcursul anilor , crize dureroase .
Dar și mai riscantă a fost cădera la o repetiție de Trubadurul de Verdi pe scena cu pian . Regiza Evgheni Nemirov din Bulgaria . La fragmentul în care personajul Azuccena , trebuia să sugereze momentele dramatice ale arderii pe rug a mamei sale , retrăgîndu-se îngrozită înapoi , regizorul , din sală , tot comandă : encore , encore , interpreta , ( respective mama ) a executat mișcarea cu exes de zel , pînă cînd a dispărut din scenă , datorită faptului că decorul , era neterminat încă , neavînd un fundal ca un zid în spate ;
s-a trezit jos la vreo 2-3 m sub munții ce constituiau locul acțiunii . Pianista continua să acompanieze în gol , iar toți participanții la repetiție au încremenit cu regizor cu tot .
După ce s-a sculat de pe podeaua, pe care o îndrăgea de ani și s constatat că nu s-a dezmembrat , a urcat din nou în decor și a continuat firul povestirii cu mult aplomb.
În istoria teatrului s-au întîmplat și asemenea momente tragice total , ca un interpret , într-o cădere , să treacă hotarul vieții și să confere autenticitate momentului interpretat.
Am rămas o mare amatoare de teatru . De cite ori pot , urmaresc piesele și pe fiecare interpret și fiecare vizionare îmi confirmă constatarea citită cîndva despre un îndemn al marei maestre care a fost profesoara , actrița , regizoarea Marieta Sadova : Fiecare actor adduce pe scenă cît este ; dezvăluie universuri care nu pot primi altă lumină decît aceea conținuta în lumina sufletului său . De aici nevoia de a vă îmbogați sufletele voastre , căci tare lesne se vede din sală sărăcia sufletelor de pe scenă .
|
Mihaela Balos - Kitchener 10/10/2002 |
Contact: |
|
|
