“Horile-s de stâmpărare / La omul cu supărare”
Maestrul Grigore Lese a venit la Toronto să ne aducă aminte că si atunci când vietuim “la capătul pământului”, sufletul ne rămâne tot acasă, la rădăcinile de păstori ale neamului. Că doar întelegând, respectând si reprezentând “România profundă” în fata lumii, numai atunci avem o sansă de a ne înfătisa asa cum suntem. Că românul are vocatia de a hori (a cânta), care vine din suferinta mulată pe sufletul lui… Grigore Lese spune că unii horesc că le vine, altii dintr-o “osteneală a bătrânetii”, altii de necaz, ca mod de a transforma jalea în bucurie, care este doar la un pas de fericire. Miracolul acesta al transformării necazului în bucuria de a trăi frumos, ba chiar într-un mod de viată, demonstrează nevoia de sperantă interioară, indiferent de conditiile exterioare, care ne-au fost de atâtea ori potrivnice.
Cântul ne arată în puritatea si frumusetea noastră sufletească, fiindu-ne transmis de strămosii oieri, care au învătat să fluiere pe mai multe voci dintr-un singur lemn. Un lemn ce prinde viată, chiar dacă e doar un fluier fără găuri. Cu el poti da si după oi, te poti si sprijini în el, ba chiar poti găsi în el alinarea sufletului, ne spune maestrul.
Pe mine mă încântă frumusetea fără gres a muzicii noastre populare. În primul rând că vorbim de un patrimoniu cultural la care au contribuit multe generatii. Apoi vorbim de selectia făcută de artist, dintre multele cântări ce reprezintă comoara mostenită – căci, asa cum a remarcat, muzica asta nu se poate învăta nici prin conservatoare, nici prin academii muzicale… asa ceva nu poti primi decât de la maicuta ta, ca mostenire ce începe cu un cântec de leagăn si se încheie cu un bocet la buza mormântului.
Pe dl. Grigore Lese nu îl cunoscusem. L-am întâlnit doar în două dintre evenimentele publice din acest turneu Canadian, mai întâi la Festivalul Iei, la muzeul textilelor din Toronto, unde a tinut un mini-recital. Apoi la concertul de la Biserica Holy Trinity (Sfânta Treime), din centrul orasului. În amândouă, am admirat puterea de concentrare a artistului. Laser sharp focus. La Festivalul Iei, adâncit fiind în notitele sale, ce pregăteau frumusetea relevată mai târziu, maestrul părea ne-perturbat (chiar dacă s-a dovedit că fusese foarte observant, de fapt). Lese se exprimă cu mare precizie, nu numai prin muzică, ci si prin vorbă. L-am auzit accentuând diferentele de nuantă dintre singurătate si însingurare. Dintre strădanie si efort. Dintre poză si fotografie. S-a întâmplat să mă nimeresc si la proba de sunet dinaintea concertului de la biserică. Pregătirile maestrului cer rigoare si spun multe despre standardele de calitate pe care le respectă. Ne ceartă pentru lipsa noastră de concentrare, sau a copiilor nostri. Ne dojeneste pentru orice poate sta între muzică si imersiunea plenară în atmosfera de suflet. Apoi, ne mângâie pe crestet, lăudându-ne pentru frumusetea noastră de copii cuminti ce cântă frumos împreună. Sala răspunde la îndemnurile sale, cântând parcă într-o suflare si oftând cu nostalgie, cu dor, cu jele chiar. Asa îti aduci aminte ce am fost si ce suntem, de fapt.
La fel cum Năstăsie, mama artistului, umplea lunca unde păsteau vacile cu cântecul său, Grigore umple, fără vreo orchestră, doar cu un fluier si cu un sunet de fond (un re sau un sol), el umple ogivele unei catedrale si sufletele noastre. Îti dai seama astfel, că fluiera sa e similară cu un singur tub din orga imensă a bisericii. Lese stie însă să scoată mai multe sunete dintr-un singur lemn, chiar dacă lemnul e fără găuri… sau să nască sunete îngemănate,o îngânare splendidă de voci, iesite, concomitent, dintr-un singur instrument si-un singur artist.
Dacă la ascultatea muzicii lui Mozart “îngerii dansează” si la acordurile muzicii lui Bach “ascultă însusi Dumnezeu”, la spectacolul lui Grigore Lese ascultăm cu sufletul. Căci muzica asta e izvorâtă din suferintă, e spusă cu jele si grăieste fiecăruia în parte si nouă împreună. E un suspin venit de departe, transmis de Năstăsie băiatului ei, Grigorel.
Maestrul Lese a “cântat pe multe uliti”. Căci, asa cum singur spune, dacă a văzut că mama si tatăl îi spun că stie hori, atunci a cântat de l-a auzit tot satul. De acolo a mers să cânte si prin alte sate. De acolo la oras. În capitala tării. Apoi prin alte tări. Peste tot pe unde a mers, lumea a spus că stie hori.
Deliciul muzicii este punctat de vorbe întelepte, presărate de-a lungul spectacolului. Auzim, de exemplu, că omul care alege să nu se ducă la mândra, alege să rămână cu Dumnezeu. In caz că alege însă să meargă la mândra, copiii ramân/devin nemuritori. Frumos, nu?
Maestrul ne invită pe toti, cu drag, la Stoiceni, de unde e el… ba chiar ne spune cu de-amănuntul pe unde s-o luăm taman de la Bucuresti să ajungem la Dej, cum s-o luăm la dreapta, unde să-i găsim casa… să ne convingem, dacă mai era nevoie, că ”din case mici s-au născut oameni mari”.
Spectacolul acesta e menit să ne amintească mostenirea de suflet si adevărurile noastre esentiale. Este vorba despre cântările pe care le horeau bunicul lui Lese, bunicul meu si poate si bunicul Dumneavoastră… si pe care, dacă le respectăm, copiii si nepotii nostri vor vrea să le ducă mai departe.
|
Milena Munteanu 7/15/2015 |
Contact: |
|
|
