Lucifera I
„Candela stersei, de-argint icoanã
A lui Apollon zeului meu.”
Eminescu
Mântuirea despãrtirii, limpede încremenire;
desert de amurg cu fete de neguri;
singur în chemare, uitat blestemul orbirii e
si trupurile pline de cenusã –
convoi al fãpturilor spre îndepãrtatele ape,
îndrãgostire lucifericã; asteaptã cineva?
depãrtare, umbre, unde urmele agonice se sterg;
lacrimi fãrã ochi în cãutata Iubitã
clipã de clipã picurã roiuri de-azur despicate
în ea cu strigãt de oglindã,
si dinaintea paznicului ucis, prãbusirea:
la capãt soapta mutã, trandafirul si înapoi,
talpa…
Încoronatã ridicare a înecatului
când fulgerul mãsoarã hãul fãrã întoarcere,
sus tremurare si jos unduire, sare în potirul iubirii,
orb îndrãgostitul o simte si nu-si mai priveste
pedeapsa templului,
necunoscuta iubitoare când scânteierea se-ncearcã
prin somn în prãbusitã, netulburatã undã…
Cerul si fapta sorbindu-se rãmâne degetul întins
în sfâsierea si logodna unde-i doar una:
soptire si aripã – pustiitii în tine sunt,
plinule cu migdale, si-n ei unduieste pur
doar lacrima din noaptea ochiului, si-atunci?
tânguirea nu mai nãstea strigoi, fricã de tine,
o, netrecutul prag al nuntii!
Pândã si ruinã unde umbra înfãsurã aripa;
pãcatul a pãtat-o si stins e suspinul
pe tãrmul spulberat, naufragiatã si mare;
fãrã de tãrmuri se-neacã? vânturi si unde…
tu, ararat? desprinsul de tine, tãcere,
bântuie cu trei fete cerul
si-un înger alunecã nimãnui.
Cu degetele ridicate în rugã ucisul si
efigii de animale cu spaimã se joacã în el,
piatra îsi lasã diana sã amãgeascã
departe de intrare, unde-i îndrãgostitul de ea?
în moarte îsi împreunã mâinile
si pe marama sãrutul picat, apare chip în suspin,
spre el rãtãceste orbul – pradã în zariste.
Înfloreste mortul din poartã: chin si plãcere
pleoapei sã-i dea înapoi, mâinii pierdute:
sãrut de unde adie noaptea, cade în iubire si moarte
si-mbracã orhideea, sãrutul si singur
dezvelitul delireazã…
Destrãmarea lacrimii noapte-n femeia dãruitã
plinului de praf rosu e si spre amurg
strigoiul sperã la cinã –
nimeni –
si se cineazã!
Ochi pânditor din noapte al pasilor fãrã drumuri,
cerul e chin si pleoapa cealaltã rãnitã
patimã-n urma pierdutã de dor – cine o calcã? El? Tu?
te asemenea cu tânguirea lui, o, Iubitã îngemãnatã
cu poarta trecutã, pasul sfârseste în urme
si ele în tine!
Orb apropiat de efigia uitatã afarã,
dar cine sã-i simtã risipirea pe umeri
sorbitã singur departe de el,
apare chipul fãrã fiintã,
spre ce povara?
din tot, ochii pustiitã închidere în tine;
se îndoaie spre sânii dezgoliti si femeia nu e;
dupã cine aleargã? o chemare a rãmas
spre nimeni între douã opriri – adãstare când
jocul cu unda sãrut e în fatã
si-n numãr iubitã moarte!
Cu sfâsieri se-ntinde fãrã sã stie
cã-i pecetluit cu hieroglife de el,
primise ramuri si ruinele în luminã
hohotesc prostituate – stingere,
si-ngenuncheatii asteaptã; zarul nu se dezlipeste
de mânã si chipul se uitã în urmã la el pe întinsul nisip,
îsi spune rugãciunea si doar semnul sãrutului
poate sã facã, adieri luciferice trec prin sine,
strigãt din strigãt pãcat e
si tu te nãrui la tânguirea lui în înserare,
patima-i cruce în ochiul
rãmas la jumãtatea drumului
si muntele-i departe si-aproape…
O mânã de sfânt adastã în pustiu un nor,
albã,
si-atât de înclinatã dincolo încât un bob de rouã
i-alunecã pe fiecare deget…
Sãrutul pragului luci printre oglinzile rãsturnate;
demult pe fetele adormite si învãluit,
în apãsarea pasului se agãtã deznãdãjduit
de surâsul gurii nesãrutate.
Nu-i pipãire îmbãtarea, fetele arcului slobozit cu fum
întors aproape alb, adierea cenusii de sarpe?
o, îndreptarea trupului sfânt pe ape: îngenunchere-n desert
si nimeni nu se-aratã, rãtãcire fãrã nãdejde, fãrã fãpturã
(un semn e mult în moarte de poti sã-l mai pãstrezi!)
tânjire a celui ce nu-si aude strigãtul –
cântecul amurgului e?
Orbecãieste si nicio mânã întinsã spre el,
(o, agonia marmorei are privirile prãbusite în cer
printr-un murmur amurgit în vise)
si nimeni nu stie
cum urmãreste umbra pasãrea când zboarã.
Nu e-n pustie si e povara amarã înfãsuratã în ea –
coapsa femeii se sãrutã cu moarte si el
iubind se risipi aproape pânzã psalmicã
rãmasã în locu-i inel
simtit de-atâtea ori pe deget
si niciodatã schimbat în altare;
de el îsi aminteste crucea si nisipul
în îmbrãtisare. E…
Înfãsurat în linisti adastã tremurãtorul suspin
de pe o pleoapã pe altã pleoapã…
Se-ncearcã oprirea îndrãgostitilor în unul fãrã stirea
Iubitei? Douã desprinderi niciodatã desprinse;
sperantã, gresealã sau mânã? cine? nicio atingere
pe cale, doar apãsare pe-o parte strãinã
fremãtãtoare, vinã înainte si dupã ruga
din fata peretilor nãruiti în praf – prostituate
ori închinãri? – mângâieri priviri.
Sub poartã de vremi se-ncearcã tãrâna,
coapsele nu rãmân dezvelite când se înnoureazã privirea,
s, sclipirea nisipului e mana rãtãcitului –
si ultima stea se stinse fãrã sã vadã ochii,
rugãtorii ochi ce o urmãreau sperând,
o nãlucã a noptii uitatã pentru totdeauna
peste tãrâna gãsitã în urmele trecãtorului
asteptat de ea.
În fata cetãtii îngropatul cuprinse iubirea –
sânul osândit de la început sã sângere si sã se bea –
narcoticã bãuturã, pierdere în azur si totusi
abia acum îi simti gustul amar
si degetele mâinilor nu se mai alãturã –
bete urmãresc un chip
si fug de un chip rãmas la pândã…
Pe degetele ei o pleoapã pare cã se lasã –
vis uitat dupã ploi în apele femeii
pe care a vrut sã o însoteascã în noapte –
si ochiul se-nchide sãrut pe o mãnusã
(cum se sfârseste roua în tãrânã aproape de zori!)
înger, murmur pe prag, osândã ultimã a zodiei
întinse pe patul cald amãgitoare si nudã, dor
pierdut doar ei sau lui? sortita împlinirii
sau oglindã si chip? si gustul sângelui-i sãrat…
Unde doru-Ru, depãrtare, fata închisã în ochi
strãveche cu pãrul adiind pe tâmpla strãinã unde este?
în sir suie stinsul jos (vãzuse fata apei
rotindu-se în pustie, si sete!)
si din ochiu-i fecioara-Ru deschide gura
fãrã limbã: nuntirea a doua e iubire,
doru-Ru,
Ru,
O…!
Undire a sase lacrimi la gura cenusã,
nicicând deschiderea se desface ca o sotie,
cândva a curs sãrutul aripei pe buze
si s-a crezut cã-i lapte sau o suvitã blondã
(susur de vecernie – ironie!)
privirea între oglinzi e adulterã
când faldul si-ascunde plinul în fete,
întredeschis, este ea? Undire…
Sandala orbului rãmâne neschimbatã –
o rudã la picioare si praful dor
si ochiul ranã, si munte nu e?
târzie intrare – refuzatã iesire, noapte de demult,
mumele au ajuns la ultimul psalm
cu capul tãiat în mâini – inutil: sub nisip
se rostiserã de o mie de ori aproape de lãcrãmat
a rugã si a semn.
Înfãsurarea-i arsã de forma sânilor când strângerea ochilor
uitã fidela linie conturului robit de porti
(îsi poartã cenusa spre amurgurile dreptei?)
si talpa rãmâne nume locului cu cearã,
încingerii, desert; dupã întoarceri abur si geamãt
sub ochii puri; nimeni…
Lacrima jinduitã pe marginea golului nu se pogoarã
si-asteaptã noaptea cutreieratã de nume,
de fãpturi fãrã cer; (o, lãcrimare
a zilei sublime esti vina negãsitã
întoarsã în luminã!) cade de tãcerea noptii
mâna de jos aievea deschisã
cu pãrãsirea în sus…
Fãrã stâlp de foc si de nor în pustie, ceasul
melcului e ranã si zbaterea frântã unde?
gura se apãrã de dunã si nu se îndoaie
genunchii afundati în nisip la scuturarea icoanei –
rodire, joc de cumpãnã adâncã fãrã ape –
zãri mioape, heruvime, cel plecat nici n-ajunge,
nici nu vine!
Migdalã, strãinã, siesi de-ajuns, nemesis
ce preferã buza sãrutului si mâinii gestul
în încretirea datã pânã la simtirea cozii pe gât,
vântul zãmisleste refuzul sau culoarea nisipului
negru de oasele nãscutilor aici – forma cine
o aruncã-n praf? si în oglindã
obrazul e proaspãt sau putred dupã apropiere!
Spre-o sete se trage, cutreierare nicãieri
când ochii se uitã, se uitã si-orbesc în dans,
(unde si cine îl joacã de te rechemi cu tine
în oglindã?)
singur
si-adunã din lacrimi umbra
prãbusitã în el.
Iscat din tol cãlcâiul nu mai alege sandala
celui din urmã neajuns sã-si mângâie depãrtarea
de umbrã si moarte, dãruire nedãruitã împreunã,
nu-i plâns sau joc dupã perdeaua pustiei,
ci un copil asteptând sânul rãpit de la nastere.
Identitate a unui joc ce nu se naste întreg,
semn al pãsirii si perdeaua trasã,
pete de sânge si fiintã nu,
piatrã vergurã si nãclãitã de treceri si-ngemãnãri
sub umbrã, pândire si-n cort înmugurirea absentei.
Buza de înger adormitã, mir îndrãgostit,
cade-n nisip dupã o lacrimã din galaad, în negru
mireasma se desface pe piept
(o umbrã si-o adiere-s prea mult pentru un amurg)
o singurã mireasã si nici un mire-n altar!
tu esti de umbrã sau lumina-i de vinã?
si dreapta îsi strânge cenusa sãrutului.
Tãiatul salt al trupului împlinit cu îmbrãtisarea
se dãruie: cinã – (tu te-ai vândut asteptându-ti
nisipul) – nimeni nu cumpãrã umbra pãrãsitã,
goliciunea într-o rânã cu mãr; pe gâtul pierdut
urmele bratelor se-ntorc în sterpul burg.
Chipul mãsurat de mâna împodobitã de brãtãri
cautã prin sângele spãlat chivotul –
cult fierbinte oglindit în desert: coroanã?
si-atingerea e glod fãrã ciorchini în beznã, fâlfâit
pe genunchii însemnati poala si corsetul trist câine
ce nu-si mai gãseste umbra peste care sã doarmã
cu-o muscã deasupra, mantia înghesuitã între tine si el
ca o limbã strãinã nu se fardeazã cu beznã sau vânt
în spatele imaginii niciodatã împlinitã; calde?
ultima înfãsurare: deget cuprins de groazã
peste ridurile fetei vlãguite de asteptare…
Nãruirii cu fata-n nisip e ochi sasiu Eli;
cine-l deschide orbeste si fãrã el rãmâne
asteptându-se în dungã cu gura strânsã si pãtatã:
privirea sfârsire-n privire!
Îngemãnatã doar cu sine
nicio ploaie condurii nu-i miscã;
(sfârsire fãrã îmbrãtisarea mãrii)
viseazã un dans la care nu e chematã si-ncet
si-acoperã fata desprinsã de cer.
Privirea funiei strecoarã flãmânda linie
prin poarta deschisã în urma nasterii
vinovate si totusi desãvârsitã sus,
nevãzutul semn ca un poem nuntit fãrã altar
si fãrã sacerdot; în îndrãgostire jocul suire-n gol
si coborâre în jucãtor nicicând, surd pustiul
nu schimbã daruri dupã al treisprezecelea adar:
primeste doar, a cui e jertfa? Purim neîmplinit,
Iubitã fidelã numelui uitat – moartea
înstrãinatã pe tãisul lui sau al ei?
Iubitã, sorã si mumã strãveche a lui!
Maica îsi pierde mintea când sânul i se rupe virginal,
si neiubit copilul pustiei se opreste în mijlocul
mortii – (orbirea cuvântului în paradis
în clipa rostirii) numai Iubita se stãpâneste
stãpânind doar un mormânt, aproape, sfântã,
purã logodnicã îndrãgostitului vesnic înselat:
ochii? sânul? umbre ale singurãtãtii
nemângâiate si împlinite.
Cordonul vechi se strânse prin noapte
în tipetele copilului lãsat fãrã creangã de zgâltâire
si o stafidã învãluitã de la început cãzu –
asternere încolãcitã pe cãlcâiul aruncat în ochi
când nimeni nu trece aripa îngerului
trimis sã strãjuiascã noaptea.
Pe soldul de vrajã mâna sfioasã se risipi –
aproape pãcatul se-nchise în ea –
piatrã sihastrã a delirului cer
si-o licãrire cãzu în ceasul de cumpãnã
când destrãmarea si întruparea furã surprinse
de zori în patul nuptial;
alãturi pierduta îsi trece bratele
ca o adiere si cere chipul pe care
nu l-a lãsat niciodatã în oglindã.
Cãlcâiul de si-ar privi o clipã urma, palid
ar orbi de nepãsarea celui de-alãturi safirul, dar
din nisip se-ncearcã un toiag în mâna fãrã putere,
si un sãrut se înnoadã în ochi fãrã sã-l vadã cineva;
tãgadã venin, înapoi vamã purtatã în încheieturi,
sir de mãrgele al Iubitei lãsat înadins la
despãrtire – când îl va cere? Fãrã el unde vei hoinãri?
tâlc e? una câte una se strecor din mânã…
cine sã adune afundata risipã dintre un ochi
si-o lacrimã?
Urmãreste mersul, plecarea pãrãsitã
o clipã de trecerea-i prin fatã
si tremurã sânii pe care îndrãgostitul
a fost ucis –
tipãtul alunecare înapoi spre straiele de purpurã
ale celui trecut singur pe ruine
cu buzele înflorite de dragoste.
E o mãtanie în cãutare, zâmbirea securii celeste,
si cãderea lacrimii, înflorirea,
unde e unic nisip, aer si-amurg,
tot cercat de dorinte sub despuieri de sarpe –
nimeni – (ochi si moarte neîmplinitã,
cine o simte?) pierdut e locul miruit împreunã;
în ocol si afarã femeia însealã mãtania
pânã se uitã pe toate fetele adormitã
si asteaptã.
Rãmâne urmelor goalã umbra închinatã bratului?
petrece fiorul nisipul în înecarea gleznei sugrumate
de mers? oasele dezvelite nu mai viseazã albul
sânului ei, amortiri calde – mamã cu amant:
(mânecile largi sunt îngânare lãsatã nelãmuritã copilului
ce-si vârã mâna pe gurã dupã ceva simtit piezis
în pântecul ciudat lipsit de ombilic – pâlpâirea
unei spinãri purtatã de ani spre prorã în strigare,
fãrã solemnitatea ploii si-a maicii ridicate în urmã
sã-si lege sosetele alunecate de bâjbâialã
prin bântuita tãrânã) când i se va stinge sexul?
fecioara…
Dunele pe care doar douã urme au trecut
le cautã în umbre cu setea nãscutului
ce muscã sânii, dar aripa se unduieste departe
si iubirea n-ajunge mireasã –
nimeni nu se împreunã când se aseazã risipirea,
singur spre urmele Ei e…
Cuvântul si-asteaptã tãcerea când atinsã
fãptura se sfâsie cu urã, trupul cald
în stersul endor; chemare neîndoitã – privire doar;
adierea se umple de tine când urmele se-ntorn
stinghere în altã parte, poate neumblata, strãvechea…
si umbra întreagã pe-un umãr e toga trecutului
din tinerete îmbrãtisatã si hulitã de oglinzi –
un semn al venirii – noaptea; dar care pleoapã s-ar trage
peste un ochi strãin? singur se leagãnã sânul
si ochii doar în endor îl înconjor aidoma
soldului nemângâiat înainte de a-si trage vesmântul,
tãcuta…
Amurgit ca nisipul se strigã din mângâierea patului
care pãstreazã rãsuflarea pânã în seara când pasii se trag:
dupã oglindã aceeasi fatã? ruperea unui semn zãbavã,
simun pierdut si-mbrãtisat de orice drum: ochiul
cheamã umezirea, dar cine sã i-o dea când pleoapa
s-a uscat de neclipire? (elia susurã, elia singurãtãtii
iesitã deschisã în întâmpinarea icoanei despãrtitã de penel) –
se lasã-n nisip privirea ca a copilului pe sânii mamei
ce nici ea nu bãnuieste cât este de orb
cu fiecare scâncet sau plâns.
Dupã fiecare noapte s-a gãsit pe nisipuri ametit
dãntuitorul si umbra – cel care încercase
sã ajungã cu mâinile
pâlpâirile sufletului!
|
Dumitru Velea 7/5/2015 |
Contact: |
|
|
