Omagiu postum unui prieten canadian
Istoria unicei mele prietenii cu David Sergeant îsi are sorgintea într-o mirificã jumãtate de an petrecutã cândva în Grecia. Dupã ce împreunã cu sotia, doi copii si cãtelusa Fleur am primit azil politic în acea tarã rãsfãtatã de Dumnezeu, am fost gãzduiti – în asteptarea vizelor de imigrare în Canada – într-un lagãr de refugiati fãrã pereche în lume. În acele vremuri apuse vinul si mâncarea erau bune si se gãseau din belsug în Elada, iar peisajele si vestigiile clasice erau numeroase si atât de impresionante încât uneori emotia ne tãia respiratia. Dar mai cu seamã eram liberi.
O singurã umbrã întuneca fericirea noastrã: eram singuri în occident.
Nu aveam rude ori prieteni si nici bani în bãnci cu care sã ni-i cumpãrãm. Nu aveam nici mãcar diplomele cu care sã ne revendicãm statutul profesional. Fosti emigranti greci ne-au asigurat cã în Canada – chiar dacã nu curge lapte si miere – guvernul întretine si pe lenesi. Iar dacã cineva tine mortis sã munceascã este de lucru pentru toti. La aterizare, afirmau ei, roiuri de agenti se înghesuie sã te angajeze si numai dupã aceea te întreabã la ce te pricepi. Erau palicari pasãmi-te îmbogãtiti în acea Canadã oniricã, reveniti la Patrida ca sã digereze în tihnã. Nu i-am crezut si viitorul ne-a dat dreptate. In scop preventiv, sfãtuiti de specialistii organizatiei gazdã, ne-am strãduit sã stabilim contacte personale pe mapamond.
Atunci mi-am amintit de un elvetian jovial întâlnit cu cincisprezece ani înainte la o conferintã în Bucuresti. Un obisnuit al congreselor internationale amicul cunostea nenumãrate personalitãti cu care, m-a asigurat, era prieten intim. La scrisoarea mea de tatonaj mi-a rãspuns felicitându-mã pentru pasul fãcut, regretând însã cã nu putea sã mã ajute la gãsirea unui loc de muncã.
În schimb mi-a trimis adresele a numeroase somitãti canadiene cãrora m-a sfãtuit sã mã adresez în numele sãu. Mi-au rãspuns numai doi. Unul dintre acestia, a contribuit indirect la angajarea mea ulterioarã la o universitate din Vancouver.
Cel de-al doilea, rãspunsul cãrui mi-a parvenit chiar înainte de-a pãrãsi Grecia, a fost David Sergeant. Era o invitatie laconicã sã-l vizitãm dupã sosirea în Canada.
La Ottawa ne-au întâmpinat blizzard-uri ce alternau cu temperaturi de - 28°C si au trecut luni pâna ce vremea ne-a permis sã-i onorãm invitatia. Norocul fãcuse ca familia Sergeant sã locuiascã nu departe, la Hudson. Cum noi nu aveam automobil si trãiam împrumutând de la guvern, gazda a suportat cu generozitate si cheltuelile noastre de transport.
David Sergeant era fiul unui medic misionar. Nãscut în 1927 la Hangzhou în China si educat în Anglia, el si-a obtinut doctoratul în zoologie la Corpus Christy College din Cambridge. Apoi a fãcut carierã strãlucitã în cercetare, studiind mamiferele marine specifice coastei de est a Canadei. Sotia sa, Johanne, de origine norvegianã îsi pãrãsise ilegal tara împreunã cu pãrintii când avea cinci ani. Fugind de germani au traversat Atlanticul iarna cu o micã navã de pescuit. Sotii Sergeant aveau un fiu, Christopher, care tocmai absolvise universitatea si doua fice mai tinere: Claire si Katherine.
De-a lungul zilelor si noptilor petrecute în compania framiliei Sergeant la Hudson ne-am povestit si noi si ei vietile, constatând cu bucurie cã de la nevoia de libertate pânã la dragostea pentru Delta Dunãrii si de la setea de literaturã bunã pânã la respectul religios pentru naturã aveam multe în comun. Ne-am despãrtit prieteni ca si când ne-am fi cunoscut din totdeauna. Curând însã ne-am mutat în British Columbia pãstrând legãtura prin scris.
Noi eram angajati în lupta pentru recunoastere si drumul era spinos ceea ce se reflecta fireste si în corespondenta noastrã. Sotii Sergeant cãlãtoreau lumea în lung si lat ca sã observe pãsãri si mamifere marine, atunci când nu participau la manifestãri stiintifice internationale, dar gãseau întotdeauna rãgaz pentru un sfat sau sã scrie o vorbã de încurajare. Dar, vai!
În 1994 soarta le-a jucat o festã teribilã. Pe când vizitau Norvegia, un tânãr beat venind din sens opus a lovit masina cu care cãlãtoreau, iar Johanne împreunã cu trei rudenii au murit pe loc. Singur David a supravietuit, dar cu numeroase traumatisme. A fost o zi neagrã când am aflat vestea, iar pentru el viata n-a mai fost niciodatã la fel.
Doi ani mai târziu – eram deja inginer de cercetare – rezultate originale obtinute de mine au trezit interes aiurea, atrãgându-mi invitatia la o conferintã ce urma sã aibã loc toamna la Milano. Dar salariul meu lunar n-ar fi acoperit nici taxa de înregistrare, darãmite cheltuielile de cãlãtorie. Vicepresedintele cu cercetarea cãruia i-am solicitat ajutorul universitãtii m-a refuzat categoric. Universitãtile sunt institutii oligarhice si ca personal tehnic eu eram un metec.
Auzind întâmplarea David mi-a trimis prompt un cec cu 2000 de dollari din asigurarea de deces a Johannei. “Ia sotia si duceti-vã la Milano. Te rog considerã acesta un cadou din partea Johannei care vã iubea,” mi-a scris el. Într-o lume dominatã de concurentã unde banul este deificat doar un adevãrat om de stiintã, dublat de un altruist putea fi capabil de asa ceva. Gestul acela neasteptat m-a miscat profund, iar amintirea lui mã rãscoleste chiar si acum când scriu.
L-am revãzut pe David numai o datã, când ne-a vizitat în Okanagan. Îmbãtrânise si se simtea singur. Inima lui mare si nobilã suferise prea mult ca sã-l mai slujeascã eficient. Sfârsitul i-a venit pe un pat de spital în Montreal – mult mai repede decât ne asteptam. Si s-a dus tot atât de modest cum a si trãit. Requiescat in pace.
|
Gavril Watermiller 7/1/2015 |
Contact: |
|
|
