Surprize, surprize….exteatrale
Dacă teatrele suventionate cu mari si bugete, din care plătesc onorarii grase…unor colaboratori ”fideli”, unele dintre ele care si-au adjudecat chiar trei săli de spectacole, supra saturate de succese mediocre nu mai produc surprize, de cât foarte, foarte rar si cu totul întâmplător, în schimb pe scene colaterale, în cenacluri, în teatre particulare se produc surprize din ce în ce mai plăcute pentru marea masă de spectatatori anonimi.
De curând pe mica scenă de la Muzeul Tăranului Român în fata unei asistente minime, (din păcate) a avut loc un interesant si original spectacol intitulat Printre tăceri conceput si sustinut de actrita Isabella Drăghici în stilul One woman show la modă acum. O oră, cât a tinut spectacolul, fără text, pe o scenă teribil de goală, atentia ne-a fost atrasă de o interpretă de o frumusete tulburătoare care, constatăm, că ne spune povestea fascinantă, a noastră, a celor din sală… O oră sub magia miscării în care ghicim, odată cu derularea fremătătoarea ideatică a spectacolului că s-ar putea să fie vorba chiar despre noi care ne-am născut, fără voia noastră, am început să crestem, să vietuim si ulterior să ne luptam pentru…supravietuire, până la momentul final când se închide, iar fără voia noastră, ciclul. O oră în care nu s-a vorbit, nu s-a scos un sunet ci s-a actionat, s-a dansat, s-a mimat, s-a …esentializat. Un spectacol în cadrul căruia interpreta consumă o cantitate uriasă de energie, care vorbeste, prin imagini, despre provocările vietii, ale dragostei, despre eforturile omului de a-si întelege destinul si a si-l împlini. ne spune interpreta, pe pagina sa de Face Book. Povestea femeii din ”mimo drama” PRINTRE TĂCERI poate fi povestea oricui. Ea operează în registrul concret, al evolutiei prin ciclurile vietii, si în registrul simbolic, mutatii de natură reflexivă: fată în fată cu sine însusi, cu destinul său, omul nu poate decât să înteleagă natura efemeră a propriei sale conditii. Memento mori! E un spectacol care dovedeste, pe lângă ideatia initială, ce minuni poate face un om cu corpul său când începe să gândească despre rostul său în lume....E un spectacol care ar trebui adus pe marile scene ale capitalei si plimbat prin celorlalte orase mari ale tări pentru frumusetea lui tulburătoare.
Dar unde sunt organizatorii de spectacole ”dezinteresati” de odinioară?
Ps: Înterpreta este si poetă si titlul spectacolului este si titlul volumului său de poezie, de debut, apreciat cu laude de critici de specialitate, unde poeta glosează pe tema ”fugii timpului, de fapt al efemeritătii lui, al abolirii lui inexorabile...
O altă surpriză dar undeva la... marginea unui mic si innocent scandal, a prilejuit la ultima sedintă (a cincea) a cenaclului Dragon 2 (dramaturgi goniti) lectura piesei dramaturgului Dinu Grigorescu, Ultima cafea cu Iuliu Maniu. (una din ultimile piese ale neobositului dramaturg, dar nu ultima), tinută în sălile calde, extrem de primitoare ale clubului Calderon al Primăriei sectorului 2, condus cu pricepere si hărnicie de d-na Elena Scurtu. Lectura făcută de actorii Petre Moraru, Doina Ghitescu, Candid Stoica, Florentina Tănase, Isabella Drăghici, în care s-a integrat chiar autorul, ordonată regizoral de Candid Stoica (de fapt conducătorul cenaclului) a decurs normal coerent, cu interventii promte la timpul potrivit a tuturor participantilor, actori cu experientă si mai ales pasionati de actul dramaturgic, cu compozitii bine slefuite, în special cele ale Doinei Ghitescu si a lui Petre Moraru si nimic nu lăsa să se întrevadă discutiile violente ce au urmat, făcând să apară cu figuri speriate atât functionarii cât si oamenii de ordine ai distinsului stabiliment, care nu mai auziseră asemenea imprecatii violente... Pe scurt: după aprecierile laudative făcute la terminarea lecturii, de regizorul Dan Puican, care însă a remarcat, cu acuitate, că autorul ar fi trebuit să facă mai întâi si întâi o adaptare a textului respectiv, eliminând multe din digresiunile lui, axându-l în principal doar pe extraordinara dramă, crunta dramă, a marelui om politic, Iuliu Maniu. A urmat o lungă si interesantă digresiune a autorului care a încercat să explice, desi nu mai era nevoie, drumul sinuos care a dus la scrierea dramei prin care a trecut eroul principal, ca si a propriei sale familii, mamă, tată, etc si mai ales a reamintit despre conditiile politice ale momentului, desvăluindu-ne pe larg modalitatea s-a de construire a tramei piesei. - Vorbesti prea mult, mai lasă si pe altii să vorbească, a fost însă interrupt brutal de dramaturgul Dumitru Dinulescu, autorul piesei Casa cu toape, deobicei persoană calină, dar care în momentul respectiv anunta prin întreruperea ostentativă a antevorbitorului o stare de spirit belicoasă. Respingând polemic si cu hotărâre asertiuniile autorului despre modalitatea sa de scriere a piesei respective, îmbibată de subiectivism si în general a unei drame taxându-le complect gresite, îsi expune, pe larg, dar si încâlcit, teoria sa de felul cum trebuie scrisă o piesă de teatru, ceace îi atrage replica destul de acidă a reputatului regizor de teatru radiofonic (Dan Puican): - Cam câte capodopere ai produs cu teoria asta? A urmat o amplă luare de cuvânt a autorului, D. Grigorescu, extrem de nervoasă cu accente de voce acute si polemice, explicând în continuare teoria sa cu privire la construirea unei drame, combătând energic cele sustinute de antevorbitorul său. Mai pe româneste, mărul discordiei a fost, imaginati-vă, unul ideatic, teoretic, între doi scriitori, dramaturgi care au sustinut în particular că asemeni lui Camil Petrescu, ”au văzut idei” si mai ales despre cum si în ce fel, în ce mod, se construieste o piesă. Fapt nemaiîntâlnit până acum de mine participant asiduu a multor cenacluri. Mărul discordiei, cum scriam, supărarea, nu era faptul că autorul a scris o piesă despre universul concetrationar al închisorilor comuniste unde a fost pur si simplu schingiuită, asasinată floarea intelectualitătii românesti, cu scene de un adevăr grotesc, cu adevăruri încă neaduse pe scenele teatrelor românesti, atât de purgate de tot ce ar putea supăra autoritătile zilei, mai rău decât pe timpul împuscatului..ci, extraordinar, despre ”conflictul teatral”, în general, despre catarsis, despre implicarea afectivă sau neimplicarea scriitorului în mesajul implicit al piesei. Mărturisirile autorului despre intorsiunile biografice ale sale si ale familiei sale cu viata marelui om de stat care a contibuit efectiv la realizarea visului miloanelor de români, făurirea României mari, au fost taxate si de alti vorbitori (Jules Cohn) drept nepotrivite într-un text dramatic.
Dumitru Dinulescu, Pusi pentru apropiati, autorul celebrului panseu, ”Un bou s-a îndrăgostit de luminita, boul sunt eu”, nu s-a lăsat si s-a lansat într-un lung expozeu despre miraculosul mister, descoperit doar de el, al ultimilor cinci pagini a câtorva capodopere (Steaua fără nume, O scrisoare pierdută) care ar contine în esentă toată intriga pieselor respective, de unde a tras concluzia că mai întâi scrii ultimile cinci pagini si apoi toată piesa, asertiuni care au atras râsul zeflemitor al asistentei, ceace l-a mâhnit profund pe autorul corosivului eseu ”Gasca si diavolul sau istoria bolnavă a d-lui Manolescu” si l-a făcut ca pe moment să se lase păgubas de a mai lansa teorii despre o asemenea modalitate de construire a unei piese de teatru...
În final Candid Stoica destul de calm după toată tevatura iscată a observat că în textul prezentat de fapt sunt în matrice două piese, două filoane dramatice pe care autorul le-a exploatat destul de înabil, dar din care ar putea iesi două excelente drame: Una, ar fi cel al tragediei întâmplate lui Iuliu Maniu, un autentic personaj tragic, cu tot arsenalul de scene ale interogatoriilor, de molestări si sicane ale tortionarilor, care acum în textul prezentat doar sunt sugerate, culminând cu scena finală a procesului, pe care nici un dramaturg autentic nu o poate rata, si al doua, drama personajului autor si a familiei sale, drama atâtor familii asa zise burgheze, drame autentice, cu fortă generalizatoare, familii care au trebuit să se fofileze, să-si mistifice existenta pentru a putea supravietui terori regimului communist...Dramă care încă n-a fost scrisă în literatura dramatică română si care încă îsi asteaptă creatorul
Scriu toate astea, poate cu prea multe detaili, ca să arăt, ca să se afle, ca să se stie, cu ce se ocupă cenaclisii de la ”Dragon 2”
O altă surpriza de cu totul altă factură s-a produs de data aceasta la Clubul Dramaturgilor pe care îl găzduieste de mai mult timp, Institututul Cultural Român, aflat acum sub o nouă conducere, la lectura piesei scriitoarei Alexandrei Ares, ”Frumoasa adormită si trezită”,
O surpriză plăcută la început urmată de una destul de neplăcută, chiar scandaloasă la sfârsit...Alexandra Ares este o pasăre rară în peisajul cultural românesc. Cine este de fapt?
Este fiica cunoscutului comediograf Dinu Grigorescu si a Despinei Lungu, numele de Ares provenind prin căsătorie de la sotul american cu care a făcut saltul peste ocean. S-a născut la Bucuresti a studiat si a lucrat în institutii românesti de prestigiu si actualmente traieste la New York, păstrând, totusi, pasaportul românesc A studiat la Universitatea natională de artă dramatică si cinematografică din Bucuresti si a fost o perioada critic de teatru la TVR1. Dramaturg, scenarist, producatoare, TV, director si editor al publicatiei on-line Manhattan Chronicles, a avut în tară cât si în străinătate succese relevante si bine meritate care s-au materializat în numeroase premii, cum ne informează atât pagina sa de Face book cât si portalul Wikipedia
Ultimul ei best seller, romanul "Dream Junkies", a aparut in versiunea sa româneasca, sub titlul "Visatoarele", la editura Polirom, 2008, iar
Zeynep Nutku îi traduce "Frumoasa Adormita” in limba turcă, pentru o viitoare reprezentatie pe scena Teatrului de stat din Istanbul. Piesa a cărei lectură a avut loc la Cenaclul dramaturgilor este o operă ”de tinerete”, Lectura asamblată de experimentatul ”radiofonist” Vasile Manta, făcută auzibilă de către actorii: Daniela Nane, Florentina Tănase, Mihai Niculescu, Vali Pena, Ionut Kivu, Gabriela Tănase, Mihai Niculescu, Mariana Ghitulescu, Cristin Art, Marian Simion, Cătălin Mirea, Ion Mărgescu, Stefan Opreanu. si micuta Antonia Neumark, a căutat pe cât a fost posibil, pe cât permitea mediul, să ne facă cunoscut un text dur, răscolitor de interesant, de o originalitate frapantă cum nu se întâlneste mai deloc pe scenele din România atinse de amnezie si pudibonderie. De fapt textul este mai mult un excelent scenariu, desi autoarea împarte textul în trei acte care are un titlul total neadecvat. După continut ar trebui să se numească, ori cât de banal ar suna ”Pierderea inocentei între Bucuresti si New-York” Tribulatiile sentimentale ale unei adolescente, devenită femeie pe ruta amintită, precum si visurile frumoase, roze despre viată, dar mai ales despre bărbati si deziluziile, dezamăgirile dure, ulterioare de care se izbeste parcurgând, ca si Ulise în întoarcerea de la Troia spre Itaca natală aproape toată gama de ce înseamnă experientă de viată adevărată...Desigur eroina nu este bărbat ca Ulise si la capătul drumului nu o asteaptă o Penelopă ca o izbăvire, ci doar ”pământul” ce l-a părăsit fugind după un ideal.. .Bucurestiul din vremea când fusese invadat de mineri a oripilat-o. Oamenii lui politici, demagogi făuriti la scoala minciuni, deasemenea, iar New-york-ul care i se părea un ideal, la rândul său o dezamăgeste profund prin opulenta, prin aroganta si în acelasi timp prin găunăsenia sloganul său, că în mijlocul marelui oras poti să te realizezi plenar, care de multe ori se dovedeste mincinos.
Textul, debutează cu o scenă de un comic absurd absolut antologică, în care eroina vrea să cumpere de la un magazin un...bărbat ideal, scenă evident onirică...si continuă cu scene violente, de un dramatism acut, cu un limbaj aspru frust, de multe ori deranjant pentru anumit public pudibond, dar care exprimă în subsidiar disperarea autentică a personajelor. Onda, Paul, Sam, dar mai ales sulfurosul Keev au personalitate si se deduce fără greutate, adevăr scenic, desi, în conditiile lecturi la masă îti trebuie multă imaginatie. Felicitări autoarei care dacă va restructura textul de scene parazitare, dacă va mai condesa altele, dacă va renunta la folosirea obsedantă a unor replici în slangul american al limbii engleze, în alte scene, dacă va abandona dezvoltarea subiectului pe orizontală, va obtine un excelent text dramatic.
Surpriza de care vorbeam la început s-a produs aproape de sfârsitul lecturii. Mai erau doar două pagini de citit, când d-l Horia Gârbea, conducătorul cenaclului, colocvial deobicei, de data rigid, a rugat ritos să se întrerupă lectura, pe motiv că ”orele fiind înaitate”, trecuse o oră si 50 de minute si... nu s-a mai putut continua, lăsând asistenta realmente siderată, absolut nimeni neîntelegând adevăratul motiv. Oare îl vom afla?
O surpriză cum nu s-a mai întâmplat nici pe vremea înnpuscatului. Să se fi reintrodus oare cenzura?
O surpriză ciudată!
O surpriză...surprinzătoare!
|
Candid Stoica 6/21/2015 |
Contact: |
|
|
