„Prin suflet se poate gândi unitatea reală a personalitatii umane.”
„Prin încăpătânare, omul inteligent nu devine mai inteligent decât este,
dar prostul devine cu sigurantă mai prost”. – Lucian Blaga
Personalitatea este principala diferentă dintre indivizi, reprezentând profilul general sau o combinatie de caracteristici psihologice ce cuprind natura unică a unei persoane si care influentează modul în care ea reactionează si interactionează cu celelalte persoane sau cu mediul. Există motive de a-ti studia propria personalitate sau a unei alte persoane, acea curiozitatea de a ne descoperi temerile, dar mai există un motiv, cel care priveste omul ca fiintă socială prin excelentă, deoarece indiferent de profesia, locul de muncă, familia, mediul si nivelul de trai, omul trăieste printre alti oameni. De fapt vrem să stim ce sunt ei, de ce se comportă într-un anumit fel si cum au devenit ceea ce sunt. În final ajungem la concluzia că personalitatea este unică cu toată constatarea asemănărilor între oameni.
Dacă avem în vedere nenumăratele probleme si crize cu care s-a confruntat omenirea la sfârsitul secolului XX si începutul secolului XXI (iminenta unui război nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc.), vom găsi cu sigurantă de fiecare dată aceeasi cauză: oamenii. Neajunsurile si durerile ar putea fi mult ameliorate printr-o reală întelegere a fiintei umane. O personalitate a gândirii umaniste spunea: „Dacă vom reusi să îmbunătătim natura umană, atunci vom îmbunătăti totul, si aceasta deoarece doar astfel vom înlătura cauza dezordinii mondiale”.
Personalitatea include un set de caracteristici mentale care reflectă cum gândeste, actionează si simte o persoană. Ea depinde de ereditate prin mostenirea genetică, precum si de mediu, respectiv experienta de viată. Prin urmare, ereditatea stabileste niste limite privind numărul de trăsături de personalitate care pot fi dezvoltate, iar mediul reprezentat de factorii culturali, sociali si situationali determină dezvoltarea în cadrul acestor limite. Valorile culturale deprinse de o anumită persoană în decursul vietii sunt foarte importante. De exemplu, un pasionat de literatură, sau de orice artă, va avea un comportament mult mai rafinat decât o persoană care nu manifestă niciun fel de inclinatii culturale. Sensibilitatea primului se va manifesta prin bunătate, seninătate, cel de al doilea va fi mult mai insensibil si va avea un comportament mai violent decât primul tip. Factorii sociali reflectă viata de familie, religia si grupurile de oameni din care a făcut parte de-a lungul vietii. Ca o statuie, personalitatea se slefuieste de-a lungul vietii. O influentă hotărâtoare asupra personalitătii o are lectura. „O casă fără cărti este o casă fără suflet”, spunea filozoful roman Cicero. Cufundarea în tine însuti pe care ti-o prilejuieste lectura are mare importantă în formarea propriei personalităti. Oamenii de stiintă demonstrează că doar o singură carte poate transforma personalitatea oamenilor. „Efectele pot fi moderate, altfel proportionate, dar ele există”, mărturisesc ei, continuând: „ceea ce citesti îsi pune clar amprenta asupra ta”. Continutul educativ al lecturii pentru oameni constă în valoarea artistică si puterea de evocare a fiecarei opere literare, într-o măsură diferită de la persoană la persoană, lectura reusind să emotioneze, să-l facă pe om să reflecteze si să-l convingă cu privire la adevărul ideilor pe care le descoperă în lecturi, să limpezească anumite confuzii existente până la acea lectură, si în urma ei, poate fi schimbată nu numai gândirea, dar si atitudinea. Interactiunea dintre sine si mediul social - cultural joacă, iată, un rol important în formarea personalitătii.
Este destul de greu de presupus modul în care o persoană se va dezvolta si se va comporta în viitorul apropiat, fără a-i întelege personalitatea. Psihiatrul si psihoterapeutul german Fritz Perls (1893-1970) a avut o abordare existentialistă, bazată pe ideea că „oamenii trebuie să-si găseasă propriul drum în viată si să accepte responsabilitatea personală, dacă aspiră la obtinerea maturitătii“, aceasta făcându-se prin constientizare. As adauga: si prin vointă. Filozoful italian Benedetto Croce (1866-1952) afirma că omul nu înseamnă numai cunoastere si contemplare: „omul e vointă, iar aceasta include în ea si momentul cognitiv”. Filozoful român Lucian Blaga sesizând foarte devreme însemnătatea teoriei cunoasterii, scria: „…teoria cunoasterii nu este o simplă teorie între multele altele, ci începutul fericit sau dezastruos al unei adânci sau mărginite conceptii despre lume…”.
Neuropsihiatrul evreu-austriac Sigmund Freud (1856-1939) a structurat, la început, personalitatea în termeni de inconstient, preconstient si constient. Ulterior si-a revizuit teoria si a descris personalitatea în termenii: Id, Ego si Superego. Id-ul (Sinele) ca fiind singura componentă a personalitătii prezentă de la nastere si care include toate instinctele si toată cantitatea de energie psihică, un tot inconstient „partea întunecată, inaccesibilă a personalitătii, ilogică, amorală, formează imagini mentale ale obictelor care vor provoca safisfactie, un proces numit împlinirea dorintei”. Este partea personalititătii care doreste plăcerea imediată, este haotică, permitând si gândurilor opuse să coexiste. Ego-ul (Eul) este componenta personalitătii capabilă să interactioneze cu mediul. Desi egoul este interesat de asemenea de plăcere, el întrerupe temporar plăcerea în favoarea realitătii si amână descărcarea tensiunii instabile, acest lucru făcând posibilă evitarea erorilor. Egoul răspunde amenintărilor prin anxietate si anxietatea este cauza pericolului din mediu înconjurător. Anxietatea este si ea de două feluri: nevrotică - cea care provine dintr-un impuls al Id-ului puternic, periculos, si anxietatea morală – cea care cauzează acte sau dorinte care violează standardele Binelui si Răului. Supraeul este partea specială a Eului, care observă si emite judecăti de valoare; este partial constient, partial inconstient. Posibilă este si situatia în care Supraeul poate rămâne subdezvoltat, lăsând individul fără linii directoare interioare. Persoana în acest caz este influentată, condusă de cei din afara lui, ia o atitudine în afara vointei si putintei lui.
Înainte însă de a defini personalitatea, poate ar fi trebuit să definim persoana, care înseamnă individul uman concret, personalitatea fiind o constructie teoretică elaborată de psihologie, în scopul întelegerii si explicării modalitătilor de functionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană. Când spunem Eu, încercăm să însumăm totul despre noi însine – simpatiile si antipatiile noastre, temerile si virtutile, vigoarea si slăbiciunile noastre. Cuvântul Eu este ceea ce ne defineste pe fiecare din noi ca individ, ca persoană separată de altii. Dacă recurgem la o analiză etimologică regăsim că termenul derivă din latinescul persona care se referă la masca utilizată de un actor într-o piesă. Ca atare persona indică masca publică, „fata” pe care noi o etalăm celorlalti. În virtutea acestei derivări etimologice am putea trage concluzia că personalitatea se referă doar la caracteristicile externe, vizibile, la acele aspecte pe care si ceilalti le pot vedea. Astfel, personalitatea unui individ ar putea fi definită în termeni de impresie pe care persoana o face asupra altora, ceea ce persoana pare să fie. Întrebarea ar fi: Se rezumă oare personalitatea doar la fatadă, la masca sau rolul pe care îl jucăm pentru ceilalti? Nu!, deoarece, în mod obisnuit ne referim la mai multe atribute ale unui individ, la o sumă sau o colectie de caracteristici care sunt mult mai profunde decât aparentele fizice superficiale. Ne referim la acele caracteristici care nu pot fi observate direct, la cele pe care o persoană încearcă să le ascundă de noi, sau să ne protejeze neîntelegerea. În acest ultim sens, Iisus întrebat cine este, a răspuns: „Eu sunt Cel ce sunt!” Si explicatia ar fi: „Eu sunt cel care este” sau „Eu sunt cel ce există prin sine însusi”.
Filozoful român Petre Tutea (1902-1991) în Tratatul de Antropologie crestină spune că nu se poate concepe unitatea personalitătii umane fără suflet ca substantă gânditoare, afectivă si volitivă. Prin suflet care este constient de el însusi chiar dacă nu este intuit, fiind imaterial, adică imperceptibil, se poate gândi unitatea reală a personalitătii umane, un vector care ne călăuzeste pasii în viată, un ideal, dar care nu poate fi atins.
Psihologul si psihiatrul elvetian Carl Gustav Yung în cartea Puterea sufletului vorbeste despre telul cel mai înalt si dorinta cea mai arzătoare a oamenilor de a-si dezvolta fiinta umană până la acea deplinatate a sa, invocând educatia, dar, „cel care vrea să educe, trebuie el însusi să fie educat”. Formarea personalitătii, o consideră ca ideal al maturitătii. Omul doreste a-si atinge deplinătatea, ea este foarte greu de atins, practic imposibil; străduinta, timpul, drumul strădaniei sunt importante, prin ele făcându-se un pas înainte. Alternează timpii de stagnare, uneori de rătăcire si întoarcere, ca apoi să vină un nou val al dorintei si al conditiilor prielnice dezvoltării personalitătii. Se defineste astfel un sumum de trăsături morale si intelectuale proprii ale individului uman si care însumate dau personalitatea unei colectivităti. Este o miscare a sufletului si mai cu seamă este miscarea lui când ea este determinată de o cauză aparută din exterior si care presează sufletul si determină nevoia schimbării: „Personaliatea este un germene în copil, un germene ce se va dezvolta treptat abia în si prin viată. Nici o personalitate nu devine manifestă fără fermitate, deplinătate si maturitate.[…] Idealul formării unei personalităti a făcut să se desprindă din multime figuri legendare, istorice, personalităti care s-au ridicat ca niste « piscuri », deasupra maselor cramponate de spaime colective, de convingeri, legi, metode, alegând calea proprie, iar omului obisnuit i s-a părut întotdeauna ciudat că o cărare îngustă si prăpăstioasă ce duce în necunoscut, ar fi de preferată cărărilor bătute, cu teluri bine cunoscute”. Este explicatia faptului că oamenii au văzut întotdeauna în asemenea personalităti o înzestrare demonică sau un spirit divin. Acel îndemn neobisnuit Yung îl numeste „chemare” – un factor irational care împinge în mod fatal spre emancipare, actionând ca o lege divină de la care nu ne putem abate. Din nefericire, chemări se pot afla si la oamenii fără calităti ale sufletului si atunci ele sunt învăluite ca într-o nebuloasă, din care nu se mai pot astepta răspunsuri rationale, binefăcătoare pentru societate. Si mai spune Yung: „Giganticele catastrofe de care suntem amenintati acum, nu sunt fenomene ale naturii fizice sau biologice, ci fenomene psihice. Suntem amenintati de războaie, revolutii, care nu sunt altceva decât epidemii psihice. Se poate întâmpla oricând ca milioane de oameni să cadă pradă unei himere si atunci vom avea iarasi un război mondial sau o revolutie pustiitoare. În loc să fie expus salbăticiei animalelor, prăbusirii stâncilor sau revărsării apelor, omul e expus acum dezlăntuirii elementelor lui psihice”.
Personalitatea individuală este legată de a celor multi si aceeasi fortă va misca individul, dar si întregul din care face parte. În mod natural asa se întâmplă. Chemarea interioară se aliniază chemării întregului popor si asa se formează o nouă lege, un nou comportament necesar îmbunătătirii vietii. Cel care devine o mare personalitate, se jertfeste, sufletul lui este zguduit, măretit, cu scopul de a elibera lumea de suferinta existentă, amplificată în timp. Să nu confundăm personalitatea puternică care este expresia inteligentei si a curajului, cu încăpătânarea care semnifică ignoranta individului, infantilismul lui.
În aceeasi carte Yung scrie că există epoci în istoria universală, când un bine trebuie să se dea la o parte si, de aceea, ceea ce e menit să fie mai binele apare mai întâi ca rău”, dar „calea ne descoperită din noi e ca o fiintă vie psihică, pe care filozofia chineză clasică o numeste « Tao » si o compară cu cursul unei ape care îsi urmează implacabil drumul spre telul său. A fi în Tao înseamnă desavârsire, deplinătate, chemare împlinită, început si sfârsit, si realizarea totală a sensului esential înnăscut lucrurilor. Personalitatea e Tao”, conchide autorul.
Filozoful român Constantin Rădulescu Motru (1868-1957) în cartea sa Românismul – Catehismul unei noi spiritualităti - editată de Fundatia pentru literatură si artă « Regele Carol II », în 1939 (a doua editie) aminteste, în prefată, memorabila cuvântare adresată învătământului superior din Bucuresti de către Regele Carol I, în care semnalase rolul hotărâtor pe care îl au caracterele, ca putere sufletească în soarta poparelor, spunând că Regele a avut deplină dreptate, viata popoarelor fiind din nou pretuită după însusirile sufletesti cu care ea vine pe lume, si mai ales după nivelul spiritualitătii la care poporul izbuteste să se ridice, acel popor având credintă în menirea sa istorică si în acest caz având un simt de organizare si un eroism moral. Se recunoaste din ce în ce mai mult că singura putere care poate să hotărască viata istorică a lumii este puterea sufletească. „Popoarele cu cele mai puternice caractere, sunt cele mai bine înarmate pentru viitor”, spunea C. R. M, iar puterea capitalului material ar trebui înlocuită cu încrederea în puterea capitalului moral. „ Avem nevoie de o spiritualitate care să scoată la lumină virtutile sufletului românesc printr-o muncă de întrecere si printr-o cunoastere mai adâncă de noi însine”, mai spunea C.R.M. El considera că natiunile care primejduiesc viitorul tării noastre sunt acelea care nu-si pot îndeplini menirea lor si încercearcă să ne nimicească puterea sau să ne-o slăbească.
Gândind la politica zilelor noastre, ne întrebăm ce fel de însusiri sufletesti au cei care ne conduc? Autorul unui articol a clasificat personalitătile: „oamenii de stat, oamenii politici si politicianistii”; omul de stat fiind personalitatea cu vederi largi, cu judecată matură, cu viziune si care actionează în interesul national; omul politic care-si urmăreste interesul personal si pe cel al partidului său, destinul national trecându-l pe planul al doilea sau al treilea; politicianistul care actionează conform etichetei puse de Petre Tutea: „se află în treabă”, el fiind um om nestatornic, slab în fond si „puternic” în aparentă, as spune „mare în stat si mic în fapt” si care foloseste drept subterfugii siretlicurile dobândite din mediul familial sau din anturajul tineretii, siretlicuri cu care îsi apără fiinta si care duc până la orgoliu, la încăpătânare; este omul rămas pe undeva imatur, lipsit de adevărata personalitate, dar care poate face mult rău prin luarea de pozitii.
Cândva, Lăpusneanu, la îndemnul de a renunta la tronul Moldovei, a strigat: „Dacă voi nu mă vreti, eu vă vreau”. Astăzi putem auzi strigându-se: „Dacă voi nu mă vreti, EU mă vreau!”
- Carolina de Nord
|
Vavila Popovici 6/19/2015 |
Contact: |
|
|
