Cu poetul si scriitorul Nicolae Bǎciut
Poetul si scriitorul Nicolae Bǎciut s-a nǎscut în judetul Bistrita- Nǎsǎud, a fǎcut studiile superioare la Cluj si este o figurǎ marcantǎ a poeziei contemporane. Este un pasionat promotor al culturii românesti si lista de publicatii, ca si cea a numeroaselor activitǎti pe care le-a dus de-a lungul anilor si în care este implicat în prezent poate fi consultatǎ la adresa
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_B%C4%83ciu%C8%9B.
I-am solicitat d-lui Bǎciut un interviu, la care acesta a rǎspuns cu plǎcere.
VPL: Întâi vă multumesc pentru amabilitatea de a accepta să-mi acordati acest interviu. Cum cred că vǎ amintiti, ne-am întâlnit întâmplǎtor, prin intermediul revistelor literare, datorită admiratiei si dragostei pe care o avem – ambii - pentru Nicolae Steinhardt. În cartea pe care ati scris-o despre el cu ocazia centenarului mi-a atras atentia caracterizarea pe care v-a făcut-o N. Steinhardt dv. ca poet:
"Am găsit cu bucurie si nu fără emotie la Nicolae Bǎciut una din marile obsesii ale Poeziei din vremea tineretilor mele: ideea poemului ca operă impecabilă, ca ideal absolut, unic, suprem, atotîmbǎrbǎtor si atotbiruitor al oricărui cutează să scrie versuri. Numai în anii '20 s-au mai închinat vocabule asa convinse si fierbinti Poemului. Pune-ti masca si vino... sună asemenea unui îndemn din vremea suprarealismului începător. Asa fiind, firesc e ca rolul de frunte la Nicolae Bǎciut să-l joace cuvintele, cărora mereu li se destăinuie, pe care le solicită, cărora le poartă sfruntat respect, care-l răpesc în euforie si-l supun caznei. (Două texte poetice)".
Mi-ati putea spune câte ceva din viata dv de poet?
NB: Mi-e foarte greu să aleg, fiindcă mă amăgesc cu gândul că viata mea este ceea ce este prin poezie. Dialogul meu esential cu lumea, cu mine, cu divinitatea s-a făcut prin poezie. Cred că am scris poezie si atunci când nu stiam că ceea ce fac e... poezie.
Poezia m-a salvat, mi-a dat încredere în mine, m-a ajutat să mă cunosc, să-i cunosc pe ceilalti. Am trăit, scriind poezie, cele mai sublime clipe ale vietii mele. Poezia e drogul meu, îmi asigură tot confortul nevoii mele de a visa, de a plânge, de a iubi. Poezia m-a dezvătat de ură, de singurătate.
Prin poezie am ajuns să cunosc marile spirite ale literaturii române contemporane, am reusit să intru în dialog cu ele, de la Nichita Stănescu la Marin Sorescu, de la Ana Blandiana la Ioan Alexandru, la colegii mei de generatie.
Am debutat în anii de liceu cu poezie si am sentimentul debutului cu fiecare poem pe care îl scriu. N-am scris nici mult, nici putin, am scris atât cât am simtit nevoia să scriu, fiindcă, de regulă, scriu în aceea extraordinară stare de spirit pe care unii o numesc inspiratie, când simti că poti să zbori, chiar dacă nu ai aripi.
Cel mai adesea, scriu fiecare poem “dintr-o suflare”, de parcă as mai fi scris poemul cândva, nemaitrebuind decât să-l repet, scriindu-l.
Am visat că scriu poezie, am scris texte cuvânt cu cuvânt în vis, si e greu de descris disperarea neputintei de a putea rescrie acele poeme, care, în vis, mi se păreau impecabile.
N-am alergat după premii literare, nici măcar nu-mi trimit cărtile la acele instante care anual se prefac că premiază cele mai bune cărti, desi sistemul premiere este un biet mecanism al “tovărăsiilor” literare. Nu pot să nu recunosc însă că Marele Premiu al Festivalului International “Nichita Stănescu”, care mi-a fost acordat în 2014, sub girul academicianului Eugen Simion, mi-a vindecat niste asteptări, niste răni.
Si poetii sunt oameni, nu-i asa? Mă întreb, întrebând, amintindu-mi un început de piesă muzicală: “Si bărbatii plâng câteodată, nu-i asa?”
VPL: Am citit în revista Vatra veche materiale referitoare la o multime de manifestări educative pe care le-ati initiat, cum ar fi concursurile de poezie sau criticǎ literarǎ pentru elevi. În ce măsură vedeti în tineret, în conditiile exploziei de comunicatie electronicǎ de azi, capacitatea de a pǎstra valorile literare cu care noi, cei din altǎ generatie, am fost educati?
NB: Eu cred în tânăra generatie, cred în capacitatea ei de a duce mai departe o mostenire, sporindu-i valoarea, diversificând-o, în adaptarea continuă la ritmurile vietii exterioare si interioare, aflate într-o continuă interdeterminare.
Particip la numeroase întâlniri literare cu elevii, am initiat concursuri de creatie literară si la Târgu-Mures si la Brăila, sunt implicat în manifestări literare care îi au ca protagonisti pe cei tineri – si creatori si beneficiari ai literaturii.
Cum să nu fi optimist, când sunt concursuri literare (“Ion Creangă”, “Ana Blandiana”, de la Brăila), la care participă editie de editie mii de concurenti (la o editie “Ion Creangă” au fost peste 2500!). Acesti copii cred în literatură, se visează scriitori. Ei citesc literatură, se antrenează în a traduce poezie română în alte limbi – din poezia mea au tradus în engleză, spaniolă, italiană, ... latină,... rromani..!
Cum să nu-ti pui sperante în sansele lor, în sansele literaturii române de mâine prin ei? Sigur, tehnologia îsi va lua vama ei, dar e inevitabil să se întâmple astfel. Dar aceasta nu înseamnă că nu va pune ceva în loc.
Ba chiar trag nădejde ca la un moment dat toată literatura română, tot ce s-a tipărit în întreaga ei istorie să beneficieze de cuceririle tehnicii si să fie găsită toată literatura română într-o bibliotecă virtuală, accesibilă oricând, de oriunde!
Poate că orice cucerire îsi are propriile păcate, dar se va vedea câstigul din pagubă.
Noi am trăit în cultul cărtii tipărite, am dorit să simtim căldura hârtiei. Dar poate si tabletele sau mai stiu ce s-o mai inventa, să tină cititorii aproape, să le asigure devenirea, identitatea, să-i ajute să fie ei însisi prin marea mostenire culturală natională, prin mostenirea universală, pe care o vor putea cunoaste mult mai usor si mult mai repede decât am putut noi.
VPL: Revista Vatra veche, al cărei redactor-sef sunteti, e o revista plină de materiale interesante si care are ilustratii alese cu gust si rafinament. Mi-ati putea vorbi despre istoricul revistei, tematica ei, ca si despre criteriile - dacă ele există - pe baza cărora selectati materialele care vă sunt trimise?
NB: Bucuria, dragul de a face reviste vine din adolescentă, iar sansa de a nu rătăci si a merge de la început pe drumul cel bun mi-a oferit-o, în studentie, la Cluj-Napoca, revista Echinox, al cărei redactor, apoi secretar de redactie am fost. Apoi, la un an de la terminarea facultătii, gratie lui Romulus Guga, am intrat în echipa revistei târgumuresene Vatra, al cărei redactor am fost din 1983 până în 2003. Anii cei mai frumosi de... vetrism au fost până în 1989, apoi, începând din primele luni ale lui 1990, să nu mai pot pune stavilă entuziasmului meu de a face reviste. Am fondat prima revistă lunară social-culturală după decembrie 1989, la Târgu-Mures, Alpha. Ca bursier, în Statele Unite ale Americii, în 1990, am realizat singur o publicatie în limba română, Noul pământ. Am pus umărul la numeroase publicatii, multe efemeride, atât pentru publicul din tară cât si pentru cel din Bucovina de Nord, aflată dincolo de granitele patriei de pământ.
Am continuat să colaborez la revista Vatra, care începea să semene tot mai putin si ca formă dar si în continut, cu Vatra lui Romulus Guga. Se abandonase programul care a consacrat-o, politica editorială, multi colaboratori, revista nu mai era Vatra mea. Începuse să devină o altă revistă, în care nu mă regăseam nici eu, nici alte zeci de autori din zonă, pe care Vatra îi ignora complet, cum ignorate erau si institutiile culturale din zonă: teatre, muzee, biblioteci, filarmonica, ansambluri culturale etc. Redactorii nu mai organizau decât sporadic întâlniri cu cititorii, lansări de carte, dezbateri literare etc. Adică nu se mai regăsea în paginile ei spatiul cultural pe care ar fi trebuit să-l ilustreze si să-l cultive, câtă vreme revista era finantată din bani publici.
Nu am reclamat la institutia judeteană care dădea grosul finantării, n-am făcut proteste publice... Mi-am exprimat doar mâhnirea si dezacordul si m-am decis să fac pe cont propriu o altă revistă, care să semene cu cea care înainte de decembrie 1989 era una dintre cele mai stimabile publicatii de cultură din tară.
Si-asa, în 2009, am început să adun materiale pentru o nouă revistă, care să păstreze, în linii mari, până si rubricatura Vetrei lui Romulus Guga. Si cum se crease un precedent, după Dilema a apărut Dilema veche, am considerat că cel mai potrivit titlu pentru noua revistă e... Vatra veche.
Revista a început cu colaboratorii apropiati, cu 20 de pagini – 16 de cultură si 4 de “Documentele continuitătii”, ca apoi să trec la 36, la 56 si să mă opresc la 88 de pagini. Fiindcă, în ciuda numărului mare de colaboratori, din toată lumea, greul rămânea pe umerii mei. Eu concep sumarele, eu tehnoredactez, eu procesez fotografii, eu fac corectura, eu tipăresc revista, pe banii mei... Eu o distribui în foramat electronic la aproape 15.000 de adrese.
În linii mari, Vatra veche, chiar dacă are formatul diferit, A4 si nu A3, ca pe vremea lui Romulus Guga, are rubricile revistei Vatra din anii optzeci, punând pret pe rubrica “Vatra dialog”, pe rubricile de critică si istorie literară, revigorând si rubrica “Documentele continuitătii”, acordând spatii largi beletristicii – poeziei, prozei, teatrului - , traducerilor (rubrica “Biblioteca Babel”), precum si cronicii muzicale, teatrale, plastice...
Au apărut si rubrici noi, între care “Curier”, cea care publică corespondenta primită pe emailurile redactiei, atât din dorinta de a ne păstra dialogul cu cititorii, cât si din dorinta de a nu lăsa să se piardă în labirintul internautic un gen care a scris istorie, genul epistolar.
Am lărgit cercul colaboratorilor, acum înscriind un teritoriu imens al patriei noastre de cuvinte, din Australia până în Canada.
Apoi, fiecare număr e o expozitie virtuală, fiindcă el este ilustrat cu lucrările câte unui autor, care beneficiază si de o prezentare si, când e posibil, realizăm si un dialog cu acesta.
Sigur, criteriul de selectie al materialelor este valoarea. Apoi tin ca fiecare sumar de număr să aibă ritm, diversitate, culoare, în asa măsură încât să se regăsească în revistă un număr cât mai mare de cititori. Primesc foarte multe materiale. Acum am în portofoliu circa 50.000 pagini, ceea ce înseamnă că as putea să stau linistit câteva decenii. Primesc si materiale din largul lumii si, desi am stocuri suficiente, încerc ca la fiecare sumar să tin pasul cu actualitatea culturală.
Sunt plăcut surprins de audienta revistei, mărturie stau miile de emailuri pe care le-am primit până acum si pe care le-am publicat, fără a interveni niciodată în ele. Dorinta multora de a publica în Vatra veche mă bucură, cum mă distrează unii care ar colabora, dar nu ar vrea să-si supere astfel amicii de la... cealaltă Vatră.
Cred că Vatra veche umple un gol la Târgu-Mures si că ea îsi va avea locul ei bine definit în istoria presei literare românesti. Ea nu ia locul altei reviste, îsi ocupă locul ei, nu e împotriva altei reviste.
Oricum, revista Vatra veche este un unicat în istoria presei culturale din România, fiind singura cu statutul de “one man show”.
VPL: Ultima întrebare e legată de activitatea dv editorială. De când conduceti Editura "Nico" si ce fel de cărti publică editura dv ?
NB: Dragul meu de a tipări cărti are vechime. În liceu mi-am “confectionat” singur o carte, prima mea carte, într-un exemplar, se numea “Cădere în vârstă”. Visam să tipăresc cărti, pe-ale mele, pe-ale altora, si dorinta era cu atât mai mare cu cât se înăspreau conditiile de tipărire, iar pentru tinerii scriitori s-a inventat debutut colectiv, niste antologii cu selectii din volumele depuse la concurs la edituri.
Ca o răzbunare parcă, după 1990, am început să tipăresc cărti la o editură înfiintată de tipografia la care tipăream revista Vatra, la care lucram ca redactor din 1983. Editura se numea Tipomur, si o bună bucată de vreme a dominat piata editorială mureseană, tipărind însă autori si din alte localităti din tară, ba chiar si de la Paris, Londra...
Până prin 2006, am rămas fidel Editurii Tipomur, al cărei redactor-sef eram, si unde editasem deja câteva sute de cărti, într-o perioadă în care foamea de carte era încă mare, de vreme ce un roman ca “Nebunul si floarea” a fost tipărit în 10.000 de exemplare, care s-au epuizat în 2-3 ani, ceea ce azi pare de domeniul fantasticului si pentru edituri cu pretentii.
Apoi, când actionarii Tipomurului s-au regrupat si au apărut trei firme tipografice mai mici, am decis să iau activitatea editorială pe cont propriu, iar numele editurii l-am găsit în propriul nume, “NICO” venind de la... NICO...LAE. Mi-am zis atunci că, dacă NIKE a ajuns un brand, de ce nu ar ajunge si NICO?
A fost în toti acesti ani o cerere foarte mare a autorilor. Dorinta de a tipări cărti a ajuns să fie atât de intensă, încât n-a mai contat nici vârsta, nici valoarea... În cei mai multi ani de la înfiintare, am tipărit în jurul a o sută de cărti pe an. Poezie, mai ales, proză, publicistică, critică si istorie literară, teatru, din când în când, monografii, albume de artă, carte de specialitate, din domeniul didactic, medical etc....
Cuceririle tehnicii tipografice au devenit si mai favorabile pentru cei care-si doreau să tipărească în volum ceea ce scriau.
Performantele tipografice au înregistrat veritabile recorduri, adesea reusind să transformăm în carte în câteva ceasuri orice manuscris, ceea ce, trebuie să recunosc, e năucitor. Cum altfel să numesti realitatea ca un manuscris, predat seara la editură, să devină a doua zi carte si să poată să fie lansată.
E adevărat, tirajele sunt mici – 100 – 200 exemplare, pentru că autorii, cei mai multi, îsi tipăresc cărtile pe cheltuiala lor.
Am tipărit si cărti bune, dar si cărti modeste, dar la astfel de tiraje, cărtile nu puteau dăuna grav... sănătătii vietii literare.
Sita e, oricum, foarte deasă si ce e valoare rămâne, restul e doar istorie literară. Dar nu-i poti refuza unui autor tipărirea unei cărti, stiind că, dacă nu-ti asumi tu această corvoadă, tot se va găsi un editor, care o să-i tipărească prost cartea, nici măcar corectată... gramatical.
E un paradox al capitalismului sălbatic de la noi. Se scrie si se tipăreste mult, chiar dacă în tiraje confidentiale, dar măcar asa se întretine o atmosferă culturală, se mentine în viată... viata literară, care, oricum, e amenintată din toate părtile.
Măcar cei care scriu se citesc între ei, altfel nu prea stim: cine e cititorul cel de toate zilele? Cât citeste, cum citeste, de ce citeste?
Mai aud pe câte un politician care, participând la manifestări literare, invitat să ia cuvântul, îndeamnă publicul “să mai ia în mână o carte”, “să mai răsfoiască o carte”! Dar nu-i aud să îndemne la lectură, la citit o carte, pentru că nici ei, săracii, nu prea mai au un astfel de obicei.
Mă atasez de fiecare carte pe care o tipăresc, de parcă ar fi propria mea carte, si trăiesc emotii pe care nu sunt întotdeauna convins că le trăiesc si autorii.
Editura Nico c’est moi. Eu sunt editura. Eu tehnoredactez cărtile, eu fac corectura, eu fac, în cele mai multe cazuri, copertile, eu lansez cărtile alături de autori...
Apa trece, cărtile rămân, îmi place să spun, parafrazând un vechi proverb.
VPL. Vă foarte multumesc pentru răspunsurile dv.
Toronto – Târgu-Mures,
|
Veronica Pavel Lerner 6/16/2015 |
Contact: |
|
|
