Sublinieri - Eminescu
Iunie vine fără surprize semnificative aici la noi în Canada, stim deja că vom avea varietăti meteo, explozii florale, parcuri pline de gâste sălbatice, ba chiar si rate, triluri si stoluri de păsări care mai de care mai spectaculoase, animale plimbărete iesite din umbra ravinelor, „cars racing” în noptile cu lună, sosele „parking lot” în fiecare weekend...as zice, un fel de regenerare energetică de care sigur avem nevoie după iarnă ...si aia tot canadiană.
Că ne place nu cred că intră în discutie, că ne sâcâie în acelas timp este de asemenea posibil, o boare nostalgică ne trezeste mioritic, aduce poteci besmetice cam prea aproare, mirosuri de mult stiute ne invălue si oricât de canadieni suntem ne gândim să dăm o fugă până „acasă”: teii au înflorit, fânul e aproape de cosit, miroase a narcise...si, ce zic, ne trebuie aproape sălbatic românismul.
„Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stelele scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-astepti tu pe mine.”
Gresesc?
Când citim Eminescu lumea asa cum o stim se desiră ca un pulover a cărui dimensiune a fost gresită, împletitura e o naivă interpretare a intentiei, iar necesarul un simplu refugiu intuitiv...
“Luna tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Si gândirilor dând viată, suferintele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară
Si câti codri-ascund în umbră strălucire de isvoară
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutesti pe miscătoarea mărilor singurătate!”…
si lumea trecută prin filtrul ideatic surclasează realul îl recompune în termenii impusi de o structură suplimentată nu numai de ascutimea inteligentei, dar si ori mai ales, de talent.
Imposibil sa nu mă opresc la El, iunie este si luna lui, s-a stins la 15 – 1889... modest chiar, un omagiou memorial mi se pare normal, asa cum este, de fapt normal, pelerinajul la portretul conceput de Nicăpetre în marmura de Pendelli de la Hamilton: linii ferme ascunse parcă în clasicitatea marmorei si ciopliturii suggestive ivite din comunicarea subtilă a sculptorului cu Poetul ne oferă acel Eminescu trecut dincolo de perisabilitatea omului în sfera eternitătii..
„Toată artă lui Eminescu stă în a preface ideile în muzică si metafore, de-adreptul, fără planuri paralele.” spune George Călinescu dispus să confere poeziei eminesciene podiumul perfectiunii.
„Se bate miezul noptii în clopotul de-aramă,
Si somnul, vames vietii, nu vrea să-mi ieie vama.
Pe cai bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asaman între-olaltă viată si cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi si azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintită limba.”
Când vorbim de Eminescu încercăm acomodare, ne instalăm chiar cu “arme si bagaje”în acel spatiu pretentious al întelegerii ca si cum ar fi absolut necesar…trebăluim în viata si opera lui cu aerul cunoscătorului, scoatem la mezt, cantăm valoric, rezonăm si când credem că putem concluziona ne lipsesc cuvintele.
“Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu bagă nici chiar de seama,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te chiamă”
“Traducerea” profană a ceea ce spune Poetul nu ne lipseste, dar mai întotdeauna sună dacă nu amatoristic cel putin ocazional pentru că apropierea de poezie implică receptare sensibilă, capacitate tranzitională către o lume ce transcende întelegerea…
„ Eminescu nu filozofează niciodată, propozitiile lui sunt viziuni „zice Călinescu si parcă nimic nu conferă credibilitate spuselor lui ca Glossă.
N-am mai scris despre Poet cam demult , n-am niciun merit în ceea ce spun ci numai mi-am permis un Omagiu către!
Nb. Versuri selctate: Sara pe deal/ Scrisoarea I/ Se bate miezul noptii/ Glossă
Ps. O invitatie către noi toti mi se pare bine venită: în iulie În săptămâna manifestărilor romanescti de la Hamilton Cenaclul Nicăpetre de pe langa Observatorul omagiază cultura românească.
Toronto On
|
Maria Cecilia Nicu 6/13/2015 |
Contact: |
|
|
