Răspuns la ancheta : Canada in viata noastră
Povestea mea este povestea unui emigrant fără voie, care a crezut mereu că strǎinǎtǎturile sunt locuri unde mergi temporar, dar România e acasă. Viata e însă plină de surprize si uneori e bine să ne lăsăm surprinsi. Dar să începem cu începutul… Orizontul meu copilăresc nu era mare, dar suficient, cald si încăpător. O căsuta asezată strategic lateral de biserica satului, un drum ce ducea la gârlă (suficient de lung pentru a zăbovi acolo aproape toată ziua), o gârlă numită Negrisoara plină de nuferi, pesti, broaste si o bunica ce le îndeplinea nepotilor toate poftele. Acestea ar fi coordonatele esentiale, la care as mai adăuga si altele, dar mă opresc aici. Satul în care m-am născut este inegalabil. De ce? Pentru că este primul loc pe care l-am zărit când am deschis ochii, primul teritoriu pe care l-am cucerit când mi-am întetit privirea si primul spatiu pe care l-am înteles când mi-am filtrat optică mentală. La vârsta copilăriei mele, satul acesta reprezenta tot Pământul. Până la vârstă de 10 ani nu cunosteam nici un oras mai departe de Slatina (sunt olteancă). Mai târziu, la scoală, am învătat si despre alte orase, tări si continente si visam. Nu visasem niciodată să plec din România. Era mult, mult prea mult !!! Dar iată că…. s-a întâmplat!
Încă din tinerete mi-a plăcut să călătoresc. Câteodată mă gândesc serios la faptul că strămosii mei au fost nomazi. Altfel nu-mi pot explică permanentul meu dor de ducă. Chiar dacă am o vârstă, chiar dacă am călătorit mult, încă îmi mai plănuiesc cu mare drag fiecare vacantă la un capăt de lume, călătorie pe care o astept cu bucuria copilului care visează să facă ocolul pământului după ce l-a citit pentru a zecea oară cu aceeasi fascinatie pe Jules Verne. Si dacă ar trebui să fac un clasament al locurilor care mi-au plăcut în lumea asta, mi-ar fi imposibil. Le iubesc pe toate, mă întorc de fiecare dată cu drag acolo (sau voi reveni când voi avea ocazia) si păstreaz amintiri plăcute, câte o fărâmă din minunătiile din fiecare colt al pământului unde am ajuns. Dar... Canada a fost tara de suflet, tara în care, de fiecare dată, la plecare, îmi rămânea o părticică din sufletul meu. Prima călătorie în Canada a fost, în urmă cu 18 ani, când am venit în vizită la fata mea stabilită aici. Dacă m-ar fi întrebat cineva dacă doresc să rămân în Canada sau nu, probabil as fi spus că-i frumos în Canada, că se poate trăi mai bine decât în România, că revin aici, cu dor si dragoste pentru copilul meu, dar mă simt mult mai bine în România, tară în care am rădăcinile, tară în care am trăit peste 50 de ani, tară care are un trecut glorios în apărarea credintei crestine, are o cultură si traditii net superioare Vestului. Dar bătrânetea pe care o simteam din ce în ce mai aproape, venind că o toamna linistită, interiorizată, ne-a făcut să luăm o decizie. Trebuia să alegem: România sau Canada?? Stiam că viată poate fi frumoasă si la bătrânete, dacă esti bine îngrijit de copii, pretuit, iubit si ar fi bine să locuim lângă copil. Dacă din punct de vedere afectiv esti asigurat, cred că si bătrânetea o înduri frumos.
Dar, e greu de ales. Nu poti să nu te gândesti “acasă” la locurile unde ai copilărit si la oamenii cu care ai copilărit. Se spune că e bine să pui zăvorul la toate usile din trecut, usi pe care cu greu le poti închide, adevărat! Ca viată să meargă mai departe asa cum ti-ai dori, trebuie să găsesti resurse în tine, să te lupti, să uiti. Este greu să te lupti cu "usile " sufletului tău, însă a venit vremea, în anul 2008, când usile sufletului au fost larg deschise prin venirea pe lume a primului nepotel. Ei bine, tocmai acesta a fost principalul motiv al emigrării noastre, acesta a fost momentul în care am decis să rămânem în Canada alături de copiii si nepotii nostri. Pentru că cea mai mare bogătie din această lume sunt copiii, mai mult decât toti banii si toată puterea de pe pământ. Când ajungi să cresti un nepot, parcă nu îti dai seama cum ti-ai crescut si copilul, dar trăiesti cele mai frumoase clipe ale formării unui om. Apoi, nimic nu este mai frumos si mai bun în viată decât o familie unită trăind cu bucuriile ei, fără să râvnească lucruri care n-ar face decât s-o zbuciume si s-o fărâmiteze. Si dacă există pe lumea aceasta o iubire nebună, ea este, cu sigurantă, iubirea dintre nepoti si bunici. Se spune că genele sar peste generatii. Poate din acesta cauza bunicii îi iubesc atât de mult pe nepotii. Noi, bunicii, cuprindem micutele lor mâini doar o vreme, dar inimile pentru o vesnicie. Atingerea lor nu e doar tandră si linistitoare, ci poate fi un remarcabil medicament pentru trup si suflet. Nepotii ne acceptă asa cum suntem, fără să ne certe, fără a încerca să ne schimbe. Ei nu văd că avem riduri adânci pe chip, că avem părul albit, că mersul este încet si greoi, că motăim în timp ce vrem să le citim o poveste si ne îndrăgesc asa cum poate nici copiii nostri nu au făcut-o.
Dar să revin la subiectul emigrare. Mă hazardez să afirm că în cele mai multe cazuri (poate peste 50%) emigrarea este o iluzie, dar pentru altii poate fi o solutie ”salvatoare”. Nu e usor să sfătuiesti pe cineva să emigreze, dar e oarecum firesc să îndemni pe cineva să nu se ferească de experienta emigrării. În situatia mea cred că decizia de a emigra a fost una bună. A fi împreună cu cei dragi pentru mine înseamnă speranta, liniste, pace, sănătate. Nu sunt o nationalistă, nu cred că trebuie să ne urăm sau să ne iubim unii pe altii pe criterii de "în ce tară te-ai născut" sau "în ce tară trăiesti"; toti cei ce trăim aici suntem cetăteni canadieni. Dar locuind de peste 7 ani în Canada, unde atâtea natii împart o singură tară, am devenit mai internationalistă decât eram si văd cu alti ochi convietuirea alături de culturi si obiceiuri diferite. Este o schimbare în bine a mentalitătii. Am devenit mai înteleaptă si mai tolerantă decât eram cu un an sau cu multi ani în urmă.
Ce îmi doresc în viitor? As dori să nu mor până când nu-mi văd cei doi nepoti într-o situatie sigură si, poate, cândva venind de peste mari si tări sau dintr-un colt depărtat de tară, să-mi zică: "Sărut mâna, Bunica! M-ai crescut cu dragoste, cu respect, cu alint, tandrete si bunătate si pentru asta te iubesc asa cum te iubeam când eram copil". Dar vorba ceea: nu încerca să faci târg cu Dumnezeu. Nu poti să-ti manifesti dorintele foarte direct: "da-mi, Doamne, atâtia ani!" Eu pot doar să spun: "da-mi, Doamne, zile". Am nevoie de zile pentru că tot ce încerc să scriu iese mult mai greu. Îmi trebuie răgaz, zile de odihnă, zile în care vorbesc cu alti oameni si zile în care să mă plimb cu cei doi nepotei.
Tie, viitor emigrant, îti doresc ca barca vietii să te poarte pe ape linistite, să ancorezi în porturi ce pot să-ti aducă împliniri iar bunul Dumnezeu să meargă în fata ta ca un ghid, în spatele tău ca un protector si lângă tine ca un prieten.
Vancouver / Iunie 2015
|
Dorina Cornelia Aldea 6/3/2015 |
Contact: |
|
|
