Călătorie
Plouă cu stropi mici, nehotărâti, apoi din ce in ce mai convingător, până când firele subtiri si argintii de apă scaldă întregul parbriz. Trecem printr-un sat cu case înalte, albe, răsărind dintre brazi.
Coborâm.
Ruinele cetătii îmi stăruie într-un colt al memoriei, fiecare piatră se leagă în sus si-n jos de un axon si de o stea, alcătuind lantul enigmatic de sinapse care-mi reconstruieste în fata ochilor amfiteatrul cu valurile lui succesive si cu santul din mijlocul arenei. Acolo au luptat gladiatori, iar sângele lor negru s-a infiltrat în pământul umed.
Doru frânează brusc în spatele unei cărute pline cu dovleci galbeni.
Plouă din ce în ce mai tare, stergătoarele bat ritmat din aripile de cauciuc.
Printre ruine a dat colt iarba. Firele verzi, însetate de lumină, dantelează oasele cetătii, îngropând, milimetru cu milimetru, craniul poros în care a fost odată memorie si vointă. Lanurile de porumb mărginesc forul roman, cu tulpinile lor uscate, arămii prin care ferestruieste vântul.
Deschid fereastra. Mireasma toamnei umple spatiul prismatic al orasului, desenând frunze aurii de stejar pe case, străzi, dealuri, râuri.
O mare cupolă viorie se ridică peste acoperisuri, ca o membrană încă umedă, desprinsă de pe un bob de strugure. O privesc cu ochi mari, clipind des, iar lumina fragmentata de ploaie îmi străbate cristalinul răsturnând brazii si stâlpii de înalta tensiune cu vârful in jos, pe suprafata inundata de parfumul frunzelor de vie.
O nervura albă, ca o linie trasă cu creta, împarte în două soseaua vânătă si moale, ca un aluat de pâine.
Clădirile par fragile, construite din ceată si pânză de păianjen. Văd, prin pereti, contururi întunecate: un dulap, o masă, un scaun, un pian. Iar ploaia bate cu degete repezi, în acoperisurile translucide ca o placentă. Pe trotuar trec umbre cu umbrele ca niste ciuperci. Ferestrele si usile parcă se resorb, casele seamănă cu niste crustacei uriasi, înveliti în foite transparente.
Îmi frământ degetele strânse de două inele de argint, mă ridic si trec prin geamul hialin. Sandalele mi se afundă în asfaltul de aluat, în timp ce mă apropii de scoala primară. Îmi reprim ameteala si frica si întind mâna spre zidul pufos. Nu e nici un zid. E ceva catifelat si viu, împânzit de capilare subtiri, ca un labirint.
Privesc înăuntru. Ceea ce mi se păreau înainte dulapuri, scaune, paturi, sunt degete, genunchi, buze, pleoape si un urias cordon ombilical ce înconjoară trupul fragil ce se formează în fata mâinilor mele.
Marele lui ochi albastru si rotund, ca un lac între munti, se lipeste de placenta străvezie. În penumbra catifelată a pupilei se descompune, ca un evantai, toamna. Înfăsurată în mătasea privirii, mă scufund în irisul imens al cărui contur violet a devenit acum mai pregnant si înot printre celulele viorii până în centrul mintii mele, acolo unde tocmai se naste lumina. Ochi în ochi, teastă în teastă, cu fratele meu tăcut.
Încep să strig, dar glasul nu-mi străbate până la urechi. Se loveste de foite, de petale si membrane concentrice, apoi se răsfrânge în amurgul mov, printre copaci, ca niste frunze de ceată si turle ce zboară usor, prin aerul stins, până la ochiul orb al parbrizului. Masina se opreste în fata casei mele, albe si solide, ca o insulă în imensitatea oceanului.
Câinele începe să latre în timp ce eu descui, cu greu, poarta verde, de fier. Cupola viorie s-a transformat în nori repezi, fluizi, cu spinările cenusii.
Urc scările, străbat coridorul lung, cu parchet de stejar si intru în baie. Deschid robinetul si mă privesc în oglinda de deasupra chiuvetei. Ochii mei…frumosii mei ochi căprui. Si linistea parfumată pătrunde osmotic prin membrana de sticlă, care mă reflectă pe mine cu buclele arcuite si mânutele de copil.
Apa rece îmi albăstreste palmele, e atât de rece apa curgând în ovalul chiuvetei cu sclipiri de mercur. Frumosii tăi ochi căprui privesc printre pleoapele mele, fâlfâind usor din genele cafenii.
Dode, îngerii au aripi de ceată?
Copilul purta paltonas în carouri si căciulita albă. Se plimba, cu bunicul de mână până la capătul satului. Acolo, realitatea devenea nesigură, zidurile caselor se prăbuseau în ele însele si totul era învăluit într-o ceata albă, de diamant. Palma lui mare si aspră mă tinea stins.
– Dode, cine stă acolo?
Si copilul arăta cu degetul către o casă cu etaj, una din putinele case cu etaj din sat.
Ochii lui se dilatau a zâmbet, zâmbet cald si bun.
– Dode, hai mai repede acasă, că ne prinde noaptea.
Copilul îl trage pe bunic de mână.
Întunericul avea, în vremea aceea, nenumărate brate de fum, venea ca vântul, răpind si dizolvând totul în calea lui.
S-a lăsat noaptea din cer, lipind lespezi vinete pe ferestrele casei.
Închid robinetul si mă sterg îndelung pe mâini. Pasii mei sună a gol pe coridorul lung.
Aprind focul în sobă si mă lipesc cu spatele de teracotă.
Vântul aleargă pe străzi cu labe de leu, serpii îsi leapădă solzii de aur pe frunzele copacilor.
Anul ăsta, toamna are gâtul de brumă…
Anul ăsta, toamna are ochii de struguri..
Copilul desprinde din vie ciorchini grei, ca seara lui octombrie, picurând galbene jocuri de lumină printre frunzele bătute cu aramă.
– Esti oarbă, toamnă, auzi! Ai nevoie de un baston de fulgi.
Toamna urcă dintr-o călimară de cerneală, trasă de razele lunii.
– Dacă cineva mai strigă, cerneala o să acopere lumea. Sufletele voastre sunt bolnave. Inimile voastre sunt de piatră!
Timpul se măsoară în frunze care cad.
Copilul strigă la stele.
Cerneala se varsă pe străzi, pe copaci, pe zidurile albe ale caselor, în iarba aurie, pe mâinile tale încrucisate.
În casa bunicilor e liniste.
Singurătatea mea urlă la lună.
Bunicul, cu părul nins si ochi căprui, străbunica si mâinile ei brăzdate de cute adânci sunt sub pământ.
Umbrele lor s-au imprimat în tencuiala zidurilor, în transparenta vitrinelor. Le poartă pasii doar covoarele. Iar eu zgârii cu unghiile peretele scorojit si mă ascund sub pielea zbârcită a zugrăvelii, sap labirinturi cu degetele însângerate ca să-i găsesc, să mă regăsesc pe mine, întreagă.
Trec din cameră în cameră, încet, cu luminile stinse. Îmi umplu alveolele cu aerul din casa bunicilor. Miroase a nuc, a mobilă veche, a hârtie creponată, a vanilie, a copil cu părul de aur, a ochelari de bunic, a început de mirare.
Miroase a mine, cu ani in urmă.
Prea multe măsti – ar trebui să fie păsări…ochii să se umple de zbor. Să păsesc descultă prin iarba unui conflict interior.
Copilul avea o cutie de creioane colorate, primită în dar de la mos Nicolae si mâzgălea, pe foi albe de hârtie, stâlpi de telegraf cu rândunele negre si oameni cu capul oval si trei fire de par, lungi si răzlete.
Cine sunt eu? De unde vin?
A fost odată…un castel alb cu bolti de marmură, cu porti mândre si înalte.
Focul arde în soba cu limbi de balaur. Dode îsi ia ochelarii cu ramă galbenă, se asază pe fotoliu si deschide cartea de basme.
Si castelul alb avea aripi de pasăre măiastră.
Era o vreme cenusie, opacă, numai bună de spus povesti.
– Si în fiecare noapte, castelul se ridica peste câmpia de argint a lunii.
Copilul se urca pe genunchii bunicului, privind poza cu castelul care zboară cu aripi cetoase de luna.
O bătaie in usă.
Tresar.
Îmi adun gândurile, mă reconstruiesc.
– O urgentă!
Sar din pat, îmi atârn în grabă stetoscopul la gât, apuc tensiometrul si ies grăbită din camera de gardă.
Un bătrân, 71 de ani, respira greu, probabil edem pulmonar acut.
Îmi recompun expresia fetei si intru hotărâtă în sala de urgente.
– Buna seara. Sunt medicul de gardă. De când e în starea asta?
Nu astept răspunsul.
-Oxigen, prinde-i o linie, îi recoltezi sânge, doua fiole de Furosemid.
Îl însotesc pe coridorul lung si întortocheat, ca un labirint. Usile salonului de terapie intensivă se deschid scurt si se închid în urma noastră, zdrentuind tăcerea.
Pe fereastră, noaptea musca din luna cu colti de mistret. E liniste pe strada din fata spitalului.
Simt singurătatea ca pe o punctie pleurală chinuitoare, din care a iesit un strop de întuneric.
Ochii bătrânului cersesc mila.
Îi iau tensiunea: 180/90 mmHg. Îi ascult plămânul, îi iau pulsul.
– Vreo infectie respiratorie recentă? Îi întreb încet.
Apoi, imediat, cu glas aspru:
– Doua fiole, am spus! Nitroglicerină pe injectomat!
Cearsaful alb, ca hârtia se strânge spasmodic între degetele albe si îmbătrânite. Ecranul monitorului se desparte în cărări fosforescente.
– Ati avut si durere în piept?
Bătrânul dă din cap, afirmativ.
Se luptă pentru fiecare respiratie. Are picături translucide de transpiratie pe crestet. Fata îi trădează un efort incredibil pentru fiecare gură de aer. Ochii îi sunt căprui si umezi, usor oblici.
– Încă două fiole de Furosemid!
– Am fost astăzi la cumnat, la frate-su, a fost ziua lui. Seara, dintr-o dată n-a mai putut să respire.
– Pe la ce oră?
– Pe la 8-9.
– Acum e trecut de miezul noptii. De ce ati asteptat atât?
– Am crezut că trece.
– Trebuia să sunati salvarea si să-l aduceti imediat!
Femeia a zâmbit, parcă ironic.
– A mai fost asa. Si a scăpat..
Are ochi verzi, răi, si părul făcut permanent.
Privesc din nou ecranul monitorului si mă nelinistesc.
Lumina neoanelor e palidă, difuză, ca un lant de silabe pierdut în ceată.
Simt o prezentă ambiguă, întunecată, ca un cavaler fără umbră în aerul greu al salonului de terapie intensivă. În halat alb, mă sprijin de peretele scorojit de durere si astept. Îmi încordez vointa si îmi ascut armele de luptă.
Stau la pândă, ca un vânător de lei, atentă la fiecare respiratie, la fiecare contractie cardiacă vizibilă pe ecranul monitorului, la fiecare picătură care curge din perfuziile translucide, atârnate ca niste baloane de săpun pe stative.
– Încă două fiole…
Trebuie, trebuie să iasă din edemul pulmonar.
Evaluez alte optiuni.
Iau tensiunea.
Măresc ritmul perfuziei de Nitroglicerină.
Cavalerul fără umbră, cu sabia de ceată în spinare, îsi roteste privirea.
Plecati, voi, cavaleri fără chip, cu sabia pe ceată călcând…
Chipul bătrânului arată durere si resemnare.
Dode a murit singur.
Dode are acum aripi de ceată.
Pe mormântul lui cresc crizanteme albe.
Dode nu mai poate să spună nimic.
A plouat aspru, răscolind pământul, la înmormântarea lui.
N-am fost acolo.
L-am văzut ultima dată plecând la gară. Avea pălăria lui gri, de vară.
Era septembrie.
Si acum e septembrie.
Ar fi trebuit să merg cu el. Ar fi trebuit să fiu acolo.
As fi luptat.
As fi luptat, până la moarte, cu acel cavaler fără chip.
L-as fi tinut de mână.
L-as fi tinut în brate.
Dode a murit singur. În casa bunicilor. În casa copilăriei mele.
Bratul fotoliului era rupt.
Eu n-am fost acolo.
Sunt aici, acum, pentru un bătrân străin, cu ochi căprui. Sunt aici, acum, pentru Dode.
A început să plouă. Cu lacrimi de ceată. Plouă sălbatic. Cavalerii fără chip îsi mână caii în galop. Miroase a palidă destrămare.
Dode purta iarna căciulă de astrahan. Când intra de la curătatul zăpezii, îsi încălzea mâinile deasupra plitei din bucătărie.
Îi era mereu frig. Fusese prizonier de război. A mărsăluit iarna de la Păulis până în Ungaria si apoi Austria. Cu lanturi la picioare. Fără manta. Cei care cădeau, erau omorâti.
Îsi încălzea mâinile deasupra sobei si spunea povesti. Citea din Fratii Grimm sau povestea din copilăria lui, dintr-un sat din Oltenia. Erau cinci frati, el fiind cel mai mare. Mergea la scoală urcat pe locomotivă si sărea la o curbă, unde trenul îsi încetinea viteza. Erau păduri nesfârsite si doar un sat cu case albe. Si o fântână cu ciutură.
O mamă aspră, care a învătat odată cu ei, cei cinci copii să citească. O mamă care a vândut porumbul si grâul ca să-l dea la scoală.
O copilărie descultă vara.
Un bunic care mă privea cu atâta dragoste.
Mos Martin învată alfabetul.
A…un A strâmb de tipar.
B…
-Dode, Dode sună soneria, a venit domnul Der.
Si Dode se ducea la poartă, ca să mă facă să râd.
Bnn!!!
– Uite, mami, am scris banane!
– Domnu’ Gheorghe! Domnu’ inginer! striga domnul Der, cel adevărat la poartă.
– Dode, hai sa ne prefacem că nu suntem acasă!
– Dode, asa piure bun nu face nimeni!
Iar Dode râdea si-i crestea inima în piept.
Dode mă ducea si mă aducea de la engleză, Dode mă ducea si mă aducea de la scoală.
Dode ne astepta iarna, la gară când veneam cu Oari în vacanta de Crăciun.
Dode se uita la Actualităti si citea Magazin Istoric.
Dode avea nevoie de „invitatii speciale” ca să vină la masă.
Dode nu se uita la filme – adormea. Dode citea povesti.
Dode cumpăra pâine si lubenită.
Dode mânca usturoi doar sâmbătă seara, ca sa nu-l miroasă oamenii la lucru. Dode spunea: „iar si-a luat mămica-ta cutitul la brâu”. Atunci se numea: Gheorghe!
Dode juca badminton.
Când a murit Dode, s-a oprit ceasul.
Era dimineată si m-am trezit în tipete. Ciudat. Era o zi cu soare, tramvaiele circulau prin fata blocului, oamenii mergeau grăbiti sau agale pe stradă, frunzele încă aureau în copaci.
În salonul de terapie intensivă, bătrânul respira acum, mai usor.
Îmi multumeste din priviri.
Sotia lui doarme pe un scaun.
Eu îi mângâi usor degetele brăzdate de cute adânci, si parcă îl tin de mână pe Dode.
Cavalerul fără chip a fâlfâit lung din aripi si a plecat.
Mă întorc în camera de gardă.
E 4:30, picioarele mă dor cumplit, toată oboseala unei zile si nopti de gardă mi se adună în plexul solar, apoi se înaltă ca un abur translucid si se răspândeste în sira spinării, întunecând-mi reactiile.
Mă privesc în oglindă.
Am aceeasi ochi căprui si cearcăne adânci, violete.
Deschid robinetul. Las apa să curgă, suvoi transparent în pătratul chiuvetei. Mă spăl îndelung pe fată, pe mâini.
– Cine sunt eu? De unde vin? Si unde mă duc?
Pot să pictez prea multe măsti pe zăpezi, pot să rătăcesc mirări pe străzi tăcute de tei, să aud tâmpla toamnei bătând-mi în fereastră.
În oglindă, fratele meu tăcut mă desenează dinăuntru în afară cu fire subtiri. Dintr-o parte, mă priveste cavalerul tăcut, cu aripi de fier, nedeschise.
Ies repede din camera de gardă si fug în terapie. Bătrânul doarme linistit cu masca de oxigen pe fată.
Pe coridoare – doar liniste.
|
de Mihaela Gheorghiu 6/1/2015 |
Contact: |
|
|
