Pe scurt, despre A.P.A. si miliardarul american. Varianta psihiatrică
(Corespondentă specială din Irvine, California)
Între 5 si 12 mai a.c. s-au desfăsurat la Toronto lucrările stiintifice prilejuite de întâlnirile bianuale ale faimoasei American Psyhiatric Association.
E o asociatie veche de 160 de ani care organizează, de două ori pe an, astfel de conferinte pentru membrii săi. Desi are o vârstă venerabilă, Asociatia a devenit cea mai importantă din lume abia după Cel de-al Doilea Război Mondial, când foarte multi psihiatrii de marcă au venit, din Europa-n America, impulsionând o dezvoltare fără precedent a acestei stiinte.
E o manifestare-mamut la care au participat în jur de 15.000 de psihiatri iar programul manifestărilor sunt mentionate într-o “brosură” de vreo 100 de pagini.
“Din 15.000 care participă, vreo 2.000 tot au ceva de zis…”, m-a lămurit doctorul Bota.
Sunt mii de prezentări si de workshop-uri la care participă atât medici americani cât si specialisti din întreaga lume.
La întâlnirea mai sus sus mentionată a participat si doctorul Robert Bota de la University of California din Irvine cu care am stat de vorbă, zilele trecute, cu ocazia unui scurt periplu californian.
Interlocutorul meu este profesor asociat la UCI Medical Center, unde îi are drept colegi pe profesorii Andrei Novac si Adrian Preda. (Cei doi sunt, de loc, din Bucuresti iar dr. Bota este un mot din Câmpeni).
"Centrul o să mai angajeze, cât de curând, un alt român dar nu pentru faptul că-i român ci pentru că este un specialist foarte bun”, mi-a precizat interlocutorul meu.
La congres, dr. Bota a prezentat o lucrare, bazată pe date statistice, în care a analizat actiunea asupra pacientilor si efectele secundare ale unui medicament prescris pentru tratarea depresiilor si a schizofreniei maniaco-depresivă. Producătorii precizau, pe reclama produsului, că acesta este “weight neutral”. Adică cei care îl luau în mod constant erau linistiti că nu vor creste, deloc, în greutate. Dr. Bota a demonstrat că lucrurile nu stau deloc asa si că, la fiecare sase luni, subiectii lui au crescut în greutate cu câte 3%. În România, acest lucru n-ar fi fost considerat un capăt de tară. Dar America e o altfel de tară. Atunci când ai 100 de kg iar peste sase luni vei avea 103 iar peste un an vei cântări peste 106 kg, lucrurile trebuie semnalate si grabnic remediate. Sigur ca un participant la o asemenea manifestare uriasă nu poate urmări decât câteva lucruri care îl interesează în mod acut.
Potrivit lui Moromete, un tăran care vine la Bucuresti va căuta, în primul rând, un alt tăran.
Aceasta regulă era valabilă, pe la jumătatea secolului trecut, în România, atât la Silistea-Gumesti cât si la Bucuresti. E foarte posibil ca, de atunci încoace, lucrurile să nu se fi schimbat în mod spectaculos, nici din punct de vedere geografic si nici atitudinal. Am verificat acest lucru inclusiv la Irvine, în California.
Aici, pe pământ american, am aflat că, mutatis mutandis, românul Robert Bota de la UCI l-a căutat, la Toronto, pe românul Sergiu Pasca de la Stanford, omul de stiintă care si-a prezentat descoperirea ce poate deschide căi nebănuite în psihiatrie.
Dr.Pasca a reusit ca, din celule luate din piele, să formeze neuroni cu care a putut să dezvolte un creier de dimensiunea pe care îl are acesta în capul unui făt de 3 săptămâni.
E de presupus că stiinta va evolua (si creierul din laborator odată cu ea) astfel că o multime de tratamente vor putea fi testate pe un creier similar celui uman, produs pe cale artificială.
Dr. Bota apreciază, la superlativ, realizarea colegului său de la Stanford mai ales în ideea că descoperirea respectivă, aflată la stadiul unui embrion, va putea fi continuată si dezvoltată, în laborator, până la dimensiunile normale ale creierului uman.
Pacientul American. Între “voluntary hold” si “involuntary hold”
Cât a lipsit de la Medical Center, dr. Bota si-a lăsat pacientii în grija colegilor săi.
La întoarcere s-a confruntat cu o situatie care, povestită, dă imaginea functionării echilibrate a sistemului medical american.
Un bolnav de schizofrenie a fost lovit, în timpul plimbărilor sale zilnice, de o masină care i-a rupt bazinul si i-a fracturat un picior. Desi evenimentul a fost anchetat de politie, pacientul american a fost ferm convins că a fost muscat de un câine si că el, omul, n-are nimic serios si că ar fi vrut să părăsească, imediat, spitalul. Cei de la Ortopedie, după ce i-au aplicat ghipsul, i l-au trimis, spre refacere, doctorului Bota. Acesta l-a tratat si totul părea să meargă pe făgasul normal.
Când i-au scos ghipsul, omul a vrut să părăsească spitalul (desi îi înnebunise pe toti cu afirmatiile sale repetate că se află chiar pe proprietatea lui) si că va locui, la alegere, într-una din zecile de case pe care le detine în împrejurimi.
“Si ce-o să faci dacă respectiva casă o vei găsi ocupată?”, l-a întrebat doctorul Bota. “O să scot cutitul si o să-l omor!”
Răspunsul nu l-a satisfacut deloc pe psihiatrul care-l avea în grijă.
“Si ce o să mănânci?”, a insistat doctorul.
“Ce o să-mi ofere Masina timpului. Acum mi-a furat-o dracul dar mi-o voi lua înapoi. O să mă urc în ea si o să mă opresc la ce magazin vreau si o să-mi iau tot ce-mi doreste inima…”
Chestiunea devenea gravă. Termenul în care poti să tii un pacient în spital trecuse iar retinerea, împotriva vointei lui, nu o poti face decât cu acordul justitiei.
Un consiliu de 15 medici specialisti au fost de acord că, pentru binele lui, omul trebuie mentinut, în continuare, în spital.
Au pus la cale, împreună, o strategie pentru cazurile de criză. I-au chemat pe cei de la pază si i-au sugerat sefului lor să le chestioneze pacientul, când va voi să iasă pe poartă, asupra intentiilor lui de viitor. Omul a fost consecvent. Ce le-a spus doctorilor le-a spus si celor de la pază li protectie. Acestia s-au îngrozit si l-au adus înapoi.
Dacă povestea s-ar fi sfârsit aici, toate ar fi fost ca-ntr-un film prost si fără suspans. Dar…un binevoitor i-a sunat pe cei de la “Pacient protection” si acestia i-au amenintat pe doctori că o să înfunde puscăria pentru că au comis ceea ce se numeste, tehnic, “involuntary hold”.
Au angajat avocati care să demonstreze justitiei că pacientul e tinut în spital împotriva vointei lui. Nu poti să-l tii pe pacient într-o astfel de “detentie involuntară” mai mult de trei zile. Ea poate fi prelungită la 14 zile doar prin hotărâre judecătorească.
În a patra zi, dr. Bota a fost chemat la tribunal. Doi medici independenti si avocatul pacientului au încercat să demonstreze că s-a comis un abuz.
“Dacă-mi spunea că, după eliberare, va merge să doarmă sub un pod, că va mânca ce va găsi prin tomberoane si că îsi va lua medicamentele totul era în regulă din punctul meu de vedere. Când mi-a spus că-l va omorî pe cel care i-a ocupat abuziv una din multele sale case, m-am temut pentru viata lui si am procedat în consecintă. Am făcut ceea ce am crezut că e mai bine pentru pacientul meu…”
Argumentul doctorului l-a convins pe judecător care i-a dat câstig de cauză.
Cu această ocazie s-a descoperit că pacientul american avea o pensie relativ bună (circa 1200 de dolari) apoi s-a aflat si persoana care i-o administra si i s-a găsit omului si o pensiune unde să poată sta si mânca de trei ori pe zi cu vreo 700.
“În America, dacă ai dreptate nu trebuie să-ti fie frică. Pe cei de la Pacient protection nu sunt supărat pentru că ei sunt cei care asigură echilibrul sistemului. Regula noastră, a psihiatrilor, e simplă si clară: 1.Dacă omul stie ce face îi dai drumul din spital si 2. Dacă nu stie ce face, n-ai cum să-i dai drumul. Restul tine de chestiuni de amănunt…”
|
Mihai Barbu 5/27/2015 |
Contact: |
|
|
