Fărâme de piatră
Sete
Înainte de a bea apa dintr-un vas,
să sufli peste fata ei;
si după ce îti vei privi
chipul bine lămurit,
să versi o picătură pentru cel
ce te priveste de sub apă –
si numai după aceea
să-ti potolesti setea.
Ursul
Când obosit de daltă si piatră,
intri în locuintă si-adormi –
ursul începe să sape în locul tău,
ca si cum ar face urme în nisipul proaspăt.
Poti să-l visezi, din ele au rămas doar oase si piele.
Soarele scade. Ursul te calcă pe spate,
să-ti ia din oboseală. Te trezesti cu dalta în mână,
îi simti urmele încă pe spate,
îi vezi umbra mai mare cum o acoperă pe-a ta,
si sapi zi si noapte, fără odihnă, cu schimbul.
Ce-ai să te faci, când credincioasa slugă
se va retrage în grotă să hiberneze?
Te vei înveli cu zăpadă si vei astepta,
precum iarba, până va creste soarele?
Pestele luminos
La un capăt al firului, pestele luminos
taie apele noroioase de jos;
înoată sau se zbate, vânjos,
ca si cum ar avea în gură un os.
Inocente si fericite, valurile de ape
pornesc în sus, să fie mai aproape
de norul ce linistit le soarbe –
ca în adâncurile lor să-l îngroape.
La celălalt capăt al firului, întunecos,
înot prin apă, pe sub norul umbros,
cu ochii atintiti spre pestele luminos,
topit în apele cerului solzos.
Sub ochi
- Piatra cu care te-ai jucat, copil,
pe care ani întregi ai încercat să-i dai formă,
s-o slefuiesti cu palmele, cu răsufletul,
dacă o asezi în mijlocul vetrei
si o privesti până vezi flăcări în jurul ei,
începe să fiarbă – îmi spunea Bătrânul.
Piatra fierbe în miezul rozei de foc,
o substantă, ca laptele, curge în sus,
despicând acoperisul locuintei.
Acum înteleg: dacă stai neclintit
pe o piatră în mijlocul Iordanului,
apele sale se întorc spre izvor.
Focul de deasupra
Să desparti otrava de dintele viperei,
punga purtătoare, de rana făcută –
e ca si cum ai avea deasupra capului
un foc, hrănindu-se din jarul de sub tălpi.
În lumina celui de sus vezi firele
ghemului ce te leagă de pământ;
sub cenusa celui de jos, pieile
reptilei hrănită odată cu devorarea.
Slobozi săgeata cu vârful otrăvit
si după o clipă te străpunge din spate:
prin despărtire se fixează centrul
dintre cele două focuri
între care omul poate fi văzut
zi si noapte, ca un stâlp de aramă.
Piatra de la nastere
Pe masa ursitoarelor
mi s-a pus o piatră.
- Copil, să te joci cu ea
până vei vedea de jur-împrejur
coaja oului pe care
să-l spargi cu ea:
spune prima ursitoare.
- Tânăr, să o asezi sub tălpi,
s-o cioplesti după chipul
si asemănarea ta,
până te vei pierde cu totul în ea:
spune a doua ursitoare.
- Bătrân, să plimbi piatra
pe deasupra crestetului,
până din piatra cealaltă,
crescută prin pământul de jos,
va izbucni flacără:
spune, neîndurătoare, a treia.
Acum, aud răsufletul meu cum taie,
ca un diamant, prin coaja de piatră.
Sub ploaia de cenusă
Vântul răsuceste ploaia de cenusă
ca pe un vas pe masa olarului.
Cenusa a atins muchia dealului,
doar cerul, ca un bănut de aur,
se mai vede deasupra. Restu-i cenusă.
Tânărul aleargă pe lângă peretele vasului,
încearcă să facă în el o fereastră,
să vadă pe Domnita trezită,
cum pe pajistea verde
înnoadă si deznoadă o funie veche.
Fulgerul, pentru o clipă, despică peretele,
îi lasă ochii să întâlnească ochii Domnitei;
vântul îi aruncă un bănut în mână,
cu zgură si cenusă pe el.
Astfel se-ntoarce la Bătrânul din mijloc
cu mâna întinsă si palma deschisă:
- Am semnul ferestrei, al Domnitei trezită din vis!
Pot să mă smulg de sub vasul de ploaie!
- Sterge bănutul de zgură, de cenusa întinsă pe el
si numai după aceea să-mi spui
ce ai în palma deschisă!
După zile si ani de caznă,
De despărtire a zgurii de metal,
s-a trezit în palmă cu un solz de Balaur.
- Sapă sub picioare, îi mai spune Bătrânul,
căci vei găsi comoara de sub cenusa
cursă de sus. Domnita asteaptă
să te trezesti,
să-i pui salba de aur la gât.
Tragere în sus
Aici îti este locuinta cu sapte încăperi mobile,
asezate una peste alta, de-a lungul unei vieti.
Ferestrele sunt săpate în peretii laterali,
se jur-împrejur, spre cele patru părti ale lumii;
numai usile sunt strâmte deschizături
de jos în sus, niciuna în dreptul celeilalte.
Deasupra locuintei se află oglinda miscătoare,
apele ei ti le amintesti, ca prin vis, din prima încăpere.
Ai ajuns în a saptea, îti sapi numele, în mijloc,
pe pardoseala de piatră, si usor te-asezi peste el.
Ridici privirea spre oglindă, dar în spărtura de sus
distingi cuvintele: Ucide viul, ca să învie mortul!
Începe cazna cea mare: cu răsufletul, cât ti-a rămas,
să misti încăperile, ca usile să fie pe-acelasi fir,
să plimbi oglinda pe deasupra ultimului rost,
ca si cum cineva ar vrea să vadă dacă se mai abureste.
pentru o clipă, îti vezi chipul în oglindă;
într-o clipă, simti o tragere în sus, ca o absorbtie –
si lumina oglinzii cade pe numele peste care,
obosit, te întinsesesi cu o clipă mai înainte.
Soarecii căzuti din cer
Soarele aleargă pe linia orizontului,
ca un paznic, de jur împrejurul soarecilor –
fire de borangic sunt tesute de la el până la ei,
o strălucitoare pânză de zăpadă.
Când soarele se-acoperă cu ea,
e semn că soarecii trebuie să facă la fel,
dacă nu vor să devină gheată sau hrană
gurilor nesătioase înmultite din umbră.
Vântul sporeste cu cât noaptea se-ndeasă;
soarecii se trag sub pânza cea albă,
în galerii de gheată si pământ, se zbat
precum sângele prin arterele omului.
Vulpile pândesc, scormonesc si îi înfulecă,
chiar bufnita cu puii săi – o mie de soareci
sunt prea putin pentru o gură de pui!
Pe deasupra nepăsător calcă boii mascati.
Când soarele, ca după-un vis, se ridică din zăpadă,
firele de borangic se fac din lacrimi si
umplu galeriile disperatilor soareci. Fericirea
nu vine niciodată neînsotită de moarte.
Soarecii ies. Aceleasi guri hulpave îi asteaptă.
într-un singur rost de gheată sau piatră
s-ar ascunde o mie. Pentru ei nu-i loc niciunde:
nici în pământ, nici pe zăpada de deasupra.
Zadarnic sunt înruditi cu soarele. Se spune
că sunt căzuti din cer, ca sufletele artistilor,
că disperati, de pe prima faleză ivită,
se-aruncă în apă, confundând marea cu cerul.
Drumul Magilor
(colindă)
Steaua sus răsare
un copil se naste
sub apa cea mare.
Firul de lumină
prin marea senină
îi leagă-dezleagă
pentru viata-ntreagă.
Unul se desface,
altul se reface,
ca într-o oglindă
din mijloc de tindă.
Firul când se rupe
steaua cade-n apă –
din adânc de noapte
omul se dezgroapă
si calcă pe mare,
pierzându-se-n stele
ca o taină mare.
|
Dumitru Velea 5/24/2015 |
Contact: |
|
|
