Valorificarea mostenirii proletcultiste!
(Trei generatii de Lucia Demetrius la teatrul Odeon)
Cumpăna, Vadul nou, Oameni de azi, Vlaicu si feciorii, productia dramatică a Luciei Demetrius a atârnat greu în judecata posteritătii, fiind catalogată, de noua critică, fără nici un drept de apel, proletcultistă, desi în ultimile piese mesajul politic al partidului unic devenise mai anemic si era mai subtil strecturat.
De câtva timp asistăm însă la un interesant si paradoxal fenomen: un fel de restauratie mascată a vechilor mastodonti intelectuali
În anii asa zisul obsedantului deceniu, în presa vremii, condeieri iscusiti au militat cu îndrăzneală si cu învoire de la partidul unic pentru valorificarea mostenirii culturale…după ce, bineînteles ”mostenirea” fusese izgonită din cărtile de scoală si din istoriile literare. Erau vizate poeziile ca si piesele lui Lucian Blaga, Ion Barbu, T. Musatescu, Arghezi ca si a altor scriitori si dramaturgi dintre cele două războaie mondiale
”Promovând o asa zisă literatură nouă, realist-socialistă, în fond mistificatoare si propagandistică, a fost nevoie de suprimarea vechilor modele, adevăratele valori ale tezaurului clasic si interbelic, ce erau periculoase prin influenta lor malefică", scriu mai toti comentatorii de astăzi analizând cu acuitate fenomenul. Arta a fost înlocuită cu ideologia, libertatea scriitorului, cu "sensul unic", fără nici o putintă de alegere. Ori "aderai", ori dispăreai. Arghezi, Blaga, Ion Barbu, era stigmatizati cu cele mai defăimătoare epitete. Sarcina ideologizării este preluată, de ziarele si revistele vremii: Scânteia, România liberă, Flacăra, Contemporanul, Veac nou etc, unde articolele de directie, ultradogmatice erau semnate de Mihai Novicov, acompaniat de o echipă, formată din Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Vitner, Mihnea Gheorghiu, I. Popper, Petru Dumitriu, scriu mai toate istoriile literare prezente.
Astăzi asistăm la încercări din ce mai îndrăznete de a valorifica scenic această ”mostenire culturală”, acest moloh de piese scrise la comandă având sarcina să ilustreze noua ordine instalată pentru cinzeci de ani, cu ajutorul tancurilor sovietice.
”Trei generatii” este un text modest dar plin de glorie si în penuria de texte cu substantă adevărată, alături de piese îmbibate de proletcultism, făcea o figură cât de cât onorabilă, mimând dramatismul autentic.
S-a jucat ani de zile pe scenele teatrelor bucurestene. Două montări în decursul a zece ani la Teatrul Bulandra (fost Municipal) care îi jucase si celelalte piese incriminate astăzi. S-a jucat cu obstinatie în mai toate teatrele din provincie (Brăila, Ploiesti, Constanta, Oradea, Brasov, Resita, Sf. Gheorghe...). În 1964 am participat la Teatrul din Piatra Neamt (interpretând rolul lui Chiril) într-un spectacol regizat de Lucian Giurchescu cu actorii, N. Vurtejanu (Ionită), Sereda Varduca (Sultana), Cătălina Murgea (Ruxandra), Ioana Manolescu (D-ra Macri), Dionisie Vitcu (Îlie), Ileana Stana Ionescu (Eliza), Paula Chiuaru Veronica), Traian Stănescu (Pavel)
A fost jucată chiar si în străinătate (în Italia, Letonia si Lituania). S-a tradus în cinci limbi (rusă, germană, franceză, maghiară, arabă). A fost ecranizată în trei versiuni: a lui N. Motric si a Ioanei Prodan (1971) la care am participat si eu împreună cu Sandina Stan, Toma Dumitriu, Ov. Shumacher, Mircea Cosma, Marius Pepino, Iarina Demian, Genoveva Preda, Catita Ispas Berceanu, George Stilu, Florina Luican, Constantin Brezeanu.
Celelalte două versiuni din 1981 si din 1985 au apartinut lui Nae Cosmescu si respectiv Olimpiei Arghir. Sergiu Sarchizov (pe versurile lui Teodor Bratu) a scris în ‘89, o operă, însă Revolutia a împiedicat să mai fie cântată În prezent profesor dr. Elena Ruxandra Petre, din Bucuresti, a scris o carte despre autoare cu un titlu incitant „Lucia Demetrius-Ascensiunea si declinul unei scriitoare
La Teatrul Odeon un excelent regizor versat în mai toate tainele teatrului modern, Dinu Cernescu, autor a unor interesante spectacole care s-au strecurat ca prin minune printre furcile caudine ale literaturii realist socialiste, apreciate la unison de critica teatrală a vremi, printre care un excelent ”Hamlet”, un sulfiros ”Măsură peste măsură” si un…” Escu” care a făcut carieră, jucându-se ani de zile, relansând un mare actor de comedie (St. Bănică), cu o carieră extraordinară atât în tară cât si în străinătate, profesor la Institultul de teatru, director artistic pentru scurtă vreme al Teatrului National, salariat si apoi pensionar al Televiziunii române, unde a realizat o suită de excelente spectacole el însusi victimă a defunctului regim, (tatăl arestat) prieten la toartă cu unul din potentati vremii (Gogu Rădulescu ), autor a două excelente cărti de memorii, intitulate sugestiv Regizor si Martor, pe care le-am citit pe nerăsuflate, s-a căznit cu ajutorul unei minunate si sudate echipă de actori, să reînvie, să dea într-un fel, o nouă fată acestui text datat, ca să nu scriu, prăfuit, care la timpul potrivit, a vrut să arate cu obstinatie fata hâdă a familiei burgheze, care obligau tinerele fete să se căsătorească pentru avere, asa cum o cereau tezele de partid . Într-adevăr Crina Muresan, interpreta eroinei principale, parcurge cu virtuozitate si cu adevăr scenic cele trei ipostaze ale rolului dovedind că este o excelentă actrită de compozitie: ea este cu succes, pe rând si tânăra femeie cu idealuri romantice îndrăgostită de un tânăr pianist si femeia resemnată a cărei unic scop în viată a rămas educarea tinerei vlăstare, Eliza, precum si femeia în vârstă, resemnată, care totusi si-a păstrat luciditatea si inima tânără…Realizarea ei îmi aminteste straniu, ca într-o într-o străfulgerare, de minunata înterpretă din spectacolula Teatrului din Piatra Neamt, din 1964, Cătălina Murgea, plecată în lumea umbrelor. O revelatie pentru mine sunt actorii Mircea Cretu (ce actor de greutate!) si Laurentiu Lazăr (altă personalitate seducătoare) care caracterizează cu mult nerv, cu aplomb, ca doi mari actori a căror artă a ajuns la maturitate, două posibile ipostaze, diferite, ale lumii burgheze atât de încriminate de toată literatura de partid. Compozitiile lor sunt atît de autentice, de perfecte că regreti că ei nu mai apar în decursul piesei, decât la…aplauze, pe care le merită din plin. Îi secondează cu compozitii bine închegate, aparitii pline de umor, cu surprinzătoare reactii, pe toată întinderea celor trei acte, Rodica Mandache (domnisoara Macrii) si Alex. Papadopol (Iliută)
O aparitie stranie, dar plină de virtozitate, cu o voce bine pozată si un temperament ardent ne arată în rolul Elizei, Sabrina Iaschievici în ciuda siluetei pe care o posedă făcându-ne să ne întrebăm: de unde scoate atâta fortă si mai ales cu ce se hrăneste oare? Rolurile celor trei tineri pretendenti (pianistul Serban, medicul Panait si Pavel, alături de care studiază Veronica, ultima descendentă) de care cele trei femei din cele trei generatii succesive sunt îndrăgostite …sunt prea palide ca actorii respectivi, Ionut Kivu, I. Batinas si Dragos Panait să poată face ceva cât de cât rezonabil, desii ei arată excelent si sunt îmbrăcati de scenografa Maria Miu foarte elegant, si se străduiesc din răsputeri, dar neexistând text, reprezentă doar personaje decorative, care ar fi trebuit să atâte nevoia de evadare din cuibul părintesc a celor trei eroine. In schimb Marian Ghinea, (avocatul Alexandru) si Marian Lepădatu (vecinul Stefan) au găsit elemente de care să se agate ca să dea o formă de autenticitate, rezonabilă rolurilor respective, amândoi jucând ”fermecător” grobianismul personajelor. Dar dacă primele două acte curg destul de corect, monoton, dar firesc, ultimul începe să scârtâie si aplicurile regiei ca introducerea poeziei cu glorificarea puterii partidului, recitată de slujnica Tinca (Ruxandra Maniu) sau grupul de muncitori care scot abuziv mobilele din casă, extremi de autentici, pe muzica agitatorică a vremii aleasă de cunoscutul si îndatoritorul redactor muzical Vasile Manta, care se aseamănă ca două picături de apă, cu ”solutiile” operate în epocă de vestitele si în acelasi timp durerosele vizionări, care prin ”ingenioase” schimbări de sens, reuseau să dovedească neapărat că ce era negru sau maculat trebuia arătat că nu e chiar negru si eventual chiar alb si curat…solutii preluate cu entuziasm de echipele urmasiilor politrucilor de pe vremuri, practicându-se astăzi pe scară întinsă. Nu trebuie uitată Angela Ioan care cu modestie compune în filigran un portret de femei modeste al secolului, tăcută supusă, ascultătoare si care nu iese din cuvântul bărbatului.
Un decor corect, semnat de Maria Miu, ilustrând o sufragerie cu toate ustensilele adiacente, dulap, masă scaune, fotolii, pe care actorii le ocolesc cu iscusintă dovedind că au parcurs destule repetitii, complectează acest spectacol de fix trei ore.
Salutăm cu hohote de râs în surdină, acestă initiativă…Începutul a fost făcut. Vor urma probabil ”Minerii” de Mihail Davidoglu, ”Vadul Nou”, ”Cumpăna”, ”Vlaicu si feciori” de autoarea celor Trei Generatii, ”Martin Rogers descoperă America” de C. Constantin si V. Rogoz, ”Secunda 58 de Dorel Dorian, ”Marele fluviu îsi adună apele de Dan Tărchilă, ”Pentru fericirea poporului” de N. Moraru si A. Baranga, ”Citadela Sfărâmată” de H. Lovinescu si în mod neindoios ”Cartea lui Iovită si capodopera realismului socialist ”Fluturi pe lampă” de Paul Everac, (unde actorii marii ai tării, V. Rebengiug si Emil Bota era pusi să joace niste fatose care încriminau intelectualii românii ”fugiti” peste hotare, texte scrise la comandă cu ordinul de a îndobitoci si îndoctrina poporul
Ca o dovadă că titlul cronicii nu e ales întâmplător, ci face parte dintr-un program, reproduc declaratiile directoarei teatrului Odeon, distinsa mea colegă Dorina Lazăr: ”Premiera cu Trei generatii a Luciei Demetrius, nu e un moft, nu e un capriciu melancolic, ci începutul unui program, un demers estetic, profesional, menit să pună la dispozitia tinerilor – actori, regizori, spectactori – o privire avizată a românilor despre români, o privire asupra a ceea ce a însemnat subtilitatea autorului de a lăsa să transpară printre rânduri adevărul, arta de a fenta cenzura, să întelegem de ce erau sălile de spectacol pline ochi, chiar dacă cei din sală stăteau cu mănusi pe mână si cu pledul pe genunchi”.
Adică d-na Demetrius propagând mesajul partidului fenta cenzura! Să nu-ti vină să crezi , ce abilă era d-na Demetrius. Dar si d-na Dorina Lazăr (sau cine i-o fi ”sugerat” rizibilul text) dovedeste abilitate când încearcă cu obstinatie să ne inducă încă odată în eroare.
Asa cum, pe vremuri actori au reusit, ajutati de talentului lor exceptional, să facă să trăiască pe scenă piese propagandistice, asa si în prezent, la initiativa unor nostalgici ai epocii comuniste, actorii vor reusii să facă, de voie, de nevoie, să vibreze pe scenă învăluite în noi învelisuri estetice, acoperite de noi explicatii morale, piesele care au încercat să mistifice istoria....
P.S. Despre regizorul Dinu Cernescu în folclorul teatral circulă multe povesti cu întâmplări amuzante. Una dintre ele: pe timpul împuscatului apăruse o hotărâre de partid care interzicea românilor să aibă convorbiri cu cetăteni străini, care trebuiau să aibă loc doar într-un cadru legal.
Întrebat pe stradă de un cetătean străin unde se află strada Batistei, Dinu Cernescu, vrând să respecte legea, a telefonat directoarei teatrului C.F.R Giulesti.
- Tovarăsă, un străin m-a întreabat unde e strada Batistei, Ce fac, îi spun?
|
Candid Stoica 5/23/2015 |
Contact: |
|
|
