Din vorbă în vorbă ...
Cu câteva numere în urmă, am avut onoarea să mi-se publice în paginile Observatorului articolul Narcis Si Cultura Lui, în care am prezentat concluziile studiilor unuia dintre cei mai importanti gânditori contemporani americani, profesorul Christopher Lasch. Dintr-o scăpare pentru care răspunderea îmi revine în întregime numai mie numele reputatului istoric a apărut LASH în loc de LASCH cum ar fi fost corect. Greseală cu atât mai odioasă cu cât răposatul om de stiintă nu mai are posibilitatea să ceară el însusi reparatia cuvenită. Singura mea scuză este că în momentul compunerii eseului respectiv treceam printr-un episod debilitant - dintre acelea care bântuie de obicei “golden age”-ul - când victima este coplesită nu de aurul mitologic, ci de numărul anilor. Scuzele sunt însă inutile si pentru orice eventuală neplăcere provocată cititorilor neavizati îmi cer aici, cu umilintă, iertare.
Dar cât de importantă este oare corecta folosintă a cuvintelor? De pildă Shakespeare, în Romeo si Julieta, s-ar părea că minimalizează importanta numelor, sugerând – cel putin la prima vedere - că acestea sunt doar conventii ce n-ar afecta esenta lucrurilor denumite de ele. “Ce este într-un nume?” întreabă retoric Julieta. “Fiindcă ceea ce noi numim trandafir miroase la fel de dulce ori cum l-am numi,” continuă ea. Însă la o lectură mai atentă, citatul, folosit nu totdeauna la locul potrivit, însumează întregul tragism al piesei, care ulterior culminează cu moartea eroilor principali. Este, după mine, o demonstratie irefutabilă a puterii cuvintelor.
De altfel chiar si anticii au recunoscut foarte devreme importanta potrivirii cuvintelor. Confucius a notat încă în secolul VI îH că “dacă numele nu sunt corecte, vorbirea nu este în acord cu adevărul lucrurilor”. Ceva mai târziu (c380 îH), Platon a dedicat în întregime dialogul Cratylos sau Despre Dreapta Potrivire A Numelor, unei analize complexe despre rolul, originea si folosirea corectă a cuvintelor. Dialogul însă nu face obiectul prezentei scrieri fiindcă, asa cum remarca Constantin Noica în interpretarea introductivă la traducerea din 1978, Platon porneste de la problema dreptei potriviri a numelor pentru ca să sfârsească apoi în complicate aspecte ale cunoasterii si ale dialecticei ideilor, care depăsesc cadrul de fată. Totusi se cuvine să retinem câteva concluzii la care Socrate, Cratylos si Hermogenes, personajele dialogului, ajung pe parcursul discutiei lor si care au semnificatie pentru noi cei ce ne vrem slujitori ai condeiului. Astfel, după Platon, cuvintele contin adevăruri, în ele există ceva consistent, ele sunt aidoma instrumentelor si posedă o functie critică. Mai cu seamă este important că ele stau sub o orânduire si o lege căci mânuitorul de cuvinte trebuie să le ia de la un fel de instantă, legiuitorul acela fiind demiurgul sau mai exact onomaturgul, creatorul de cuvinte.
Si într-adevăr cuvintele trebuie să fie tratate cu respect si folosite corect. Incă de la o vârstă foarte fragedă tatăl meu, botanist de profesie, s-a străduit vreme îndelungată ca să mă facă să-mi însusesc întelegerea acestor adevăruri, dându-mi exemplu deosebirea dintre arbori si pomi, pomi fiind numai arborii fructiferi, care fac “poame”. Prin urmare este gresit să spunem că stejarii dintr-o pădure sunt pomi. “Nici stejarul pom si nici tâlharul om,” îmi repeta el un dicton popular. Greseala botanică apare însă cu totul nevinovată si prea putin nocivă în comparatie cu gafa monumentală a cărei eroină a fost cândva, de mult, regretata mea mamă.
Întâmplarea mi-a povestit-o chiar ea, cu candoare si amuzament, odată când în cursul superior al liceului mă pregăteam pentru o teză la limba franceză. Mama s-a născut, a copilărit si a fost educată în Transilvania, aflată până în 1918 sub stăpânire Austro-Ungară si unde limbile română si franceză nu erau predate în scoli. În 1935, recent căsătorită cu un profesor de stiinte naturale s-a mutat la Bucuresti unde tatăl meu a fost numit titularul unei catedre de liceu. Limbajul din Vechiul Regat cu care ei nu erau familiarizati era pe atunci presărat cu frantuzisme, după cum astăzi este poluat de anglicisme. Obiceiurile vremii cereau ca noii veniti să facă colegilor un tur de vizite de curtoazie. Vizitele trebuiau să dureze sub o jumătate de oră, atât cât era necesar pentru o dulceată si o cafea. Evenimentul cel mai însemnat era fireste vizita la familia directorului si mama a fost atentionată că era esential să nu precupetească complimentele la adresa sotiei acestuia, o femeie cam trecută, dar cu pretentii si foarte simandicoasă. Vizita părea să meargă bine până când mama, complimentând gazda a folosit în loc de “cochetă” cuvântul “cocotă”. Dezastrul care a urmat a avut însă si un efect pozitiv: mama s-a apucat să studieze serios limba franceză pe care la vremea când mi-a relatat episodul o stăpânea la perfectie.
Însă oricât ar fi de grijuliu cineva, mai există totdeauna acel nefericit grăunte de neprevăzut care poate să-i joace feste: ca în exemplul din introducere. Sau ca în articolul despre Văduva Veselă unde am mentionat că pe lângă solistii de operă au fost cooptate în distributie si artiste de pe Broadway. “Combinatie fericită care, augmentată de sofisticata tehnică componistică a lui Lehar a concurat la obtinerea unui remarcabil succes” am scris eu. Undeva, între computerul meu si pagina tipărită, cuvântul “augmentată” s-a transformat în “argumentată” augmentând peste măsură “fericita combinatie”. Eu îmi cer iertare si pentru această absurditate, desi nu sunt vinovat. Dar în tot răul este si un bine căci dacă acolo n-ar fi fost poprită augmentarea n-ar fi apărut aici nici argumentarea pentru dreapta potrivire a vorbelor.
Penticton B C
|
Gabriel Watermiller 5/18/2015 |
Contact: |
|
|
