Biserica si Coroana Română
Popor latin si ortodox, purtând „amprenta Romei si sigiliul Bizantului" (N. Iorga), românii au o îndelungată traditie monarhică, întreruptă 45 de ani prin proclamarea republicii. De-a lungul bimilenarei noastre istorii, conducătorii românilor - fie că s-au numit printi, duci, voievozi, domnitori sau regi - au fost personalităti de mare valoare, prin demnitatea, curajul, omenia si cinstea cu credinta în Dumnezeu. Ei au ctitorit salba de mânăstiri si biserici care înfrumusetează plaiurile românesti.
Din ceremonialul înscăunării domnitorilor- nostri nu lipsea obiceiul fastuos al „ungerii" de către mitropolitul tării, adică primirea binecuvântării divine pentru conducerea poporului.
Mitropolitul era una dintre persoanele cele mai respectate ale curtii, fiind, la rându-i, confirmat de domn. Titulatura oficială a domnitorului preciza că domneste „din mila si cu darul lui Dumnezeu".
Istoria noastră a păstrat date despre cooperarea dintre domni si ierarhi. De exemplu, în Muntenia, între Nicolae Alexandru Basarab si Iachint, între Neagoe Basarab si Macarie, între Matei Basarab si Grigore I sau între Constantin Brâncoveanu si Antim; în Moldova, între Alexandru cel Bun si Iosif, între Stefan cel Mare si Danil Sihastru (duhovnic) sau între Vasile Lupu si Varlaam. Aceleasi bune relatii au continuat si după instaurarea rega¬litătii, desi primii doi Regi - Carol I si Ferdinand - au rămas catolici.
Urmând recomandările divanurilor ad-hoc din 1857, Conventia de la Paris din 1858, aproba pentru Principatele Unite ,print străin, dintr-o familie domnitoare europeană, ai cărui mostenitori să fie crescuti în religia Tării (orto¬doxă, n.n.). Astfel, Regii Carol II si Miha I, născuti în România, au fost botezati si educati în religia ortodoxă. Profesorul de religie al M.S. Regele Mihai I a fost preotul Nae Popescu din Bucuresti.
În timpul Regalitătii au fost tipărite o serie de editii ale Bibliei în limba română. Astfel, sub Carol I a apărut Biblia din 1873, ed. Societătilor Bi¬blice Britanice; sub Ferdinand, s-a tipărit Biblia de la Bucuresti, 1914, ed. I-a Sf Sinod; sub Carol II, vede lu¬mina tiparului Biblia din 1936 a Patriarhului Miron, tradu¬cere de G. Galaction si V. Radu; Biblia ilustrată de la Neamt, 1936, a Mitropolitului Nicodim si Biblia de la Bucuresti, 1938, traducere de Gala Galaction - considerată una din cele mai bune traduceri ale Bibliei în româneste -; în sfârsit, sub M.S. Mihai I, apare Biblia de la Bucurestî din 1944 a Patriarhului Nicodim.
Patriarhul Miron (1925-1939) a făcut parte din Regenta care a condus afacerile Statului între 1927-1930, în timpul primei domnii a M.S. Regele Mihai I.
M.S. Regele Mihai I al României este un om profund credincios, adăugând această calitate morală la dem¬nitatea, inteligenta, curajul si blândetea care i-au caracte¬rizat întreaga viată. Vom încerca să sintetizăm conceptia despre credintă a Suveranului, folosind excelenta carte¬-document M. Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, ed. Humanitas, Bucuresti, 1991. M.S. Regele Mihai I mărturiseste, fără echivoc, că: „Biblia este cartea pe care o pretuiesc mai presus de orice", (p. 204), pe care o citeste în româneste.
Despre credintă, M.S. Regele afirmă: „Dacă este unită cu fapta, credinta ne întăreste, ne face scut în fata necazurilor. A fi crestin este un mod de existentă, si nu doar de a face din tine, un membru al unei asociatii sau confesiuni. Nu e deajuns să cunosti fundamentele credintei, căci asa orice teolog ar fi mântuit. Sunt oameni simpli, care nu-si bat capul cu dogmele, dar care stiu să se roage si care au convingerea nesrămutată că rugăcunea lor este ascultată. Se vede din felul de viată al omului dacă credinta lui este numai o însiruire de precepte. Nici nazistii, nici comunistii nu iubesc pe cei ce se apropie de Dumnezu cu toată puterea lor de credintă.
Un crestin adevărat este o fiintă lucidă, nu se lasă ademenită pe cai protrivnice naturii lui. El apartine adevărului si adevărul ne eliberează… Credinta în Hristos dă o anumită tinută morală. Atunci când esti pătruns de învătătura lui Hristos, nu e posibil să accepti idei de altă natură, să propovăduiesti, de exemplu rasismul, dispretul pentru om, legea celui mai tare etc… " (p. 199-200)
Despre comuniunea în credintă, Suveraul adaugă:”Noi, oamenii, ducem lipsa unei comuniuni în credintă. Nu e de ajuns că eu cred. Ceea ce am obtinut eu prin credintă trebuie să devină si bunul aproapelui meu el trebuie să stie în ce fel l-am primit eu pe Hristos în viata mea. Dovezile mele că sunt pe calea cea bună trebuie să devină si calea lui.”(p. 200)
Referitor la raportul dintre credintă si ideologia comunistă, MS Regele precizează: “Eu stiu că de nimic nu s-au temut comunistii mai mult decât de credinta oamenilor în Hristos. Ei întelegeau mai bine decât toti că un om credincios este un rob mai putin. Dacă ei au propovăduit ateismul a fost pentru că numai asa puteau să scoată pe oameni de sub cea mai puternică protectie” (p.201).
Cel mai bun exemplu de credintă M.S. Mihai l-a avut de la mama sa, Regina Elena: „ Convorbirile cu mama au însemnat pentru mine mai mult decât multe cărti de teologie. Mama a fost un adevărat stâlp în viata mea. Ea a fost puternică prin rugăciune. Rugăciunea este fapta noastră cea mai necesară raportului cu Dumnezeu. Mama era o credincioasă. Fără credintă n-ar fi reusit să treacă peste atâtea suferinte. " (p. 201-205).
Despre Biserica Românească, Suveranul declară: “O văd ocupându-se mai insistent de interesele morale si sprituale ale individului si liberă de problemele politice. N-o văd sprijinind o grupare politică în dauna alteia. În general, o vad apropiindu-se mai mult de Împărătia lui Dumnezu. Hristos a spus « Veniti la mine toti cei truditi si împovărati ». Preocuparea prinicpală a biseriii este să cheme în ea pe toti cei truditi si împovărati. Si acestia sunt foarte multi. Oamenii au nevoie de hrană spirituală. Ani de zile le-a lipsit. Acum, golul pe care-l simt unii în viata lor nu poate, nu trebuie să fie umplut cu orice » (p.202)
Optimist prin natură, MS Mihai crede în perfectibilitatea naturii umane : « Ceea ce suntem este darul dat nouă de Dumnezeu. Ceea ce devenim este darul nostru către Dumnezeu » (p.208)
Suveranul defineste astfel un om credincios : «Este, prin forta lucrurilor, un element de stabilitate în vaita socială a une tări. Pentru el munca nu este o vorbă goală sau numai o cale de a-ti câstiga pâinea. Un om credincios munceste ca pentru Dumenzeu si va munci bine pentru că pe el îl trimite la muncă nu numai gândul datoriei, ci si un optimism care nu se dobândeste decât prin credintă. Oamenii credinciosi, indiferent de confesiunea căreia i-au apartinut, au avut mult de suferit în acesti ani – si ortodocsii si unitii, si luteranii, si cultele protestante au dat martiri care acum ar trebui cinstiti pentru jertfa lor. În vremurile de prigoană suferă cei care cred mai puternic; chiar dacă tac, oficialitătile îi urăsc în mod instinctiv. Ei sunt liberi. Stăpânul lor este nevăzut… Libertatea cultelor trebuie să fie nu numai prevăzută, ci si asigurată de lege » (p.215-216)
Ideea de Dumnezeu a penetrat atât de puternic personalitatea MS Regelui, încât ea este prezentă în toate mesajele de Anul Nou adresate poporului român din 1950, citate în volumul respectiv (p. 300-320). Om de credintă si rugăciune, păstrător de traditii, Suveranul român îsi aminteste cu nostalgie de datinile religioase din România, evocate de 10 mai1991, la împlinirea a o sută de ani de la Regat. Iată pasajele cele mai importante :
« În Regatul României, în România – Monarhie Constitutională, legăturie dintre Biserică si stat erau stabilite de lege si întretinute de credintă. Constitutia asigura tuturor românilor o absolută libertate de constiintă… Credinta si datinile au completat legea si au insuflat harul legăturilor dintre Biserică si Stat. Astfel, întotdeauna la noi, ceremoniile începeau cu o slujbă religioasă. Evident, nu întrunirile politice. La Zece Mai, de pildă, sunau clopotele bisericilor si erau slujbe la sate si la orase.
În plus, diferite datini au stabilit legături directe între Biserică si Coroană. În noaptea Învierii Domnului, când Patriarhul iesea cu lumânarea aprinsă, zicând « Veniti de luati lumină », aprindea întâi lumânarea mea… Când pătrundeam cu totii în biserică, îmi întindea crucea s-o sărut apoi o treceam celorlalti. De Bobotează, datina voia să fiu lângă Patriarh si să sărut crucea înainte de a o arunca în Dambovita, în care tinerii se întreceau s-o scoată.
Obiceiul mai voia ca eu să împuternicesc pe noii mitropoliti alesi de Sinod. Iscăleam numirea, apoi înmânam fiecăruia cârja, rostind « să păstoresti cu frica lui Dumnezeu ».
Câte si câte alte obiceiuri. De pildă, unul îmi dădea dreptul să pătrund în altar prin usile împărătesti. Mai aveam dreptul de a-mi lua singur împărtăsania, cu mâna mea, dar nu l-am folosit, luând împărtăsania întotdeauna din mâna preotului.
La Bucuresti, mă duceam Duminica la slujbă, la Patriarhie, de obicei în Capela din Palatul Patriarhal. Când mă aflam la Sinaia, mă duceam în biserica mică a mănăstirii. Iar la Săvârsin, luam obiceiu de a mă duce o Duminică la biserica ortodoxă si o duminică la biserica unită.
Timpurile pe atunci erau grele si mă impiedicau să stabilesc legături mai apropiate cu preotii ortodocsi , uniti si cu reprezentantii celorlalte culte. Si totusi, adeseori, demnitari ai ierarhieie Bisericilor, precum si petoti, pastori protestanti si rabini au venit la Palat să-mi destăinuiască păsurile lor, să mi le asculte pe ale mele.
Viata neamului si Statului fiind pusă sub oblăduirea celui de Sus, solidaritatea si frătia între oemani îsi aflau înlesnite… Fapta bună îsi avea un rost, fapta rea era nu numai o încălcare a legii omenesti, ci si un păcat fată de Dumnezeu.
În toată lumea astăzi, oamenii caută iar sensul dumnezeiesc al vietii. Rationalismul n-a reusit să înlăture setea de credintă, materialismul – nici atât. Fără spiritualitate, omul nu este împlinit, ci atrofiat… În acest sfârsit de veac, o multime din ce în ce mai numeraosă îsi ridică privirea către mai bun si mai frumos, către credintă si morală. Căci lumea pare că a înteles: fără credintă, fără religie, fără înăltarea gândirii si simtirii, omul nu este om, e fiară. Pentru noi, românii, credinta ne-a fost si trebuie să ne rămână scut si spadă, apărare si imbold. » (p. 317-318)
Montreal / Quebec
|
Pr. Prof. Dr. Cezar Vasiliu 5/15/2015 |
Contact: |
|
|
