'Frumoasele vacante' de Elena Buică - Note de lectură
„ ...Călătoriile si vizitele întotdeauna îti dau la o parte văluri de pe ochi si de pe creier, create de stereotipii greu de explicat, mai ales că nu au legătură cu realitatea...” (p. 168).
Iată o frumoasă mărturisire de credintă a Elenei Buică, privind rolul si, mai ales, binefacerile călătoriilor, pentru mintea si sufletul omului, prezentă într-una din paginile cărtii, „Frumoasele vacante”, apărute la Editura Anamarol.
Dacă „ Liliacul înflorit la poarta înserării” este o carte în care autoarea are sub tălpi, în cea mai mare parte a timpului, pământul românesc, cu bunele si relele sale, în „ Frumoasele vacante” pasii o poartă prin diverse locuri de pe glob, de unde nu uită să ne trimită câte o „ilustrată”...
„ Frumoasele vacante” este o „ antologie de autor”, în care sunt adunate notele de călătorie, începând cu cele din Grecia, în urmă cu mai bine de cincisprezece ani, si încheindu-se cu cele din decembrie, 2013, privind Concertul de Anul Nou de la Viena. Mi-ar plăcea să cred că această carte este doar un prim tom dintr-o amplă antologie, proiect literar ce va continua în anii următori.
După o „ Prefată” semnată de Gabriela Călutiu Sonnenberg, care punctează mai multe aspecte, două dintre ele fiind: „ setea de cunoastere” a românului, în general, si a celui care si-a dus viata în spatele Cortinei de Fier, în special, si călătoriile ca „ adevărate provocări adresate distantelor, dar si spiritului si mintii”, cartea continuă cu un capitol de deschidere, semnat de autoare, sub genericul, „ Universul vacantelor”, din care desprindem meticulozitatea activitătii de laborator si angajarea totală într-un astfel de demers artistic. Munca de redactare presupune mai multe etape, desigur dificile, dar si frumoase ( zic eu..., fiindcă, scriind, retrăim farmecul fiecărei clipe din timpul călătoriei). Efortul acesta de organizare si sistematizare a materialului brut este redat plastic, comparându-l cu munca migăloasă a tăranului din lumea satului arhaic românesc:
„ ...Impresiile adunate si asezate una peste alta, ca într-un car încărcat, de îi troznesc osiile, trebuie luate cu atentie, făcute grămăjoare mai mici, apoi grupate într-o înlăntuire logică si filtrate prin sita gândirii si trecute prin itele trăirilor aflate prea adesea în schimbare, de parcă ti se strecoară printre degete. Nu e usor să surprinzi fiorul zărilor necuprinse si să-l faci să trăiască printre rândurile pe care le asterni într-o carte!”( p.10).
În procesul de reflectare a lumii din afară, au loc tot felul de simplificări, distorsionări, adaptări, încât realitatea secundară, cea care pretinde că reflectă realitatea propriu-zisă, este foarte departe de ea. Mediul în care trăim este prea extins si foarte greu de cuprins într-o viziune coerentă. De aici, nesiguranta că nu am exprimat totul si senzatia că ne scapă ceva. Observatiile pe care le facem cu privire la o anumită situatie nu reprezintă sesizarea unor fapte reale, cât exprimarea unor propensiuni, a unor prejudecăti deja existente în mintea noastră, adică exact acele „ stereotipii greu de explicat” despre care vorbeste Elena Buică.
Am sentimentul că am găsit, în multe din paginile cărtii, explicatii ale teoriei lui Walter Lippman, privind lumea din afară ( The World Outside) si imaginile din mintea noastră ( The Pictures în Our Heads), două lumi total diferite, dar pe care involuntar încercăm să le armonizăm. Imaginile din mintea noastră si mediul de fictiune sunt intersarjabile. Ambele desemnează lumea reprezentărilor, cea care se interpune între individ si mediul existential, cea prin „ lentilele” căreia fiinta umană priveste la lumea exterioară, caută să înteleagă si să interpreteze evenimente, procese, evolutii, ca apoi să se bucure pe sine si, transmitându-le mai departe, să-i bucure si pe altii.
Călătorul Elena Buică ne prezintă lumea, pe care a văzut-o, într-o manieră personală, trecând-o prin filtrul personalitătii sale... Ne raportăm la o anumită situatie, în spiritul culturii căreia îi apartinem, sprijinindu-ne pe structurile mentale pe care un spatiu cultural sau altul le modelează în fiinta noastră. Se spune că percepem ceea ce suntem pregătiti să percepem. Întâmpinăm multitudinea de fapte si situatii noi cu anumite cunostinte, cu un fond cultural si de experientă, cunostinte condensate în stereotipii de natură intelectuală, prin intermediul cărora privim si încercăm să întelegem realitatea...
Doamna E. Buică descrie locurile vizitate, insistând pe ceea ce au ele general, dar si pe ceea ce le individualizează, făcându-le de neuitat. Nimic nu scapă privirii atente a turistului, gata să cuprindă cu ochii si sufletul tot universul: asezare geografică, relief, vegetatie, climă, fenomene meteorologice, obiceiuri si traditii, instrumente populare, moneda natională, limba si particularitătile sale, cultura, civilizatia, obiective economice ( culturale, turistice ), infrastructura, constructii gigantice: poduri, viaducte, baraje..., si, lucrul care mi-a plăcut cel mai mult, casele, locuintele cu arhitectura specifică. Un adevărat curs de arhitectură ne tine doamna Buică, în Barcelona, o lectie pe viu, despre importantul rol pe care l-a avut Antonio Gaudi în construirea orasului, iar în Arizona, aduce un pios omagiu arhitectului Frank Lloyd Wright, când descrie clădirile din Scottsdale...
În geografia sufletului autoarei, fiecare loc vizitat are coordonate clar definite, are particularităti, uneori, ciudătenii, pe care tine să le împărtăsească si cititorului. În Cuba, de pildă, ne spune scriitoarea, sistemul monetar este dual: cubanezii au o monedă, pesos, (CUP ), iar turistii folosesc un pesos convertibil, (CUC). În Arizona, când au rătăcit drumul spre un anumit obiectiv, au descoperit un „loc de gândire”, unde au parcat masina si au cântărit cu detasare, fără stres, oportunitătile. Ajungând în desert, au văzut spatii amenajate special pentru odihna turistilor. Întrebând pe un paznic dacă nu sunt serpi, acesta răspunde transant: „Se mai întâmplă câteodată să vină cineva care să se plângă de prezenta câte unui sarpe, dar noi ne ducem si cu grijă îl mutăm în altă parte”. În alte locuri, animalele sălbatice sunt atât de „domestice”, încât se uită adormite prin grădinile vilelor unde se cazează turistii.
Cartea „ Frumoasele vacante” pare o enciclopedie, si nu exagerez cu nimic când fac această afirmatie. Întâlnim aici cunostinte din cele mai variate domenii de activitate. Nimic nu este uitat, nimic nu este trecut cu vederea, totul este prezentat pe larg, cu demonstratii, unde este cazul, cu observatii pertinente...
Unele locuri, pe care Elena Buică le vizitează, îi trezesc nostalgii si o aduc cu gândul la tara natală, România. Există atâta delicatete în scrisul autoarei, atâta grijă de a nu jigni orgoliul nimănui! Scriitoarea constientizează că se adresează unui public vorbitor de limba română si încearcă, prin cuvântul bun si frumos, prin vorba echilibrată si cu bun-simt, să nu-l facă pe cititor să se simtă exclus. În permanentă, autoarea pune în comparatie ceea ce vede în lume cu aspecte similare din tară, motivând uneori că locurile natale sunt superioare celor întâlnite pe mapamond. Vorbind despre plaja cu cel mai fin nisip din lume, din Atlantic City, E. Buică alătură imediat imagini ale litoralului românesc, cu apusuri de soare, cu vraja răsăritului lunii,...trăind parcă un sentiment de vinovătie la gândul că alte locuri din lume sunt cu mult mai fascinante fată de ... (completarea îmi apartine) nisipul negru, plin de alge si scoici de pe tărmul românesc al Mării Negre, încât vara căutăm, pentru concediu, tărmul bulgăresc. În permanentă parcă se scuză că se află acolo unde se află, spre deosebire de multi dintre conationalii săi care nu au apucat nici măcar să treacă granitele României spre lumea civilizată...Dacă Elena Buică este acolo unde este, este pentru că acolo trebuie să fie. Nu noi rânduim lucrurile în lumea asta! O face Altcineva, asta să fie clar! Fiecare avem destinul nostru, sansa noastră! Chiar credeti că vreun bandit din tara asta, care a furat tot ce s-a putut fura si si-a ascuns averile în cimitire sau în peretii caselor, proprietate personală, răspândite pe meridianele globului, trecute pe numele lui sau ale rudelor, sau care si-a plasat banii în paradisurile fiscale din lume, are mustrări de constiintă, când vede că alti români nu au o pâine să o pună pe masă copiilor? După 1990, toti am avut posibilitatea să plecăm din România, dar unii nu au plecat din comoditate, altii, din prostie... Sistemul nostru democratic este gripat, pentru că structurile sale de conducere sunt „locuite” de elemente si persoane inadecvate...
Doamna Buică ne vorbeste despre pădurile din America, unele amintindu-i de cele din România. Care păduri din România? Muntii nostri au fost desertizati. Si ne mai mirăm de alunecările de terenuri si de cutremurele zilnice... Autoarea mărturiseste, la un moment dat: „Intrând în zona muntoasă (din New Hampshire-n.n.), gândurile au fugit iarăsi spre ce cunosteau ele mai bine, imagini din muntii nostri, din România. Si, oricum se suceau gândurile, pe o parte sau pe alta, tot muntii nostri mi se păreau mai frumosi, tot spre ei simteam o chemare adâncă”(p. 126). E drept că sufletului nu-i poti comanda unde să se oprească, dar, în muntii aceia de acolo, sunt grupuri sanitare pe toate potecile, copacii care cad de bătrânete sunt lăsati pe locul lor să putrezească, din trunchiurile si printre crengile lor crescând alti copaci tineri. ( Am stat două săptămâni în Muntii Sierra Nevada din nordul statului California si pot face o comparatie, în cunostintă de cauză, între aici si acolo).
Una dintre calitătile de bază ale cărtii este echilibrul. În toate, scriitoarea Elena Buică păstrează măsura. Foarte rare sunt comparatiile făcute în defavoarea românilor. De pildă, mergând în Ottawa, să viziteze Universitatea, realizează „ dureroasa diferentă de conditii si de organizare între ce am văzut si ce stiam din România”...
În „ Frumoasele vacante”, Elena Buică descrie locuri pe care multi dintre cititorii români nu le-au văzut si poate nici nu le vor vedea vreodată. Felul în care însă transmite informatia documentată, învăluită în gânduri senine, în liniste sufletească, ne face să fim parcă acolo si să ne bucurăm de frumusetea călătoriei. Bunătatea si gratitudinea sunt puntile de legătură dintre realitatea prezentată si ceea ce ajunge la cititor. În Ottawa,” Albul curat al zăpezii abundente părea că are puterea să scoată omul chiar si din cele mai păgâne gânduri si să le înlocuiască cu calmul, blândetea, bunătatea, mângâierea sufletească, aplecarea spre a face bine” (p.232).” Nu am plecat ( din Arizona-n.n.), fără să aducem în gând cuvinte de multumire si admiratie americanilor pentru felul cum îsi primesc vizitatorii si cum stiu să îsi pună în lumină toate valorile”(p.220).
Nu lipsesc unele accente ironice la adresa celor care nu muncesc, care nu vor ca prin muncă să schimbe ceva în viata lor. „ Pe cubanezi i-am văzut dinamici numai atunci când dansează salca, dansul lor preferat”. Tot în Cuba, timpul se scurge încet, încât „ zorul nu a trecut cu piciorul prin această parte a lumii!”...
Compasiunea, dragostea fată de semeni, altruismul, credinta în Dumnezeu, spiritul civic, condamnarea nedreptătii... sunt sentimente, atitudini, calităti care răzbat din filele cărtii si vin să completeze portretul moral al scriitoarei Elena Buică, fată de care ne exprimăm multumirea că ne-a permis să fim al cincilea membru al grupului, în această frumoasă călători pe meridianele lumii...
|
Domnita Neaga 5/1/2015 |
Contact: |
|
|
