'Drumul nostru' un film de Ben Todică
'Drumul nostru' este o meandră: ca un sarpe uroburic, acest film de exceptie fortează orice tentativă de analiză la o bine antrenată artă a psihanalizei si a secretului arhetipurilor primordiale, a întelegerii istoriei ca dinamică a lui triple-C: cultură, creativitate, conflict; a re-constructiei sensului autohton al unui Sine - sinele românesc - destinat deopotrivă materialitătii precare, dar si unui primitivism spiritual sublim.
Sarpele (trenul) străbătând molatec un areal uranian de zăcăminte grele în spatiul bănătean al urbei natale, Ciudanovita, se metamorfozează în imaginile spectrale ale călătorilor fărădestin survolând nodificatiile onirice ale unei copilării si tinereti răsfătate în promitătoarele sub-urbii de exploatare minieră, si rămânând tot atâtea imaginări ale unui trecut fără viitor.
Psihanaliza necesară citirii acestor coduri intime lui Ben Todică revelă un timp/spatiu arhaic primordial, ab initio (ca si cel Eliadesc), a cărui bifurcatie este spre un viitor imposibil, fie acesta utopic sau apocaliptic.
Fie din intimitatea compartimentului în trenul alunecând lasciv între peisajele anoste ale unui prezent iremediabil tributar decadentei treptate, fie din scaunul de pasager al masinii unde Delută, soferul, navighează aceleasi meandre de zăpadă murdară care de această dată nu reusesc să despartă trecutul de prezent, călătorii apărând purtati între viată si moarte (Delută avea să piară el însusi, doi ani mai târziu, strivit de un camion în propria curte).
Ben Todică se angajează stoic într-o croazieră de parcurs istoric a cărui corespondentă în prezent trebuie imaginată. Si chiar si asa, veleitătile comuniste ale unor autarhici ani '50, '60', '70 ai secolului trecut apar greu de egalat din avanpostul apocaliptic al dezolării, al dezintegrării de sine prezente.
Ca si istoria mitologizată, schismastică a unui Anselm Kiefer (maestru al Expresionismului German), 'drumul' lui Todică reversează prezentul muribund al absentei în peisajele refuzînd să se trezească altundeva decât în interioarele secrete ale memoriei, către un trecut dinamic si ardent, cel al iluziilor socialiste deopotrivă idilice si infantile.
Ca si în analiza operei lui Kiefer, filmul lui Todică necesită forta unică a psihanalizei pentru a reusi să descifreze în regizorul român tendinta către mariajul sine-qua-non dintre nationalism si istorie, un angajament pe cât de constient în devotiunea needulcorată, pe atât de subconstient la nivelul amprentei amare lăsată în textura, fie ea si solidă, ne-efemeră, dar sensibilă a spiritualitătii regizorului.
Dacă Kiefer răspunde, în griurile atavice ale picturii sale monumentale, unei istorii supusă perpetuu (re)capitulării, auto-blamării, filmele lui Todică refuză vehement cadrele post-moderne ale fascinatiei cu 'nimicul' (Nietzschean), cu futilitatea, si, în consecintă, cu angoasele morbide produse de absenta oricărui viitor, marcă inconfundabilă a (literalmente) nimicniciei prezentului; filmul românului-australian rezistă în Olimpul modernist al frondei, gata să înfrunte mai degrabă Apocalipsa (si sperând în aceasta probabil Învierea) decât Nimicul la rang de Istorie.
Melbourne / Australia
|
Aurelia Satcau 5/1/2015 |
Contact: |
|
|
