Skydiving – adrenalină pură
Recent am trăit o experientă de neuitat – prima mea săritură cu parasuta – “skydiving”. Vis clădit alături de prietena mea, suspendat în anticiparea momentului care să-l transforme în realitate.
Aflată în Orlando, Florida, într-o scurtă vacantă, am simtit că a sosit clipa mult dorită. De ce să astept o altă ocazie? Stiam că prietena mea va întelege impulsul trăit, mai ales că în Toronto iarna se prelungeste la nesfârsit anul acesta, vara fiind încă o imagine îndepărtată.
O scurtă căutare pe internet m-a ajutat să găsesc locul potrivit, aproape de casa de vacantă. Aterizasem în Orlando într-o zi de joi, iar dumineca aveam rezervată, la ora 11 dimineata, săritura cu parasuta în tandem. Singurele conditii impuse sunt vârsta (între 18-70 ani) si greutatea (sub 105 kg).
Nu am avut niciun fel de emotii până în dimineata cu pricina când, la ora 6 m-am trezit cu “fluturi” în stomac. Subconstientul nu dormea, anuntându-mi sosirea zilei mult visată. Am alungat orice gânduri de îngrijorare, pusesem prea mult suflet în acest plan. Renuntarea nu era o optiune.
Ajunsă în “Skydive City”, calmul s-a asternut în sufletul meu. Era o zi superbă, vântul nici măcar nu adia, temperatura în jur de 25 de grade, albastrul cerului presărat cu zeci de “ciupercute” colorate în miscări unduitoare. Parasutisti de toate vârstele aterizau pe gazonul verde, îsi adunau cu grijă parasutele, pe care le dădeau apoi la împachetat unor perechi de mâini pricepute.
La receptie am semnat patru pagini de declaratii prin care absolveam firma “Skydive City” de orice fel de răspundere în caz de accident. Era firesc, doar venisem acolo de bunăvoie si nesilită de nimeni, în căutarea unei doze de adrenalină.
Am facut cunostintă cu instructorul, Tom – un american înalt, cu fata si mâinile arse de soare. Din prima secundă am stiut amândoi că nu vom întâmpina greutăti. Naturaletea comunicării, glumele presărate ici si colo, nonsalanta m-au făcut să mă simt în sigurantă, anticipând cu nerăbdare minutele care urmau.
Instructajul a fost scurt, Tom mi-a descris urcarea noastră în avion, pozitia din care vom sări, m-a ajutat să îmbrac echipamentul, a mai tras de câteva ori din tigară si eram gata de îmbarcare. A apărut Billy, fotograful nostru, care urma să sară înaintea noastră, pentru a putea filma si fotografia experienta.
Avionul care urma să ne ridice la o altitudine de 4000 de metri astepta zgomotos cei 20 de parasutisti. Am urcat scările, după care intrarea s-a făcut pe genunchi, asezându-ne disciplinati pe niste saltele subtiri, câte zece, pe două rânduri. Am decolat, lăsând în urma noastră pământul pe care ne simteam atât de acasă.
În timpul celor 20 de minute de zbor Tom, asezat în spatele meu, a făcut ultimele ajustări la harnasamentul comun. Billy, filmând în continuare, mi-a pus ultima întrebare, înaintea saltului “În curând vom sări de la 4000 metri altitudine, te vei afla în cădere liberă timp de un minut, la o viteză de 193 km/h. Esti speriată?” Am răspuns “Nu, absolut deloc”. Billy a continuat “De fapt întrebarea îi era adresată lui Tom”! Atmosfera era degajată, “pasagerii” se încurajau unii pe altii cu glume, semne de OK. Tom a răspuns “Sunt parcă putin speriat. Cristina, te rog să ai grijă de mine”. Cu aceste cuvinte, zâmbind, ne-am apropiat în genunchi de usa deschisă a avionului, prin care săreau unul câte unul, parasutistii.
Billy a “iesit” înaintea noastră, asteptându-ne. În usa avionului, cu vântul puternic în fată, deasupra unei privelisti magnifice, am luat pozitia necesară saltului în tandem. Eu prima, cu bratele încrucisate peste piept, Tom în spatele meu, o usoară balansare în ritm de 1,2,3 si ne aruncasem în văzduh.
Săritura a demarat cu o întoarcere peste cap, pe care pe moment nici nu am sesizat-o. Totul s-a petrecut atât de repede, senzatiile tari năvăleau din multiple directii, astfel încât această experientă a trecut neobservată. Abia după aterizare, privind filmuletul lui Billy am înteles ce s-a petrecut acolo, la 4 km altitudine.
Tumba a fost urmată de căderea liberă, la o viteză de 193 km/h. Constientizam îngreunarea respiratiei, pozitia bratelor si a picioarelor care trebuia mentinută, asigurând echilibrul tandemului; două suflete care depindeau unul de celălalt. Adrenalina pompa la maximum, priveam prin ochelarii speciali care mi se întipăriseră parcă pe fată, nu mă săturam de privelistea care mi se oferea. Întinderi înverzite, lacuri, case, zgârie nori în depărtare. Billy “se învârtea “ mereu în fata noastră filmând si fotografiind.
După un minut de cădere liberă, Tom m-a anuntat că în următoarele 3-4 secunde vom frâna până la “zero”. O simplă tragere a corzii ne-a propulsat din pozitia orizontală într-o sublimă verticalitate, picioarele s-au balansat 180 de grade, parasuta deschizându-se instantaneu. Încă o senzatie tare.
Au urmat apoi 8 minute de relaxare, sub cupola portocalie. Ne simteam mult mai confortabil, curentii de aer ne-au permis câteva viraje spectaculoase în timpul cărora Tom mi-a prezentat de la “înăltime” împrejurimile, care se derulau sub ochii nostri ca o peliculă cinematografică. Doream să nu se mai termine. Dar, cum orice poveste are si un sfârsit, aterizarea lină ne-a adus cu picioarele pe pământ.
Billy ne astepta cu ultima întrebare “Cum a fost?” Dintr-o singură suflare i-am răspuns “Cea mai frumoasă experientă a vietii mele!”.
Si asa va rămâne până la următoarea doza de adrenalină.
|
Cristina Dobrin 4/29/2015 |
Contact: |
|
|
