Sublinieri - Emil Cioran
Mptto:
"Cioran e o inteligentă pură...Ceea ce e ciudat la Cioran nu e nelinistea de a fi om, ci nelinistea de a fi român."..\Petre Tutea)
S-a născut in aprilie, 1911 la Răsinari - satul acela din vecinătatea Sibiului din care s-a ivit si Octavian Goga, poetul „pătimirii noastre” tot în aprilie (1-1881) si tot fiu de preot, a studiat filozofia si literele la Bucuresti, merge cu o bursă de studii în Germania si ajunge la Paris (1937) cu o bursă acordată de statul francez pentru doctorat.
Colaborările la revistele de cultură: Gândirea, Revista de filozofie si Convorbiri literare atrăg atentia supra originalitătii interpretative a unor notiuni filozofice fundamentale:
Timpul, prezenta si prezumptia lui în raport cu omul, de aci constanta destinului în scrierile sale, Spatiul, reprezentare exterioară, dar mai ales, element al„mobilitătii interioare” specifice capacitătii umane de elaborare a unei forme de reinterpretare.
„Echilibrul omului în lume este dependent de modalitatea de vietuire a timpului”, spume Cioran, ceea înseamnă asezarea aceea personală în perimetru unei atitudini în care acceptarea temporalitătii poate fi imediată ori îndrăzneala traducerii lui în termenii permanentei.
De aci, călătorile lui Emil Cioran se întâmplă într-un univers determinat de pendulări între „culmile disperarii”( cum singur se defineste) ori ale acceptării – resemnării - ar fi parcă mai corect.
Ceea ce mi-a plăcut mie, ca cititor profan, în scrierile lui Cioran aste insistenta cu care judecă existenta umană, sentintele lui, chiar dacă sunt în defavoarea subiectului, demonstrează o profundă întelegere aceea ce numim umanitate, fie că se opreste asupra istoriei, intrând mai mereu în teritoriile discutabile ale mitului- „formă de istorie pentru acei care simt trecutul ca actual” ori a simbolurilor, „realizarea în concret a universului” si chiar dacă se zbate în apele misterioase si mai totdeauna neclare ale vietii interioare pe care pe drept cuvânt o consideră mult mai complexă si mult mai incitantă decât realitatea imediată.
Exista in scrierile lui Cioran o idee dominantă, obsesivă chiar; raportul Om-Destin, pe acesta din urma considerandu-l „expresie a sâmburelui substantial al fiintei”.
Astfel; fiecare individ reprezintă „un destin nu atât în măsura în care participi(ă) la esenta universală, cât în măsura în care tinzi(de) să realizezi (e)o esenta proprie” fara ca „prin aceasta rădăcinile metafizice ale destinului…” să fie deteriorate ori distruse.
Astfel; destinul românului, definirea structuralaă a acestuia, fie ca neam fie ca individ, e inevitabilă.
Sigur, nu întotdeauna ne place ce spune, dar dacă avem curajul privirii în oglindă putem accepta că are dreptate, că ne defineste lucid, fără rautăti gratuite, doar cu durerea constatărilor dezolante.
Zice Cioran, autoanalitic:
„Sunt eu ? Nu sunt eu ? Ramân perplex în fata anilor, a evenimentelor si a atâtor cuvinte cu sens si fără sens. Cum să nu fiu contaminat de un inepuizabil orgoliu, de credinta în sine si de victoria asupra fricii de ridicol ? Adevarul este că credeam în mine, că-mi arogasem o soartă si că tensiunea interioară era intretinută de un vârtej în acelas timp rafinat si sălbatic. Secretul meu este simplu : n-aveam simtul măsurii. În fond aceasta-i cheia oricărei vitalităti.”
Acest „cuvant înainte” al volumului „Singurătate si destin” (apărut la Humanitas în 1991) deschide portile dialogului, ale pătrunderii în atât de chestionabilul univers cioranian ; filozoful se dezvălue fără menajamente si ne ghidează către o lume care, fără să stim, ne este familiară si tot fără să stim ne surprinde prin superioritatea gândirii.
Om extrem de framântat acest Emil Cioran, pe care francezii si-l revedică (scrie din 1948 numai în franceză) dar despre care noi ( si ei) stim că e român.
North York Apr.2015 pt. Observ.
|
Maria Cecilia Nicu 4/19/2015 |
Contact: |
|
|
