Povestea flori urâte
A fost odată o floare urâtă.
Nu avea culoare, nu avea petale, nu avea miros, era spălăcită și diformă, și toate florile, și toți trecătorii care o priveau, își ziceau: uite ce floare urâtă!
Floarea ar fi vrut să aibă și ea ceva de oferit soarelui, florilor, și oamenilor. Dar nu avea nimic, nimic, de dat. Până într-o zi, în care a început să plângă.
Soarele, de sus, de pe cer, privind fericit pământul plin de flori frumoase, plăcut mirositoare, și surâzătoare, a văzut strălucind lacrimile florii celei urâte.
- De ce plângi, floare? A întrebat-o. Când toată lumea este fericită, tu plângi?
Floarea a tresărit. Îi vorbise chiar soarele?
- Da, da, i-a răspuns soarele, care citea toate gândurile florilor, chiar eu.
- Plâng pentru că eu nu am nimic de dat florilor, oamenilor, și ție, Măria ta.
- Dar mie mi-ai dat să văd cea mai frumoasă floare de pe pământ, floricico!
- Care, Măria ta?
- Ochii tăi, floricico.
Floarea cea urâtă și-a pierdut graiul, și auzul, și toate simțurile, de bucurie. Când s-a trezit, a început să strige florilor:
- Soarele a vorbit cu mine!
- Ce proastă ești! I-au răspuns ele. Soarele vorbește tuturor florilor!
- Bine, dar și eu i-am vorbit soarelui!
- Ce naivă ești! Toate florile vorbesc soarelui!
- Bine, dar el mi-a spus că eu sunt cea mai frumoasă floare de pe pământ!
- Ha! Ha! Ha! Nu te vezi cât ești de urâtă?
- Mi-a spus că ochii mei sunt cei mai frumoși!
- Florile nu au ochi, prostuțo!
Floarea cea urâtă a tăcut. Poate am visat. Dar era atât de fericită. Ce vis frumos! Pentru că mi-a fost dat mie să-l trăiesc, știu ce voi face, și-a spus floarea. Am să beau mai puțină apă din pământ. Am să iau mai puțină lumină, de la soare. Am să mă hrănesc mai puțin. Și cu tot ce va rămâne, se vor hrăni copiii florilor, din jurul meu, florile mai bătrâne, și atât de slăbite de puteri, și toate celelalte flori.
Așa a făcut floarea cea urâtă. Și încet, încet, în jurul ei, copiii florilor, florile bătrâne, și florile mai modeste, au prins lumină, apă, și hrană, iar poiana în care locuia floarea cea urâtă a devenit cea mai frumoasă grădină de pe pământ.
Un copil a trecut, într-o zi, pe lângă poiană. Ce flori frumoase, bunicule! Și acolo, în mijloc, vezi floarea aceea care strălucește ca soarele?
Bunicul l-a mângâiat pe creștet, și i-a spus:
- Este o floare rară, puiule. Trăiește, ca să facă daruri soarelui, florilor, și oamenilor.
- Și cum se numește, bunicule?
-
Lumina-ochilor
La nenumărați ani, urâte flori!
|
