Vasile Voiculescu- poetul ortodoxismului românesc
Medic de plasă prin satele românesti, Vasile Voiculescu si-a exercitat profesiunea cu o adevărată abnegatie samariteană. Umblând prin aceste sate, el a avut prilejul să-si satisfacă o curiozitate mereu vie pentru tot ce a alcătuit zestrea noastră folclorică, idiomuri, obiceiuri, creatii artistice, riturile, superstitiile, vrăjile, descântecele si leacurile populare.
Feciorul lui Costache Voicu si al Sultanei din satul Pârscovu Buzăului, Vasile Voiculescu a crescut jucându-se cu tâncii de seama lui la tară, în natură:
„Ce pasnic era satul… Pitit la poala culmii
Ca un ostrov de cuiburi sub streasina-nvechită,
Îl străjuiau din muchie, doinindu-i pururi ulmii
Si-l încingea pe vale pădurea de răchită…”
„Cât să pot descoperi eu însumi înapoi- va declara poetul- mă văd un copilas stând singur într-o poiană cu flori sălbatice la marginea unei gârle…stau pe un mal de flori si mă uit în zare. Si simt si acum fericirea acelei singurătăti copilăresti plină de o mare, de o nespusă, as zice, de o mistică asteptare. Asteptam si atunci ceva ce astept si acum, ceva care să-mi îndeplinească un dor nehotărât…”
Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti (1902 - 1903) si le-a continuat laFacultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obtinut în 1910.
S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov. I-a dedicat poezii si scrisori de dragoste. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la tară. În timpulPrimului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahută. Editorial, a debutat cu volumul “Poezii” (1916). Din acelasi an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul “Din tara zimbrului” si alte poezii (1918).
A fost membru titular al Academiei de Stiinte din România începând cu 21 decembrie 1935[2].
El a decedat în anul 1963. La Pârscov unde există „Casa Memorială Vasile Voiculescu”.
George Călinescu îl pune în a sa Istorie a literaturii române… la capitolul „Ortodoxistii” alături de Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Paul Sterian, Sandu Tudor si Stefan Neniteascu.
Dorinta de a pune în cântecul său fervoarea religioasă o mărturiseste chiar din primele versuri:
„Stăpâne, pleacă-Te pe coarde…Si dacă vezi că n-am putere,
Ia Tu, în mâna Ta, arcusul si cântă în eternitate!”
Nichifor Crainic spunea că „ V.Voiculescu se integrează în credinta ortodoxă, asa cum Paul Claudel se integrează în catolicism…”
Primele lui creatii tratează despre marile teme etnice: mila, supunerea, suferinta, binele si răul, divinitatea, idealul, arta etc., în manieră semănătoristă. În volumul „Din tara Zimbrului”- 1918- glorifică vitejia ostasilor români în războiul reîntregirii: „Copii, luptati până la unul, cu noi e însusi Dumnezeu”.
Spiritul religios al poetului se lasă ghicit încă de pe acum. Îngerii intervin în lupte, natura e un altar, în care duhul iubirii săvârseste „ o taină fără nume”. Începe să se întrevadă marea lui poezie religioasă. Tratează teme biblice precum agonia Mântuitorului ( Pe cruce), căderea lui Lucifer (Frânturi de vis), plecarea celor trei crai spre Betleem (Magii), laude adresate creatorului (Ca pe un diamant, Ia tu arcusul, Acum când străbătut-am răspântia). Poetul îl slăveste pe Dumnezeu fiindcă a făcut din om un adevărat giuvaer, dându-i strălucirea spiritului si eliberându-l de întunericul apăsător al materiei:
„Strivit zăceam sub scoarta humii în bezna pururi blestemată,
Si plin de lut duceam robia în miezul stâncilor bătrâne,
Când mâna Ta m-a scos de-acolo si m-a spălat de orice pată
În apele eternitătii ca pe un diamant, Stăpâne!...”
Slefuindu-i fiinta prin suferintă, l-a înzestrat pe om cu facultatea de a împrăstia raza divină aprinsă într-însul:
„Curând apoi chemasi asupra-mi tăiusul aspru al durerii
Si mi-ai cioplit în mii de fete amarnic sufletul din mine
Ca pe un diamant, Stăpâne, ce a sporit harul puterii,
Căci înmiit va să răsfrângă lumina ce-a cuprins în sine.”
În sfârsit, gratie jertfei lui Isus, omul, asociat simbolul dragostei dumnezeiesti, a devenit o piatră nestemată a gloriei celeste:
„Ca pe un diamant, Stăpâne, m-ai pus în crucea stemei Tale
Si-n aurul iubirii sfinte,-deasupra urii-
Să licăresc în noaptea vrerii, când stele n-or mai fi pe cale,
Ca un surguci al slavei Tale pe larga frunte a făpturii.”
(Ca pe un diamant)
Abia cu volumul „Pârgă” iese la iveală adevărata alcătuire internă a poetului, natură telurică, înfiorată de puternice aspiratii spirituale. Acum sentimentul religios se interiorizează, fiind exprimat prin forme alegorice si simbolice, făcând din el un poet cu adevărat original. Poeziile lui mustesc de cuvinte cu iz rustic, unde totul capătă un aer rudimentar, vânjos, sălbatic, amintind de pictorul Andreescu:
„Sus huiet si bătaie de brazi înfuriati,
Jos urlete de ape în scochina adâncă,
Mânând din copcă –n copcă nahlapii spulberati,
Pe jghiaburi slefuite în gresia din stâncă…
…………………………………………..
Răzbubuie ca-n iaduri un ciocnet de urgii…
Busteni de-a rostogolul se bat cu bolovanii…
Prăpastia-i zdrobeste cu stirbele-i gingii
Si hrubele-nfundate scot muget, ca vulcanii”
(Penteleul)
Acesate viziuni îl urmăresc si în descrierea vietii interioare: sufletul e plin de pesteri adânci, orice zgomot exterior e „un pas, o soaptă, un suspin”, destinul înaintează prin hrube lăuntrice, jilave, întortochiate, excaladând mormane de blocuri răsturnate, printr-un peisaj ciclopic:
„E un dedal de săli, de gropi si coridoare,
Ce urcă, se sucesc si se coboară,
Cu ioezere de ape în vâltoare,
Cu năruiri de bolti ce te doboară…”
După „modul tandric” considerat de „Gândirea” drept trăsătură caracteristică a credintei ortodoxe, mântuirea omului se realizează prin conjugarea eforturilor umane cu cele divine, prin efortul îngerilor. În poemul „Pârgă”, „Îngerul nădejdii” trimis să-i fie poetului călăuză pe drumul vietii, a adormit zdrobit de oboseală la o răscruce, încoltit de „Arhanghelul Durerii”. Volumul „Poeme cu îngeri” umple lumea poetului cu prezente angelice. O lumină mângâietoare cade asupra acestei lumi, scăldând-o cu sclipiri de icoană bizantină. Soarele poleieste cu aur juncanii, iar văcarul se preface într-un înger, fulgii sunt albine care au părăsit roiurile, topindu-se pe pământ de dorul Paradisului, poetul devine un Fra-Angelico al cuvântului, divinizând totul, chiar si pe Dumnezeu:
„Vedeam aievea parcă un cotet
Vopsit albastru, învelit cu fier
Si plin de porumbei fâlfâitori,
În timp ce un bătrân boier,
Cu barbă albă, gros si cam pitic,
Iesea din casa-i mare cât un palat,
Scotând nori de fum din pipă,
Îmbrăcat într-un halat
Cu mânecă largă cât o aripă,
Si zvârlea spre albii porumbei
Boabe aurii de mei…
(Dumnezeul copilăresc)
Voiculescu explorează ca si Blaga, Pillat sau Maniu virtutile artei naive: apostolii îi aduc lui Isus mielul cumpărat pentru Cina cea de taină, apoi într-un tablou giot-esc cade umbra tragică a Calvarului:
„Era un miel molatic cu latele plăvite,
Mirositor a lapte-si-l toropise somnul,
Cu fruntea cucuiată de două mici cornite,
Si presimtind scăparea, a behăit spre Domnul
Atunci duios si pasnic, cu un păstor din munte,
Isus îl luă în brate cu-adâncă sfâsiere,
Îl sărută cu sete pe bot, pe ochi pe frunte,
Apoi întoarse capul si-l dete spre junghiere…”
Ultimele volume si-au epuizat resursele, alegorismul luând forma unui „ petrarchim strident” si „supărător” care le sufocă orice lirism. (G. Călinescu). Cuvântul colturos dispare treptat, spre a face loc euforiei verbale. Asistăm la o curioasă altoire a „poeziei pure” pe trunchiul liricii religioase.
Lirica voiculesciană va performa si în lirica erotică, în poezia postumă. Substituindu-se marelui Will, urmasul său valah amplifică celebrul roman sentimental, sordid si sublim, între poet, „nobilul blond”, si fătarnica „doamnă brună” cu nouăzeci de episoade inedite. Aici dialectica dramatică a pasiunii se comunică peste tot, aprinzând ideile si înnobilându-le:
„Să fie doar Iubirea o mască a durerii?/Alt chip al ei când poate adoarme si visează?/ De ce atunci în minte rămâne pururi trează,/ Făr de ogoi chia până pe perina plăcerii…”
„Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare ...”,elaborate între 1954 - 1958 e o operă de mare rafinament . Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată "paradisului si infernului iubirii", (Ovid S. Crohmălniceanu.)
Iubirea e la Voiculescu o invicibilă văpaie purificatoare. O sete fără margini de absolut arde în acest amor condamnat:
„Iubirea ni-i sfintită de marea-i înăltime,
Ne urcă la lumina eternelor dureri.
Acolo, sus, păcatul n-ajunge nici ca gând,
Si vitiul nu suie nici în închipuire;
E ca un iad în ceruri unde se-ntorc plângând
Râvnirile nebune ce n-au jos împlinire.”
Ca mai toti scriitorii interbelici care n-au aderat la ideologia comunistă. Vasile Voiculescu a plătit cu închisoarea ultima parte a vietii. La vârsta de 74 de ani a fost timp de patru ani detinut politic în închisorile comuniste (1958 - 1962). A fost condamnat printr-o eroare judiciară alături de alti membri sau colaboratori ai Rugului Aprins (Sandu Tudor, Sofian,Boghiu, Dumitr Stăniloae, Benedict Ghius, Alexandru Mironescu, Adrian Făgeteanu, Roman Braga etc.)
În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer si a murit doborât de boală în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, în locuinta sa din Bucuresti (strada Dr. Staicovici nr. 34).
Bibliografie:
Istoria literaturii române… de George Călinescu- capitolul Ortodoxistii;
• Marius Oprea, Adevărata călătorie a lui Zahei. V. Voiculescu si taina Rugului Aprins, Editura Humanitas, Bucuresti, 2008, cu o prefată de Andrei Plesu;
• Florentin Popescu, Detentia si sfârsitul lui V. Voiculescu, Ed. Vestala, Bucuresti, 2000;
• Pe urmele lui Vasile Voiculescu, Florentin Popescu, Editura Sport-Turism, 1984;
• Vasile Voiculescu, scriitorul martir si Rugul aprins, Sabina Măduta, Editura Florile Dalbe, 2001;
• Adevărata călătorie a lui Zahei — Vasile Voiculescu si taina Rugului Aprins, [[Marius Oprea, Editura Humanitas, 2008 –;
• Literatura română între cele două războaie mondiale- Ovidiu Crohmălniceanu, pag. 285-311;
|
Ion Ionescu Bucovu 4/1/2015 |
Contact: |
|
|
