Festivalul International Nichita Stănescu – Ploiesti: 29-31 Martie 2015
NICHITA STĂNESCU, în cvinta regală
din Revista LAMURA
,,Haida să haidem!’’ repetă chiar acum, împreună cu noi, în această clipă, Nichita Stănescu, Poetul-Filosof cu aură zamolxian-angelică, spiritul cel mai cristalin, el, Nichita, si minereul urias, tot el, Nichita, minereu greu, de platină si aur, de argint si metale rare întru Spirit Românesc si Universal, pe care l-a adus în lumină vestitul Ploiesti, minunatul tinut al Prahovei – partea de Europă cea mai bogată în petrol si frumuseti fără seamăn.
Valoarea cultural-spirituală a creatiei celui mai iubit poet român postbelic – cel mai iubit de sârbi si de români, dar si de europenii care l-au încununat cu Premiul Herder, ba chiar si de acei coioti-asasini din umbră, delatorii care i-au uzurpat Premiul Nobel -, valoarea lui Nichita stă, umăr la umăr, alături de aceea, stiintifică si tehnologică, a inginerului Basgan, fără a cărui inventie nicăieri în lume nu s-ar mai fi putut extrage petrol încă de acum trei sferturi de secol.
Îngăduiti-mi, prieteni, să dau contur acestui excurs, pe care îl plasez în prelungirea celui întreprins cu ocazia editiei din 2014 a Festivalului International NICHITA STĂNESCU, când am evocat portretul inedit pe care profesorul universitar Edgar Papu, redutabil comparatist si specialist în literatura universală, i l-a creionat Poetului, în ultimii săi ani de viată, după care am punctat cu ,,Ultima fotografie a lui NICHITA în Dolj’’ -, ambele materiale fiind incluse în seria nouă a revistei LAMURA, continuatoare a publicatiei omonime din perioada interbelică (1919-1928) si a celei în care aceasta s-a metamorfozat din ianuarie 1929 până la finele lui decembrie 1947: Revista Fundatiilor Regale.
Am intentionat ca spicuirile mele de acum să aibă în vedere două eseuri publicate în editii ale Lamurei din 2005, o recenzie din 2008 si o succintă semnalare a prezentei lui Nichita acasă la ing. Ion Calotă, primarul comunei doljene Giubega, în cea din urmă vară a vietii telurice a autorului socantelor volume ,,11 elegii’’, ,,Oul si sfera’’, ,,Rosu vertical’’, ,,Necuvintele’’, ,,Un pământ numit România’’, ,,Noduri si semne’’… Nu s-a întâmplat chiar asa, pentru că nu este după cum vroieste omul, ci numai si numai după cum rânduieste DUMNEZEU.
Scris la 2 ianuarie 1969, dar publicat în premieră abia în editia revistei noastre din trimestrul al patrulea al anului 2005 (Lamura, nr. 10-11-12/ 48-49-50/ Octombrie-Noiembrie-Decembrie 2005) – eseul ,,NICHITA STĂNESCU - Laus Ptolemaei’’ este îmbrătisat de o suită de materiale sororale precum: ,,Apărarea civilizatiei europene’’ – de Josif Constantin Drăgan, ,,EMINESCU si doctrina panromânismului’’ – Ovidiu Ghidirmic, ,,Povestire istorică românească’’ - Barutu T. Arghezi (Elvetia), ,,Modelul milenar al Unirii’’ – Acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga, ,,George Enescu’’ – Costin Popa, ,,PUNTEA de Marin Sorescu. Simbol tragic al trecerii’’ – George Sorescu, un text inedit de Marin Sorescu: ,,Cine mai citeste literatură?’’, ,,Primul centenar RAMURI’’ – de Ilarie Hinoveanu, ,,LUCIAN BLAGA 110. Spiritul trilogiilor’’ – partea a doua a unui comentariu inedit de Edgar Papu…
Muzician-poet si poet-muzician, fondator si lider al Cvintetului National ,,Concordia’’, solist fagotist aproape o jumătate de veac în Orchestra Natională Radio, profesor universitar doctor -, Mihai Nenoiu s-a apropiat de Nichita în cadrul cenaclului ,,Luceafărul’’, păstorit de Eugen Barbu, cenaclu pe care l-au frecventat, săptămână de săptămână, în anii 1960-1970.
Aici au ucenicit si de aici au fost lansati, împreună cu cei doi, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Mircea Ciobanu, Cezar Baltag, Virgil Mazilescu, Dumitru M. Ion, Ilarie Hinoveanu si multi altii: ,,o baltă de poeti’’, cum glumea, ironic, Nichita Stănescu.
Redactor sef al revistei ,,Luceafărul’’, hebdomadar al Uniunii Scriitorilor, Eugen Barbu i-a publicat frecvent, pe toti, în acest prestigios săptămânal.
Mihai Nenoiu îsi începe exegeza afirmând, transant, că ,,Nichita Stănescu, SUBLIMUL (s.n.), ne oferă cartea ,,Laus Ptolemaei’’, însingurându-se (s.n.) în ceata peisajului nostru poetic’’, după care formulează o sentintă irefragabilă: ,,Pentru poezia românească, mereu născătoare de răscruci, Nichita Stănescu inventeză un modus vivendi, care stabileste trecerea în neant a altora’’.
Ca într-o Niagara, mereu dezlăntuită, sunt evidentiate sintetic chipurile esential-novatoare ale universului liric nichitian: învingerea legilor de gravitatie ale ,,spatiului până acum mioritic’’, reîncărcarea notiunilor, împrospătându-le, însufletindu-le, ,,survolând sensuri niciodată rostite’’, generarea de explozii ,,care să ne arunce dincolo de conventionalul si superficialul mod preapământesc de a gândi’’.
Pornind de la convingerea că asemenea judecăti de valoare pot fi sustinute prin citate din oricare dintre paginile insolitului volum al lui Nichita -, Mihai Nenoiu recomandă ca acesta să fie citit ,,deodată’’, adică pe nerăsuflate, pentru o mai completă descifrare a atmosferei, constructiei, unitătii de ansamblu, întrucât el, volumul, se constituie într-un ,,minutios, elaborat edificiu’’.
Exegetul este atât de încântat de cartea prietenului său încât se lansează, iar - ca în ,,Boleroul’’ lui Maurice Ravel ori în tot mai accelerata noastră ,,Ciuleandră’’ - în aglutinarea de noi si noi tălmăciri.
,,Laus Ptolemaei’’… ,,minează sistemele de până acum de a face poezie, modurile lui si ale altora, de aici si de peste tot, frânge înăltimea de prisos a metaforei oferind suprafetelor adâncimi abisale’’.
Mai mult decât atât: ,,îndepărtează nămolul (s.n.) sonoritătilor, armonizismul parazitar, concesiv, înfruntă formalitatea cuvântului, îndrăzneste TOTUL (s.n.), extrăgând partea cea mai vertebrată, de sprijin, a gândirii sale, retopită mereu, pentru o absolută puritate, răzvrătindu-se permanent împotriva limitelor si a neputintei’’.
În demonstratia sa de geometru înzestrat cu o luciditate imbatabilă, Mihai Nenoiu are un moment atât de înalt de străluminare încât pune un nou diagnostic demn de retinut: ,,(…) Nichita Stănescu ne oferă nu criza poeziei, ci solutia miraculoasă de trecere peste acest moment (…). El oferă un alt spatiu’’, ale cărui coordonate sunt definite prin: concretetea imaginată deconcertant, ,,luciditatea acidă, cu care dizolvă atâtea obisnuinte, înăltarea si privirea din cosmos materializând irelevabilul, apetenta pentru nebănuitul si nespusul, răscolirea cu incantatie a fondului de sunete si gânduri, transa în care naturalul si supranaturalul se contrapunctează complinindu-se’’.
Rigoarea diagnosticului si a analizei, finetea inciziei, disectia cu sigurantă de lasser denotă faptul că muzicologul, muzicianul si interpretul Mihai Nenoiu – autor al unui volum exhaustiv: ,,Fagotul – Istorie si Revelatie’’ (2005) – stăpâneste la perfectiune legile orchestratiei, ale armoniei/ contrapunctului, descifrează chiar si cele mai tainice tâlcuri ale orfismului, ba chiar si pe acelea ale muzicii de sfere.
Penultimul paragraf al concisului, însă atât de expresivului studiu întreprins de Mihai Nenoiu – cu mijloacele specifice muzicianului de rasă, dar si ale literatului adevărat, ale omului de cultură cu un vast orizont filosofic – vine să confirme, o dată în plus, considerentele noastre de mai înainte, pornind de la o conexiune cu creatia unui titan din galaxia lui Euterpe: Johan Sebastian Bach.
Franc, direct si cu autoritate serenisimă, Mihai Nenoiu punctează decisiv: ,,Ca si J. S. Bach -, Nichita Stănescu se refuză perceptiei superficiale, de la ureche (n.n. a urechistilor, adică!), necesitând o cultură poetică, un spirit cu larg unghi de cuprindere, mulându-se pe orizontul din care îl abordăm’’.
În finalul exegezei, rafinatul muzician-poet nu se sfieste să rostească o judecată de valoare incontestabilă – în 1969, când unii, lipsiti de organul perceptiei metafizice, abia se abtineau să nu strâmbe din nas la salturile în astral ale creatiei nichitiene – si să încadreze (Mihai Nenoiu), cu fermitate admirabilă, volumul ,,Laus Ptolemaei’’ în arealul restrâns, dar nobiliar al capodoperelor.
Iată cum se exprimă, fără drept de apel, Mihai Nenoiu: ,,De aceea, acceptarea ori negarea acestei capodopere poetice depinde exclusiv de gradul nostru de libertate, de capacitatea fiecăruia de a fi modern în sensul pozitiv al depăsirii permanente, depinde de înăltimea la care fiecare ne răsfoim gândurile’’.
Într-un asemenea context, de altitudine siderală, propozitia ultimă cade ca o ghilotină orbitor de eclatantă, demnă de un G. Călinescu ori Al. Piru: ,,Nichita Stănescu – conchide Mihai Nenoiu – ne propune, cu ,,Laus Ptolemaei’’, spargerea pragului (nostru) de sus’’.
…Dacă nu ar fi atât de aproape, în timp, crima săvârsită, în Alpi, de pilotul dement, satanizat de globalizare, care – la mansa unei aeronave Airbus 320 – a aruncat în neant vietile a 149 de pasageri nevinovati si ale colegilor de echipaj, am afirma fără preget, în consonantă cu spiritul analizei lui Mihai Nenoiu, că, prin ,,Laus Ptolemaei’’, Nichita Stănescu sparge zidul sonic al poeziei românesti, europene si universale din ultima treime a secolului al XX-lea, conferindu-i libertate absolută si zbor de Pasăre Măiastră, la înăltimi deloc bănuite, nicicând încercate vreundeva în lume.
Aidoma lui BRÂNCUSI, care a întors sculptura lumii la izvoarele sale primordiale -, Nichita Stănescu dă cale liberă, prin ,,Laus Ptolemaei’’, poeziei cu evidente accente initiatice, ezoterice.
Si asta într-o vreme când cenzura era, chipurile, neîndurătoare.
Drept fundamental al omului, ideal, aspiratie si năzuintă perpetuă a fiintei umane -, Libertatea la care ne referim si pe care Nichita Stănescu a avut-o mereu în vedere este de natură creatoare, în egală măsură culturală si spirituală, filosofică si morală, gnoseologică si ontologică.
Fată de ,,Libertatea de a trage cu pusca’’– volumul iconoclast, de răscruce, pecete a boemei nonconformiste a vremii, publicat de Geo Dumitrescu în 1946 -, Libertatea lui Nichita Stănescu, din ,,Laus Ptolemaei’’ (si din toate volumele sale următoare, de respiratie homeric-epopeică) redimensionează si duce peste zări nebănuite vibratia unică a filosofiei de viată a neînfricatilor daci, care trăiau agătati de munti si se credeau nemuritori.
Neînfricatul Nichita a intuit, poate, că basmul cel mai profund filosofic, dar si initiatic, ezoteric din lume: ,,Tinerete fără bătrânete si viată fără de moarte’’, respectiv, Balada ,,Miorita’’ – buletine de identitate si pasapoarte pentru vesnicie ale românilor de pretutindeni – sunt anterioare crestinismului cu cel putin o mie de ani.
DAN LUPESCU
P.S.: De ce face Nichita Stănescu parte din Cvinta regală a revistei craiovene Lamura? Pentru simplul motiv că – alături de Eminescu, Brâncusi, Arghezi, Sorescu – se regăseste cu consecventă în cuprinsul publicatiei noastre, concepută ca o chintesentă a spiritului românesc.
D. L.
Craiova, 27-28 Martie 2015
|
