Sublinieri : Vitraliu
Zice Mark Twain undeva: „ Good friend, good books and a sleepy conscience: this is the ideal life.” si mi-a plăcut grozav chiar dacă mi-am permis – pentru mine – să inversez ordinea: good books, good friend...& so on...
Modalităti interpretative stârnite de o gândire majoră si altoite pe complexitatea vietii ne permit să decidem ce ne atrage sau ne respinge, cum ne îmbogătim sau ne ostenim să credem că ne îmbogătim gândirea, mă rog, dacă ceea ce spune o autoritate valorică ni se potriveste sau nu.
Cartea, lectura vreau să zic, nu neapărat scoala, redirectionează perceptia realului, obstructionează respingerea si, mai ales, deschide larg portile cunoasterii si, de ce să nu zic, ne face mai destepti, poate chiar mai buni si chiar mai frumosi... (sic!).
E martie, a trecut si mărtisorul si ghioceii trebuie să fie pe undeva, „acasă” sigur, gerul nu ne slăbeste si singura sansă de a rezista încă vreo câteva săptămâni până dă coltul ierbii este să cotrobăim prin bibliotecă...după ajutor.
Complicat si sora mea îmi sugerează o privire caleidoscopică asupra scriitorilor născuti în martie.
Nu-i rău, mai ales că nu mă pot decide asupra cui să mă opresc. Sigur, printr-un capriciu generat de luna asta sâcâitoare gândul mă duce mai întâi la Ion Barbu- Dan Barbilian pentru matematicieni- născut la 19 martie 1895.
“Castelul tău de gheată l-am cunoscut gândire:
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit
De noi răsfrângeri dornic, dar nici o oglindire,
În stinsele-i cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.” (Umanizare)
Intens intelectual, dar profund liric, Ion Barbu mi-aduce aminte de ceea ce scria Cehov undeva: „Să scrii de dragul artei este mai folositor decât s-o faci în scopul primirii metalului dispretuit.”
Poezia este demersul lui Ion Barbu adresat predispozitiei românului către poezie, o aplecare nativă către cuvântul căutat în profunzime, în acele sensuri ascunse ochiului profan.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Si cântec isvorăste: ascuns cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi” (“Din ceas, dedus….”)
Ritmicitatea poetică a adevărului artei: existenta, posibila ei fiintare este talentul, acea instinctivă cunoastere de la care primim emotional chiar si când nu întelegem.
„Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este tapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.”(Poezia)
...tonalitate surprinzătoare în această mărturie definitorie, nu?
Normal, unduirea barbiană se metamorfozează în accentele sacadate ale lui Nikita Stănescu.
Cuvântul este aluatul frământat de mintea poetului, după cum bine stim si tocmai de aceea ceea ce scrie Nikita chiar întâlnind idei barbiene sună altfel, o anume fierbinteală a gândului lasă urmele dramatice ale unui vers elegiac, nostalgic chiar..
Născut si el, poetul major al epocii recent decedate, tot în martie (31 -1933) parcurge călătoria frantică a unei vieti în viteză aglomerând trăiri ivite de oriunde
Să spun drept, mi-am imaginat scrierea aceasta ca pe un vitreaux prin care lumina asta de martie pătrunde discret, diferentiată de acea muzicalitate a culorii care ne apropie sau ne depărtează dar întotdeauna ne fascinează.
O lume răsfirată aiurea se redreseaza imagistic, structuri conectate doar de niste salturi temporale se lasă subordonate talentului, impulsului acela subliminal de a pătrunde dincolo de calcul în haoticul simtirilor...temperamente telurice, invăllmăsiri de trăiri uneori neidentificate, dar atât de senibil transmise - marginalizând confuzia disciplinei – într-un limbaj poetic aproape de „Parnas”.
Zic, Macedonski, acum (14 martie 1854) parnasianul agasat de trivialitatea vieti...
„E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, si mor si-n mine-
S-au fost atât de viată pline,
Si azi se sting asa usor.” (Rondelul rozelor ce mor)
viată pe care a si-a considerat-o predestinată:
„Trebuia într-acea noapte ca să sufle vântul rece,
Ca să viscolească-afară, ca si azi, neapărat,
Iar copacii printre crivăt la pământ să se aplece
Când mă-mpinse-n asta lume pântecul ce m-a purtat...” (Noapte de martie)
Undeva, cumva mă cenzurează nesiguranta, incapacitatea-parcă ar fi mai corect- de a dezvălui detaliile vitreaux-ului meu, bogătia si varietatea culorilor, preciziunea liniilor care îl compun...
Asa, undeva într-un colt (poate uitat de lume) Topârceanu (20 martie 1886) pictează cu pensula abia muiată în nuante o realitate trecută prin filtrul închipuirii, chiar naive:
Si parcă zugrăvit anume,
Îsi culcă umbra până-n mal
Ostrovul izolat de lume
Ca un castel medieval. (Pastel)...dar lasă loc liniilor severe cu care Ana Blandiana(25 martie 1942) se dezvălue lucidă si, mai ales, dezamăgită:
Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel linistea
În care asteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranta
Că vom mai fi în stare să ne nastem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se? (Eu cred)
Ana Blandiana este glasul din care feminitatea se retrage lăsând accentele grave aproape masculine să-si spună păsul.
Un univers mult prea complex ne învălue când ne încumetăm să vizităm arta aceasta scriitoricească, bogată, diferentiată si plină de surprize.
Si mă opresc,
Îmi vine mereu în mintem, totusi, o zicere a Norei Iuga:
„Scriitorii nostri bâjbâie încă după un cerc rosu sau o cruce albastră...Ah, dac-ar veni unul să caste si din gâtul lui să iasă o lebădă si să cânte dublu concert de Bach la trompetă...”
Toronto / Martie 2015
|
Maria Cecilia Nicu 3/13/2015 |
Contact: |
|
|
