Cu Vasile Crăciun desre muzica populară
„De-l munceste dorul pe român, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreată, el îsi cântă durerile si multumirile, îsi cântă eroii, îsi cântă istoria, si astfel sufletul său e un izvor nesfârsit de frumoasă poezie”, spunea Vasile Alecsandri.
Românul, dacă ar fi să parafrazez acest gând, si-a cântat durerile si năzuintele chiar si atunci când i-a fost interzis să cânte sau să plângă, muzica fiind o rugăciune, un dialog permanent cu Dumnezeu în continuă luptă pentru supravietuire. Pentru noi, basarabenii, folclorul, muzica au fost poate unicul limbaj, care ne exprima subtil, subliminal, sufletul, atunci când era supusă cenzurii chiar si creatia populară, fiind interzise difuzarea la radio si tv a multor cântece românesti.
În acerbul proces de rusificare ni s-a impus nu numai limba rusă, dar si înlocuirea traditiilor populare, a instrumentelor traditionale românesti cu cele rusesti. Nu putea fi rusificat doar Tatăl nostru în rugăciunile părintilor nostri, ale tăranilor care tacit, dar neînfrânti, si-au apărat cu dârzenie credinta, doinele si baladele, sârbele si horele.
În Basarabia anilor 70-80, când la Chisinău, se naste o literatură natională de rezistentă reprezentată de Ion Drută, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija etc, apare muzica lui Eugen Doga si filmele lui Emil Loteanu, similar, o luptă de rezistentă are loc si în institutiile de învătământ superior. Un aspect mai putin cunoscut si elucidat în mass-media de la noi.
Astăzi ne mândrim pe bună dreptate cu orchestrele de muzică populară „Folclor”, „Lăutarii”, „Mugurel”, „Fratii Advahov”, orchestrele Ansamblurilor de Muzică si Dans popular „Joc” si „Fluieras”, care fac concurentă formatiilor de peste Prut, dar mai putin cunoastem despre luptele de culise pentru salvarea a ce se mai putea, despre procesul de cenzurare a folclorului, a instrumentelor populare. Or, imediat după reocuparea Basarabiei în 1945, odată cu deportarea masivă a românilor basarabeni în Siberia, instrumentele populare (de altfel, ca si cărtile de limbă română), au fost si ele arestate, fiind înlocuite cu balalaika, baianul, dombra, în mare vogă fiind ceastuska si kazaciokul.
Cine sunt acei eroi anonimi, din umbră, care, aidoma tăranilor nostri, ne-au apărat muzica natională, instrumentele populare, s-au opus fortelor oculte ale Kremlinului, readucându-le acasă, redându-ne bucuria si sărbătoarea de a ne delecta în sunetele fermecătoare ale naiului, tambalului, viorii, fluierului sau cobzei?!
Un martor al acelor timpuri obscure, dar si un model de rezistentă este dl Vasile Crăciun dela Academiade Muzică, Teatru si Arte Plastice din Chisinău.
O personalitate marcantă a culturii muzicale de la noi, profesor universitar, un virtuos dirijor si solist-instrumentist, sprijinit si încurajat de maestrul Serghei Lunchevici si profesorul Ion Grosu, este întemeietorul artei aranjamentului pentru tambal în spatiul dintre Nistru si Prut. Autor a unor manuale si volume de specialitate, între care Din tezaurul muzicii universale (1982), Metodă de tambal (în colaborare cu V. Sârbu), Chisinău (1982); Program pentru clasa specială la tambal (1985).
Totodată are în palmaresul său 30 de creatii muzicale originale pentru orchestra de muzică populară, ansamblu de violoncelisti si violonisti, 80 aranjamente folclorice. Este protagonistul primului recital la tambal din R. Moldova. De-a lungul anilor a redat măiestria si farmecul sunetelor argintii ale tambalului (cum îl descrie maestrul) si discipolilor săi, care astăzi ne reprezintă si peste hotare. Doar câteva nume de referintă: Petre Dabija, Gheorghe Sevcisin, Vasile Panainte, Valeriu Lută, Angela Râmbu, Elena Danitova, Tatiana Costin, Nichita Comendant, Igor lachimciuc, Ghenadie Platon.
Făcând parte din generatia de aur a virtuozilor muzicii populare, alături de Serghei Lunchevici, Dumitru Blajinu, Vasile Iovu, Nicolae Botgros, Ignat Bratu, Leonid Mosanu, Simion Duja s.a.,Vasile Crăciun a înscris o filă remarcabilă în istoria muzicii nationale, fiind unul dintre pilonii care au apărat-o de rutină si deznationalizare.
Abordându-l pentru un interviu, am aflat că dl Vasile Crăciun era spitalizat. Totusi, a acceptat să ne întâlnim peste o săptămână la catedră. Desi starea sănătătii sale e precară si necesită un tratament costisitor de mii de lei săptămânal. De aceea e nevoit să renunte la tratament. Modest din fire, nu s-a lamentat, doar că întrebându-l dacă are sprijinul Uniunii Muzicienilor, al Ministerului Culturii, mi-a mărturisit că are un ajutor de 50 de lei lunar pentru titlu de Maestru în Artă. Si atât.
Or, pe fondalul unei crize politice si economice, se pare că se degradează si solidaritatea, altruismul, notiunea de apreciere a valorilor noastre nationale, a personalitătilor ce prin verticalitatea si tenacitatea lor au contribuit la salvarea si promovarea patrimoniului cultural. În ultimii ani, a intrat deja în vogă, decorarea cu hurta a celor „care au promovat integrarea europeană”, ca până la urmă acestia să fie rezervati fată de Europa, a celor cu merite derizorii fată de actul culturii, doar cu apartenentă la o gască sau alta, sau culmea, a celor care în anii de grea cumpănă au făcut pact cu regimul, astăzi pretinzând la lauri si titluri.
Sperăm că, institutiile de resort vor reactiona si vor oferi sprijinul necesar, dar si meritat unei personalităti de talia lui Vasile Crăciun, care a tinut piept unui regim dictatorial, aducându-ne acasă vioara si naiul, tambalul si acordeonul, cobza si fluierul. Instrumente prin care, viata si activitatea Dumisale consacrată muzicii, a fost si continuă să fie un dialog perpetuu cu Dumnezeu.
– Cine v-a altoit pasiunea, dragostea pentru muzică?
– Locul meu de bastină e satul Vânători din părtile Nisporenilor, locuri frumoase cu traditii populare si vestiti lăutari. Copil fiind, mergeam cu părintii, amicii la hora din mijlocul satului, unde la sărbători se întâmpla ceva cu adevărat miraculos: cântau lăutarii si orchestre de muzică populară. Eram fascinat de sunetele instrumentelor muzicale si ascultam cu sufletul la gura, ore întregi această mare minune.
Prin clasa 5-a am avut norocul să fiu selectat de o comisie de specialisti, venită de la raion, pentru a face scoală de baletla Moscova.Dupăun an am fost nevoit să întrerup studiile, deoarece aveam probleme de sănătate cu inima. Am fost înscris la Scoala specială de muzică a Conservatorului de Stat, unde am studiat tambalul. Tot prin anii ceia mai era un tânăr îndrăgostit de acest minunat instrument-Victor Copacinschi,care învăta la Colegiul de muzică ”Stefan Neaga”. Dânsul, după câte stim,cântă cu diferite formatii muzicale în Austria, unde s-a stabilit cu traiul. Dar el mai mult se axează pe muzica clasică.Noi suntem mai aproape de muzica populară. Asa ne e sufletul…
La ultimul an, când deja mă afirmasem ca mânuiam acest instrument, am fost invitat în Ansamblul de Estradă al Tineretului. Tambalagii la acea vreme aproape că nu erau. Din ansamblu mai făceau parte Mircea Otel, Nicolae Sulac, Angela Păduraru,Mihai Dolgan s.a. Am absolvit Conservatorul, în 1970, avându-i profesori pe Valentin Vilinciuc si Ion Grosu (tambal), Boris Cotlearov, Iulia Tibulschi, Alexandr Abramovici (istoria muzicii), Vitali Fuxman (polifonie), Leonid Berov (solfegiu), Bella Berghiner (armonie). Ulterior, am predat la catedra de tambal, sef de catedră si dirijor a orchestrei de instrumente populare (din 1977). În 1983 am făcut parte din comisia pentru repertoriul colectivelor de amatori de la sate din cadrul Ministerului Culturii.
– Ati evoluat ca tambalagiu în orchestra de muzică populară „Folclor” a RadioTeleviziunii? Cui datorăm miracolul că în acele timpuri de stagnare, când se promova o politică acerbă de deznationalizare, să apară o formatie axată pe un repertoriu national?
Procesul nu era atât de deznationalizare, cât de formare a unei noi, false, natiuni, cea „sovietică moldovenească”, diferită de cea românească. Existau colective de muzică populară, dar ele erau obligate să includă în repertoriu si cântece rusesti, ucrainene si câteva moldovenesti (românesti), ca să fie reprezentată cultura popoarelor statului sovietic. Adică trebuia să fie „natională ca formă si multinatională, socialistă la continut”. Orchestra „Folclor” a fost un miracol care îl datorăm omului de cultură Dumitru Blajinu, un mare violonist si folclorist, dirijor virtuos, om cu personalitate. Datorită lui, toate piesele muzicale, cântecele erau din repertoriul national, avându-i ca solisti pe Veronica Mihai, Nina Ermurache, Angela Păduraru, Teodor Negară, Ioan Paulencu, Valentina Cojocaru, Larisa Arsene, Maria Sarabas, Nicolae Glib etc.
În acei ani, datorită acestei faimoase orchestre, au fost înregistrate la radio circa 400 de piese vocale si instrumentale în diverse forme si peste 300 de creatii de autor. Desi fiecare înregistrare era supusă votului la un consiliu special. Apăruseră si culegerile de cântece „Zii, lăută!”, „La vatra jocului”, „Primul ghiocel”, „Cântă inima si dorul” de Dumitru Blajinu. Acelasi autor editează peste ani, în 2002, o „Antologie de folclor muzical. 1107 melodii si cântece din Moldova istorică” din seria „Tezaurul poporului român”.
– De ce orchestra „Folclor”, cea care a format fondul de aur al RadioTeleviziunii, a nimerit în dizgratia conducerii companiei?
– Cu sigurantă că motivul a avut un substrat antinational, desi Ilie Telescu, presedintele de atunci al companiei Teleradio-Moldova, ar fi afirmat că statutul companiei nu prevede si o orchestră populară. Chiar si folclorul era supus cenzurii. Din 1984 orchestra „Folclor” a fost preluată de Maestrul Petre Neamtu, un virtuos acordeonist si dirijor, care a continuat procesul de completare a fondului cu înregistrările celor mai valoroase piese folclorice.După ce orchestra a nimerit în dizgratia ideologilor vigilenti, a fost găzduită de către Filarmonica Natională. La rândul său, Petre Neamtu a înregistrat muzică cu toti interpretii valorosi de pe o parte si alta a Prutului. Cu alte cuvinte, acesti oameni au făcut o epocă în istoria muzicii populare. Orchestra de studio s-a transformat în una de concert, acompaniind participantii si invitatii la mai multe festivaluri-concurs din R. Moldova si România: „Crizantema de Argint”, „Crizantema de Aur”, „Maria Tănase”…
– Prin anii 70, ati fost numit în calitate de lector la Conservator. Care era starea de spirit de aici?
– Erau două facultăti, cea de interpreti si cea de iluminare culturală, pentru casele de cultură de la sate. La catedra Instrumente populare, sef fiind Valentin Vilinciuc, 80 la sută din instrumente fiind baiane. Balalaika era la facultatea de interpreti. În 1976 am fost numit sef de catedră. Era nevoie de multă diplomatie, vointă, energie, dacă vreti, ca să schimbi situatia. A fost foarte greu, dar am reusit. Treptat am înlocuit baianul cu acordeonul, iar ulterior, balalaika – cu cobza, vioara, fluierul. După ce am activat un an la Ministerul Culturii, am fost invitat la Facultatea de interpreti, deja la Conservator, care luase locul Institutului de Arte. Acolo am continuat să reabilitez instrumentele populare moldovenesti. O făceam la modul elegant. Dacă unul absolvea baianul, altul nu primeam în loc. În anul viitor anuntam deja concurs la acordeon. Astfel, treptat, reveneau acasă acordeonul, cobza, fluierul. Doar naiul nu a putut fi introdus, nu a trecut la consiliu. Am obtinut, totusi, să fac o clasă de nai facultativă, unde a activat în calitate de lector viitorul rege al naiului, Vasile Iovu.De fapt naiul se preda ca instrument adăugător din 1973,pedagog fiind tot Iovu.
– Cu certitudine, a fost o adevărată luptă de rezistentă să te opui unei politici acerbe promovate de Moscova printr-un ministru, V. Cherdivarenko, sau al tovarăsului A. Suslov, rectorul Conservatorului „G. Musicescu”. Vi s-a incriminat că sunteti nationalist, ati avut de suferit?
– Sunt lucruri pe care nu le pot destăinui încă. Sunt oameni în viată. Dar trebuie să recunosc am avut sprijinul unor oameni cu influentă. Mai erau si pe atunci oameni, nedeformati de regim. Desi am avut mai multe provocări, chiar au încercat să mă racoleze. Într-o bună zi au venit doi tipi, care, în urma unei discutii mi-au propus nonsalant să-mi supraveghez colegii si să raportez despre ce vorbesc, care e starea de spirit. Îmi promiteau plecări peste hotare, avansare în functii etc. Eu aveam de acasă, de la mama, o educatie românească, dragoste pentru neam. Atunci mi-am zis, cum o să mă uit în ochii mamei, ce o să-i spun. Bineînteles că nu au putut să mă atragă. Le-am spus sincer că nu pot umbla cu pâra, sunt educat altfel, nu pot să ascult pe la usi, să-mi divul colegii, studentii… desi respect, chipurile, idealurile socialiste…
În 1984 am fost invitatla Conservatorsi numit sef de catedră. Aveam deja faima de revolutionar si un grup de studenti au scris o petitie contra meala ComitetulCentraldela Moscovafiind etichetat ca nationalist. Era deja în timpul dezghetului gorbaciovist. Scrisoarea a fost expediată spre verificarela ComitetulCentraldela Chisinău. Carezultat,la Conservatora venit o comisie, m-au verificat, m-au interogat, dar până la urmă cineva de la cc le-au dat indicatie să mă lase în pace. N-au avut de ce să se lege. A fost un scenariu. Dar, oricum, nimerisem în vizorul lor. Până la urmă am depus cerere de eliberare. În locul meu a venit ca sef de catedră, Simion Duja, un bun specialist si patriot. Am rămas ca lector în clasa de tambal.
– În calitate de dirijor al orchestrei populare a Conservatorului, ati fost în diverse turnee peste hotare. Care a fost cel mai impresionant?
– Cu sigurantă cel mai impresionant a fost cel de peste Prut, în patria istorică. În 1989 am avut primul turneu în România,la Iasi.Emotiileau fost extraordinare Vedeam prima oară Iasii, cetatea de scaun a Moldovei, Copoul, Teiul lui Eminescu, bisericile, locurile istorice… Am fost primiti cu multă căldură si suflet, cu aplauze si chemati la bis. Atunci am avut o întâlnire de suflet în restaurantul hotelului. Chelnerii, toti ne priveau cu interes. Vedeau si ei prima oară basarabeni, care vorbeam aceeasi limbă si cântam aceleasi cântece. Noi eram putin mai dezghetati, ei mai încorsetati. Era încă epoca lui Ceausescu. Am mai avut turnee în SUA (împreună cu Vasile Iovu,Anastasia Lazariuc si Mihai Munteanu), Germania Federală, Cipru, Italia, Bulgaria, Austria s.a.
– Dle Vasile Crăciun, ce vă mai doriti să înfăptuiti în plan profesional?
– Dacă îmi va permite sănătatea, îmi doresc să vadă lumina tiparului lucrările mele metodice si creatiile muzicale nepublicate, să găsesc sprijinul institutiilor abilitate. Si, bineînteles, să contribui si în continuare la pregătirea cadrelor de instrumentisti să promovez frumusetea si farmecul instrumentelor noastre nationale, ale tezaurului muzicii populare.
– Vă urăm multă sănătate si împlinirea sperantelor.
Pentru Observatorul: Tamara GORINCIOI si Vasile SOIMARU
|
de Tamara Gorincioi si Vasile Soimaru 3/4/2015 |
Contact: |
|
|
